Unwell

Posted: November 15th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Primul pas pentru a fi bine e să știi că nu ești bine.

Well, sunt aproape de primul pas – în sensul că e mereu o luptă să accept că nu sunt ok, de parcă ar fi o stigma sau o problemă. La teveu vezi numai zâmbete colgate, în statusuri de Facebook vezi numai oameni fericiți, pe Instagram toată lumea trăiește în filtre roz.  Doar că uneori nu ți se mai aștern pașii așa cum ar trebui, pare din ce în ce mai greu să te balansezi în ritm cu toată lumea și umerii pe care tot plângi obosesc și ei.

Și-atunci ce faci? Nu știu. Eu caut în mine răspunsuri, variabile, rezolv ecuații emoționale, zic mereu că orice ar fi, poate trece.

Dar unele chestii pur și simplu nu trec. Nu trece, de exemplu, faptul că mă simt în dezacord total cu lumea din jurul meu, că m-am săturat să zic mereu că vina e a mea. Nu trece că nu-mi mai place orașul, țara, rutina, viața așa cum se așterne ea zi de zi. Nu trece că mă doare că oamenii doar se plâng (myself included), că se complac, că se tânguie, ani și ani în șir același refren și neajunsuri fără să apuci să tragi de leucoplast. Nu-mi place că fac chestii la muncă, uneori împotriva oricărui instinct de conservare, și apoi când ele ies nici măcar oamenii de aici nu mai știu să se bucure de ele. Roboți, doar că fără reguli, doar cu program.

Nici măcar lirism nu mai am. Totul e groaznic, incredibil de sec, am un gust metalic în gură (heh, probabil de la aparat). Totul e teribil de neașezat și nu-mi place asta.

Da. Nu e bine. Ce facem? Intrăm în revizie, schimbăm resorturile sufletești, ungem nițel lanțul de pe inimă și sperăm că ne ține până la următoarea revizie.

Doar că io cred că a venit vremea să schimb mașina sau, dacă nu, măcar drumul.

 


Călătorii noi

Posted: November 2nd, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Ok, anul ăsta a fost anul explorării. Ce-am făcut până acum: o chestie la muncă de care nu pot să vă zic încă (…de fapt, două), două tatuaje, un pierce și un aparat dentar.

Wait, what?

Da. La venerabila vârstă de 32 de ani am decis că vreau să-mi petrec următorii 2 ani (cel puțin) din viață cu metale în gură. Și deși după ce l-am pus mi s-a spus că nu aș avea de fapt nevoie de către nșpe mii de oameni care n-au studii de ortodontie și aveau impresia că nu stau chiar așa nasol cu dantura, doar pentru că dinții sunt relativ drepți, ci pentru că începusem să simt pe măselele mele efectele ocluziei defectuoase pe care o posed. Deh, nu toți dinții drepți sunt și buni și simpatici.

Iar dacă vi se pare că sunt un pic iritată, e pentru că sunt. Cine mă cunoaște știe că reclama aia cu ”nu ești tu când ți-e foame” e făcută după chipul și asemănarea mea. Și da, mi-e foame tot timpul, de luni seară când am putut mânca ultima mâncare normală. De atunci sunt pe smoothie-uri și piure-uri și supițe și alte porcării care nu numai că nu-mi plac, dar nici nu mă satură. Ieri, ca să înțelegeți prin ce trec, nu am putut mânca OREZ FIERT. Îhim. So this is my life now.

Nu am ce să vă zic optimist. Momentam am doar pe o arcadă. Jos voi pune în câteva luni când se mai mișcă dinții din față nițel. Pe 15 am programată o extracție a unei măsele de minte inclusă în gingie – deci iar foamete câteva zile. Dinții mă dor. Nurofenul nu ajută. Nu mă pot concentra și mă răstesc la toată lumea. Ieri și alaltăieri am fost la un plâns distanță să-mi sun ortodontul să-i zic să scoată Satana. Iar faptul că oamenii îmi zic că mă prinde acest look de ultra-nerd nu mă face să mă simt mai puțin hidoasă.

Promit să revin cu vești – sper eu nu din seria ”I gave up, asta nu e viață, am fost și l-am scos”, ci din seria ”hai mă că merge”.

Până atunci, însă, fir întins și vise cu burgeri!