Unwell

Posted: November 15th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Primul pas pentru a fi bine e să știi că nu ești bine.

Well, sunt aproape de primul pas – în sensul că e mereu o luptă să accept că nu sunt ok, de parcă ar fi o stigma sau o problemă. La teveu vezi numai zâmbete colgate, în statusuri de Facebook vezi numai oameni fericiți, pe Instagram toată lumea trăiește în filtre roz.  Doar că uneori nu ți se mai aștern pașii așa cum ar trebui, pare din ce în ce mai greu să te balansezi în ritm cu toată lumea și umerii pe care tot plângi obosesc și ei.

Și-atunci ce faci? Nu știu. Eu caut în mine răspunsuri, variabile, rezolv ecuații emoționale, zic mereu că orice ar fi, poate trece.

Dar unele chestii pur și simplu nu trec. Nu trece, de exemplu, faptul că mă simt în dezacord total cu lumea din jurul meu, că m-am săturat să zic mereu că vina e a mea. Nu trece că nu-mi mai place orașul, țara, rutina, viața așa cum se așterne ea zi de zi. Nu trece că mă doare că oamenii doar se plâng (myself included), că se complac, că se tânguie, ani și ani în șir același refren și neajunsuri fără să apuci să tragi de leucoplast. Nu-mi place că fac chestii la muncă, uneori împotriva oricărui instinct de conservare, și apoi când ele ies nici măcar oamenii de aici nu mai știu să se bucure de ele. Roboți, doar că fără reguli, doar cu program.

Nici măcar lirism nu mai am. Totul e groaznic, incredibil de sec, am un gust metalic în gură (heh, probabil de la aparat). Totul e teribil de neașezat și nu-mi place asta.

Da. Nu e bine. Ce facem? Intrăm în revizie, schimbăm resorturile sufletești, ungem nițel lanțul de pe inimă și sperăm că ne ține până la următoarea revizie.

Doar că io cred că a venit vremea să schimb mașina sau, dacă nu, măcar drumul.

 


Călătorii noi

Posted: November 2nd, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Ok, anul ăsta a fost anul explorării. Ce-am făcut până acum: o chestie la muncă de care nu pot să vă zic încă (…de fapt, două), două tatuaje, un pierce și un aparat dentar.

Wait, what?

Da. La venerabila vârstă de 32 de ani am decis că vreau să-mi petrec următorii 2 ani (cel puțin) din viață cu metale în gură. Și deși după ce l-am pus mi s-a spus că nu aș avea de fapt nevoie de către nșpe mii de oameni care n-au studii de ortodontie și aveau impresia că nu stau chiar așa nasol cu dantura, doar pentru că dinții sunt relativ drepți, ci pentru că începusem să simt pe măselele mele efectele ocluziei defectuoase pe care o posed. Deh, nu toți dinții drepți sunt și buni și simpatici.

Iar dacă vi se pare că sunt un pic iritată, e pentru că sunt. Cine mă cunoaște știe că reclama aia cu ”nu ești tu când ți-e foame” e făcută după chipul și asemănarea mea. Și da, mi-e foame tot timpul, de luni seară când am putut mânca ultima mâncare normală. De atunci sunt pe smoothie-uri și piure-uri și supițe și alte porcării care nu numai că nu-mi plac, dar nici nu mă satură. Ieri, ca să înțelegeți prin ce trec, nu am putut mânca OREZ FIERT. Îhim. So this is my life now.

Nu am ce să vă zic optimist. Momentam am doar pe o arcadă. Jos voi pune în câteva luni când se mai mișcă dinții din față nițel. Pe 15 am programată o extracție a unei măsele de minte inclusă în gingie – deci iar foamete câteva zile. Dinții mă dor. Nurofenul nu ajută. Nu mă pot concentra și mă răstesc la toată lumea. Ieri și alaltăieri am fost la un plâns distanță să-mi sun ortodontul să-i zic să scoată Satana. Iar faptul că oamenii îmi zic că mă prinde acest look de ultra-nerd nu mă face să mă simt mai puțin hidoasă.

Promit să revin cu vești – sper eu nu din seria ”I gave up, asta nu e viață, am fost și l-am scos”, ci din seria ”hai mă că merge”.

Până atunci, însă, fir întins și vise cu burgeri!


Liebe

Posted: October 26th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Ce iubesc eu Londra, dar ce-o să mai iubesc Berlinul.

Anul ăsta m-am plimbat prin orașe la care doar visam, am băut cafele la New York și bere craft în Los Angeles, m-am uitat la ambele oceane, de-o parte și de alta, am analizat poienile Scoției și străzile pavate ale Barcelonei, m-am amorezat de Londra iar.

Și totul a pălit când am ajuns în Berlin.

