Liebe

Posted: October 26th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Ce iubesc eu Londra, dar ce-o să mai iubesc Berlinul.

Anul ăsta m-am plimbat prin orașe la care doar visam, am băut cafele la New York și bere craft în Los Angeles, m-am uitat la ambele oceane, de-o parte și de alta, am analizat poienile Scoției și străzile pavate ale Barcelonei, m-am amorezat de Londra iar.

Și totul a pălit când am ajuns în Berlin.

Nu știu cum și de ce, m-am trezit că mă simt acasă. S-a dat ceasul înapoi cu niște mulți ani și m-am trezit copilă, prima dată ieșită din țară, în Freiburg – o bijuterie de oraș revizitată acum doi ani. M-am trezit cu aceeași liniște aflată într-o combinație mortală cu uimirea în fața unui oraș în care am simțit firescul. Nu, nu uimirea de turist m-a făcut să fiu head over heels pentru Berlin, ci sentimentul de normalitate și de viață liniștită. N-am avut chef decât de un muzeu – de altfel voi avea timp și de asta, că tocmai ce am planificat o vacanță nouă în noul meu oraș de suflet în martie – și m-am plimbat pe-afară prin ploaie, soare, vânt, brumă și alte oferte de nerefuzat ale anotimpului. Au fost locuri unde am plâns, altele în care am râs. Au fost clădiri care m-au făcut să tac și absențe ale altor clădiri care m-au făcut să vorbesc continuu. Au fost cele mai grozave două concerte la care am fost în viața mea: Nick Cave & The Bad Seeds a doua oară și The National a treia oară (și a doua când îi merg în spate lui Matt pentru că pur și simplu nu pot să îi dau drumul).

A fost Berlin. Mai vin la anul. Mă mai îndrăgostesc între timp. Se știe treaba că absențele îmi alimentează obsesiile – chiar și pentru orașe.


Insurportabila ușurătate a cafelei

Posted: October 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Mă duc adesea la o cafenea de pe lângă muncă. De cele mai multe ori, mă strecor fără să zic nimănui, ies de parcă sunt fugărită de fantomele trecutului. De puține ori, zâmbesc și încerc să interacționez ca o ființă umană – astea sunt dățile care mă fac să ies transpirată toată, ca după sală sau saună sau sală în saună.

În ultimul timp mi-e greu să mai găsesc confortul în lucrurile aparent firești, pe care toată lumea le face. Am ajuns să accept chestii dubioase (cum ar fi că I am FINALLY getting braces, dar asta e o poveste ce se va întinde pe minim 2 ani, deci am timp să o relatez) și activități pe care nu le faci chiar în fiecare zi, dar când e vorba de mers la cafea sau de stat la coadă la Mega, mă simt ca un urs în magazinul de porțelanuri.

E foarte greu să ai grijă de tine. Fizic. E un truism, dar așa e. Mi-e imposibil să înțeleg cum își neglijează oamenii propriile ființe așa de mult. Chiar și eu, un pic obsedată de mine, mă regăsesc acum corectând chestii ale trecutului. Și serios de nu e foarte, foarte greu. Să te iei de mână și să te duci la căutat. Mi-a fost mai ușor să merg la psiholog.

Dar acum, că am pornit pe drumul ăsta al facerii bine, mă văd în imposibilitate de a mai fi om în alte privințe. Chiar mă uit deseori la mâini și mă mir că nu-s gheare, mă uit în jur la birou și mă mir că nu e plin de porțelanuri.

Life is a funny thing, vă zic. Râzi, da’ nu prea e râsul tău.