Distanțe

Posted: May 25th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | No Comments »

E o distanță specială în dimineața asta. De la pas la pas, totul pare mai complicat, gura pare a uita să se mai deschidă, cuvintele nu mai știu cum și pe unde să se ascundă, iar toți pantofii preferă, leneși, să se aștearnă la ușă. N-au chef de aventuri.

Începe să fie obositor să bați drumul singur când realizezi că nu-ți place de tine în mod deosebit. Nu te-ai suna, dacă ar fi să o luăm așa, ci ai întreține o relație superficială. Te-ai distra la o bere, dar atât. Fără confidențe la miezul nopții, fără revelații dădătoare de insomnii, fără pasiuni sfărâmătoare de caracter și de promisiuni.

Poate că e totuși doar drumul de vină. Te-ai plictisi de oricine pe el. Ți-ar striga creierul să te oprești, el nu mai poate.

Revenind la dimineața asta. Da, e distantă. Cam toate sunt. Depersonalizare, lipsă de… ceva. Ceva ce nu mai știi ce e, unde e, dacă a fost vreodată. Lucrurile sunt străine și preferi să fie așa. Cu detașare le primești, le privești, cu detașare le trimiți pe drumul lor, separat de al tău. Nu mai ești automobilul de pe autostradă, ești steaua nordului care-l privește cum se îndepărtează și știe că după el va fi altul și altul și altul…

 


Alergători de cursă lungă

Posted: May 21st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am gândit mult la singurătatea alergătorului de cursă lungă. Nu, nu cartea, ci sentimentul. Să tragi înainte singur, să ai picioarele pline de răni, să te simți umilit de drumul care a mai rămas și mândru de cel care a trecut.

Sunt zile în care mă simt ca într-o strânsoare din care nu prea vreau să scap, pentru că mă face să mă simt vie. Așa cum și rănile alea ale alergătorului îi amintesc că drumul e real și mai e un pic până departe.

Doar că e o iluzie. E periculos să-ți tragi seva din strânsori, drumuri lungi, destinații imposibile. Nu ajută pe nimeni, vine dimineața, îți pui de cafea, te uiți în ibric, îți ghicești prezentul și nu e ceea ce credeai că e. Nu ești mai viu ca alții, mai merituos, mai șmecher, mai tare. Ești doar un pic mai singur, un pic mai deznădăjduit, un pic mai mic.

Și când tragi linia și/ sau treci linia de sosire, endorfinele te mint c-a fost bine.

Numai că tu știi.