Nu știu cum și de ce, m-am trezit că mă simt acasă. S-a dat ceasul înapoi cu niște mulți ani și m-am trezit copilă, prima dată ieșită din țară, în Freiburg – o bijuterie de oraș revizitată acum doi ani. M-am trezit cu aceeași liniște aflată într-o combinație mortală cu uimirea în fața unui oraș în care am simțit firescul. Nu, nu uimirea de turist m-a făcut să fiu head over heels pentru Berlin, ci sentimentul de normalitate și de viață liniștită. N-am avut chef decât de un muzeu – de altfel voi avea timp și de asta, că tocmai ce am planificat o vacanță nouă în noul meu oraș de suflet în martie – și m-am plimbat pe-afară prin ploaie, soare, vânt, brumă și alte oferte de nerefuzat ale anotimpului. Au fost locuri unde am plâns, altele în care am râs. Au fost clădiri care m-au făcut să tac și absențe ale altor clădiri care m-au făcut să vorbesc continuu. Au fost cele mai grozave două concerte la care am fost în viața mea: Nick Cave & The Bad Seeds a doua oară și The National a treia oară (și a doua când îi merg în spate lui Matt pentru că pur și simplu nu pot să îi dau drumul).

A fost Berlin. Mai vin la anul. Mă mai îndrăgostesc între timp. Se știe treaba că absențele îmi alimentează obsesiile – chiar și pentru orașe.


Insurportabila ușurătate a cafelei

Posted: October 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Mă duc adesea la o cafenea de pe lângă muncă. De cele mai multe ori, mă strecor fără să zic nimănui, ies de parcă sunt fugărită de fantomele trecutului. De puține ori, zâmbesc și încerc să interacționez ca o ființă umană – astea sunt dățile care mă fac să ies transpirată toată, ca după sală sau saună sau sală în saună.

În ultimul timp mi-e greu să mai găsesc confortul în lucrurile aparent firești, pe care toată lumea le face. Am ajuns să accept chestii dubioase (cum ar fi că I am FINALLY getting braces, dar asta e o poveste ce se va întinde pe minim 2 ani, deci am timp să o relatez) și activități pe care nu le faci chiar în fiecare zi, dar când e vorba de mers la cafea sau de stat la coadă la Mega, mă simt ca un urs în magazinul de porțelanuri.

E foarte greu să ai grijă de tine. Fizic. E un truism, dar așa e. Mi-e imposibil să înțeleg cum își neglijează oamenii propriile ființe așa de mult. Chiar și eu, un pic obsedată de mine, mă regăsesc acum corectând chestii ale trecutului. Și serios de nu e foarte, foarte greu. Să te iei de mână și să te duci la căutat. Mi-a fost mai ușor să merg la psiholog.

Dar acum, că am pornit pe drumul ăsta al facerii bine, mă văd în imposibilitate de a mai fi om în alte privințe. Chiar mă uit deseori la mâini și mă mir că nu-s gheare, mă uit în jur la birou și mă mir că nu e plin de porțelanuri.

Life is a funny thing, vă zic. Râzi, da’ nu prea e râsul tău.


I love you, London.

Posted: September 8th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Da, da, pe tine, Londră. Așa, proaspăt introdusă în prostia asta cu Brexit. Parfumată, aranjată, cochetă, mirosind a IPA și  English Breakfast și magazine cu antichități și ceai și cafenele de specialitate și Oxford Street. Pe tine, Londră, cu Shoreditch, cu artă peste tot, cu V&A, cu toate concertele, cu veverițele din Hyde Park, cu metroul tău ciudat, în care într-o zi cineva a lăsat o cutie cu noodles, o pensulă de pudră și o sticlă de suc de parcă erau parte dintr-o instalație de artă modernă.

Pe tine, Londră, cu toate lucrurile scumpe pe care nu mi le permit, cu toți câinii tăi mici și urâți, cu gloatele de turiști înghesuiți spre changing of the guards, cu inexactitățile tale, cu nasul tău pe sus, cu prietenii mei de-acolo. Cu diferențele enorme între bogați și săraci, cu cei care vin la tine pentru a munci, cu cei care vin la tine pentru a pleca. Cu oamenii tăi bine îmbărcați, cu toate casele tale mici și aproape ireale, cu muzeele tale fantastice, cu Tate Modern care nu se compară cu nimic, cu Babel din Tate Modern la care mă trezesc gândindu-mă adesea.

Te iubesc, Londră, cum n-am iubit Bruges sau Veneția sau nici măcar NY, sunt alte iubiri acolo. Te iubesc pentru că-mi ești încă posibilă, și nu la pensie, ci acum. Te iubesc cu disperarea unui îndrăgostit recent care nu știe cum să se ascundă și nici cum și de ce să nu se manifeste. Te iubesc fără să-ți știu toate defectele, nici măcar toate meritele. E o infatuare mai degrabă, nu știu cât va dura. Dar pentru moment, te iubesc. Cu tot cu trenul tău ridicol de scump din Heathrow spre Paddington.

Ne vedem săptămâna viitoare iar, e a patra oară. O să îți cânt o serenadă la un pint la suprapreț.


Momentary lapse of self

Posted: September 7th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Cred că e un moment în fiecare toamnă când amnezia e de preferat. Te pierzi pe tine prin frunzele care cad, prin ploile reci, prin drumurile care par mult mai lungi pe întuneric. De fapt tu ești unul și același, drumul e tot ăla, ploile nu fac nimic decât să spele mizeria lăsată de vară la afterparty.

