Și înc-o vară…

Posted: August 24th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Momentul acela când te uiți în calendar cu o uimire înduioșătoare și realizezi că timpul face ce știe el mai bine. Trece. Nu e de mirare, e probabil unul din puținele lucruri de care poți să fii sută la sută sigur (și restul de care ești sigur derivă din el): timpul trece. Nu e surpriză că nici azi, când puneai de cafea, ceasurile nu s-au oprit și lumea nu a stat, uimită, în loc.

Și totuși mă trezesc prinsă în gânduri și discuții sterile, uite cum trece vara, se duce și anul ăsta, mai e un pic și ne văităm de frig. Și, ca într-un roller coaster în care te-ai urcat fără să analizezi corect riscurile, stai cuminte și răbdător să se termine tot chinul și să te duci să-ți dai, apoi, cu apă rece pe față, repetând ca o mantra ”nu mai fac asta niciodată”. (spoiler: o să o mai faci).

Nu știu ce să zic în fața acestei uimiri. Că sunt tristă că trece vara? Da, evident. Că mă întreb unde se duce timpul? Nu, nu mă întreb că nu sunt copil. Că mă sperie vastitatea universului în care ne rotim ca niște gâște? Sigur.

Doar că na, vedeți voi, ce poți discuta în lift? Nu e ca și cum cele 3 sau 5 etaje pe care le urc aproape zilnic sunt propice pentru a naște discuții despre spaima care mă ține trează noaptea pe la 3, ultima oară când te-ai simțit om, gândurile horror care te cuprind când ai mai mult de 5 minute singur, tu cu tine. Discuți despre vreme și timp. Aia faci. Și te miri cum de există acest paradox: vorbești în lift despre cât de repede trece timpul, în vreme ce acele minute în el par a nu se mai sfârși niciodată.


Is it morning in LA?

Posted: August 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

E joi dimineață și sunt în Heathrow. Încă 4 ore și decolez spre LA. După câteva zile acolo, plec spre NY.

Sunt așa de fericită că nu pot să scriu chestiile astea decât așa, mecanic.

Când voi veți citi treburile astea, eu voi fi împlinit 32 de ani. Și de câțiva ani, călătoritul a devenit dintr-un vis frumos o prioritate. Nu trăiesc responsabil, din punct de vedere financiar. Dar trăiesc responsabil în ceea ce privește amintirile mele. Nu investesc în mai nimic. Nu mai iau proiecte extra, pe lângă munca de zi cu zi, decât dacă îmi trebuie banii pentru o călătorie. E una din singurele mele supape, una din singurele chestii care mă ajută să nu o iau razna. Iubesc senzația de abandon din aeroport, gândul că ești anonim. Gândul că ești, cumva, la fel ca toți ceilalți care caută poarta lor. Iubesc senzația molcomă, firavă, a capului meu pe perna de călătorie, a modului în care adorm aproape instant, cum nici acasă nu o fac. Iubesc rucsacul meu cel roșu și modul în care am învățat să-l organizez. Cărțile citite în avion – cumva le țin minte cel mai bine. Iubesc când ajung undeva și ies din aeroport și trag aer străin în piept și-mi spun: ăsta e aerul meu acum.

Ce vreau să spun e asta: după ani și ani, mi-am dat seama că fiecare om ar trebui să-mi fie ca o călătorie, nu ca o haltă. Ceea ce vreau și eu să fiu: o vacanță, o gură de aer proaspăt. Ceea ce vă doresc tuturor.

Undeva bipăie o mașină de transportat bagaje, se ciocnesc căni de cafea, undeva departe un grup de spanioli ciocnește o bere craft britanică – ce dacă e abia 12. Cine știe ce lung e și drumul lor. Eu mă uit la ceas, tic, tac, 31 devine 32. Chiar, e dimineață în LA?