I love you, London.

Posted: September 8th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Da, da, pe tine, Londră. Așa, proaspăt introdusă în prostia asta cu Brexit. Parfumată, aranjată, cochetă, mirosind a IPA și  English Breakfast și magazine cu antichități și ceai și cafenele de specialitate și Oxford Street. Pe tine, Londră, cu Shoreditch, cu artă peste tot, cu V&A, cu toate concertele, cu veverițele din Hyde Park, cu metroul tău ciudat, în care într-o zi cineva a lăsat o cutie cu noodles, o pensulă de pudră și o sticlă de suc de parcă erau parte dintr-o instalație de artă modernă.

Pe tine, Londră, cu toate lucrurile scumpe pe care nu mi le permit, cu toți câinii tăi mici și urâți, cu gloatele de turiști înghesuiți spre changing of the guards, cu inexactitățile tale, cu nasul tău pe sus, cu prietenii mei de-acolo. Cu diferențele enorme între bogați și săraci, cu cei care vin la tine pentru a munci, cu cei care vin la tine pentru a pleca. Cu oamenii tăi bine îmbărcați, cu toate casele tale mici și aproape ireale, cu muzeele tale fantastice, cu Tate Modern care nu se compară cu nimic, cu Babel din Tate Modern la care mă trezesc gândindu-mă adesea.

Te iubesc, Londră, cum n-am iubit Bruges sau Veneția sau nici măcar NY, sunt alte iubiri acolo. Te iubesc pentru că-mi ești încă posibilă, și nu la pensie, ci acum. Te iubesc cu disperarea unui îndrăgostit recent care nu știe cum să se ascundă și nici cum și de ce să nu se manifeste. Te iubesc fără să-ți știu toate defectele, nici măcar toate meritele. E o infatuare mai degrabă, nu știu cât va dura. Dar pentru moment, te iubesc. Cu tot cu trenul tău ridicol de scump din Heathrow spre Paddington.

Ne vedem săptămâna viitoare iar, e a patra oară. O să îți cânt o serenadă la un pint la suprapreț.


Momentary lapse of self

Posted: September 7th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Cred că e un moment în fiecare toamnă când amnezia e de preferat. Te pierzi pe tine prin frunzele care cad, prin ploile reci, prin drumurile care par mult mai lungi pe întuneric. De fapt tu ești unul și același, drumul e tot ăla, ploile nu fac nimic decât să spele mizeria lăsată de vară la afterparty.

Dar tu, tu negi realitatea și lucrurile care sunt fix cum erau. Închizi ochii și pe dinăuntru și știi că respiri, dar nu simți. Ții de tine ca de centura de siguranță într-un parc de distracții, dar e degeaba, te-ai dus. În altă toamnă, alte camere, alte vise, alte praguri.

Probabil că e un moment din ăsta pentru toată lumea, nu știu. Poate că delirez și doar mie mi se întâmplă așa: să nu mai știu să-mi semnez numele pentru că nu mai știu ce nume am și ce înseamnă a semna.

Doar că asta mi se petrecea mai târziu. Mi-era octombrie și străzile erau un ocean de frunze și vise risipite. Acum, nici nu s-a pus bine frigul, n-a căzut bine nici măcar sentința că mai avem un pic din an. Și iată-mă, rătăcită mai ceva ca altă dată când măcar puteam să mă prefac că știu cine-mi sunt.


My body, my battleground*

Posted: September 5th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Corpul meu – această bucată de fire, oase, amintiri și vânătăi – e singurul lucru de care puteam fi sigură. Ani în șir, m-am temut de el. Fiecare investigație medicală era o potențială tragedie. Fiecare vânătaie care se vindeca greu mă făcea să plâng. De mică, m-am temut să intervin asupra lui. Era cel mai ”al meu” lucru – și asta mă făcea să mă simt uneori masivă, greoaie, plutind prin univers fără pic de grație.

Nu m-am străduit nici să-l învăț lucruri. Să sară coarda, de exemplu. Să danseze. Să răspundă singur oamenilor și reacțiilor lor. Nu l-am dus la orele de sport – iar de asta mi-e rușine, acum. Nici la dentist nu l-am dus cum ar fi trebuit.

Corpul meu, cel mai al meu lucru din lume, receptaculul emoțiilor și trăirilor, m-a înstrăinat cel mai mult de mine însămi. Asta a făcut ca, pe parcurs, să-mi fie teamă de cele mai frivole chestii (de exemplu, să mă vopsesc) – sau de cele mai importante, dar pe care cum-necum le face toată lumea (de exemplu, să am un copil).

Am pus stop acestor griji și am început să-mi apreciez cu adevărat corpul când am realizat că e al meu și că e cu totul al meu. Am intervenit asupra lui. Fără frică, sau cel puțin fără frica la care mă așteptam, mi-am făcut primul tatuaj, apoi un pierce, apoi al doilea tatuaj. Lucruri definitive, de care nu mă mai tem acum. Adaptabilitatea mea la propriul meu corp m-a uimit. Rezistența lui, frumusețea acestui teren de dispute, război cu mine și alții m-a înduioșat. I-am dat mâncare mai bună, l-am dus la doctor, fac sport de la începutul anului cu regularitate.

Câmpul ăsta de bătălie a devenit zona unui minunat armistițiu. Mintea mea s-a relaxat, odată cu trupul. Au izvorât lucruri bune. La 32 de ani, învăț și eu că grija față de trup poate însemna eliminarea din rădăcină a fobiilor pe care, poate, nici nu știai că le ai.

 

 

*Barbara Kruger


Ce-am mai pierdut

Posted: September 1st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

- O pereche de șosete la care țineam destul de mult (mă rog, pe cât poți să spui că te-ai atașat de niște șosete). Măcar le-am pierdut în pereche, au cu cine juca șah.

- O bluză mișto, gri, care, dacă stau să mă gândesc mai bine, e probabil rătăcită în dulapul meu unde încap deopotrivă Narnia, lumea din Avatar și planeta maimuțelor – deci e un pic mai rău decât dacă ar fi fost pierdută altundeva.

- Un telefon la care am dat și primit cele mai frumoase telefoane, pe care am scris cele mai poetice sms-uri, din care m-am hrănit un an – de parcă mă alimentam eu la el, nu el la priză. Nici el nu cred că e pierdut de tot, dar…

- Cheful de a mai asculta The Cure oriunde, oricând. Nu că nu-mi mai plac, dar îmi amintesc de atâtea lucruri, nu toate bune, că prefer amnezia și alte trupe.

- Convingerea că toți oamenii au o fărâmă de ceva anume, special, unic în ei. N-am pățit nimic, doar am crescut și mi-am dat seama că nu putem fi toți floricele speciale.

- Un pix primit de la cineva de care nu știu nici acum dacă mi-a plăcut sau nu. Ciudat.

- Dorința de a încheia orice listă în numere impare. Se pare că sunt invers: unii, pe măsură ce îmbătrânesc, capătă tot felul de obsesii, iar eu încep să scap de ele.