Dar tu, tu negi realitatea și lucrurile care sunt fix cum erau. Închizi ochii și pe dinăuntru și știi că respiri, dar nu simți. Ții de tine ca de centura de siguranță într-un parc de distracții, dar e degeaba, te-ai dus. În altă toamnă, alte camere, alte vise, alte praguri.

Probabil că e un moment din ăsta pentru toată lumea, nu știu. Poate că delirez și doar mie mi se întâmplă așa: să nu mai știu să-mi semnez numele pentru că nu mai știu ce nume am și ce înseamnă a semna.

Doar că asta mi se petrecea mai târziu. Mi-era octombrie și străzile erau un ocean de frunze și vise risipite. Acum, nici nu s-a pus bine frigul, n-a căzut bine nici măcar sentința că mai avem un pic din an. Și iată-mă, rătăcită mai ceva ca altă dată când măcar puteam să mă prefac că știu cine-mi sunt.


My body, my battleground*

Posted: September 5th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Corpul meu – această bucată de fire, oase, amintiri și vânătăi – e singurul lucru de care puteam fi sigură. Ani în șir, m-am temut de el. Fiecare investigație medicală era o potențială tragedie. Fiecare vânătaie care se vindeca greu mă făcea să plâng. De mică, m-am temut să intervin asupra lui. Era cel mai ”al meu” lucru – și asta mă făcea să mă simt uneori masivă, greoaie, plutind prin univers fără pic de grație.

Nu m-am străduit nici să-l învăț lucruri. Să sară coarda, de exemplu. Să danseze. Să răspundă singur oamenilor și reacțiilor lor. Nu l-am dus la orele de sport – iar de asta mi-e rușine, acum. Nici la dentist nu l-am dus cum ar fi trebuit.

Corpul meu, cel mai al meu lucru din lume, receptaculul emoțiilor și trăirilor, m-a înstrăinat cel mai mult de mine însămi. Asta a făcut ca, pe parcurs, să-mi fie teamă de cele mai frivole chestii (de exemplu, să mă vopsesc) – sau de cele mai importante, dar pe care cum-necum le face toată lumea (de exemplu, să am un copil).

Am pus stop acestor griji și am început să-mi apreciez cu adevărat corpul când am realizat că e al meu și că e cu totul al meu. Am intervenit asupra lui. Fără frică, sau cel puțin fără frica la care mă așteptam, mi-am făcut primul tatuaj, apoi un pierce, apoi al doilea tatuaj. Lucruri definitive, de care nu mă mai tem acum. Adaptabilitatea mea la propriul meu corp m-a uimit. Rezistența lui, frumusețea acestui teren de dispute, război cu mine și alții m-a înduioșat. I-am dat mâncare mai bună, l-am dus la doctor, fac sport de la începutul anului cu regularitate.

Câmpul ăsta de bătălie a devenit zona unui minunat armistițiu. Mintea mea s-a relaxat, odată cu trupul. Au izvorât lucruri bune. La 32 de ani, învăț și eu că grija față de trup poate însemna eliminarea din rădăcină a fobiilor pe care, poate, nici nu știai că le ai.

 

 

*Barbara Kruger


Ce-am mai pierdut

Posted: September 1st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

- O pereche de șosete la care țineam destul de mult (mă rog, pe cât poți să spui că te-ai atașat de niște șosete). Măcar le-am pierdut în pereche, au cu cine juca șah.

- O bluză mișto, gri, care, dacă stau să mă gândesc mai bine, e probabil rătăcită în dulapul meu unde încap deopotrivă Narnia, lumea din Avatar și planeta maimuțelor – deci e un pic mai rău decât dacă ar fi fost pierdută altundeva.

- Un telefon la care am dat și primit cele mai frumoase telefoane, pe care am scris cele mai poetice sms-uri, din care m-am hrănit un an – de parcă mă alimentam eu la el, nu el la priză. Nici el nu cred că e pierdut de tot, dar…

- Cheful de a mai asculta The Cure oriunde, oricând. Nu că nu-mi mai plac, dar îmi amintesc de atâtea lucruri, nu toate bune, că prefer amnezia și alte trupe.

- Convingerea că toți oamenii au o fărâmă de ceva anume, special, unic în ei. N-am pățit nimic, doar am crescut și mi-am dat seama că nu putem fi toți floricele speciale.

- Un pix primit de la cineva de care nu știu nici acum dacă mi-a plăcut sau nu. Ciudat.

- Dorința de a încheia orice listă în numere impare. Se pare că sunt invers: unii, pe măsură ce îmbătrânesc, capătă tot felul de obsesii, iar eu încep să scap de ele.


Și înc-o vară…

Posted: August 24th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Momentul acela când te uiți în calendar cu o uimire înduioșătoare și realizezi că timpul face ce știe el mai bine. Trece. Nu e de mirare, e probabil unul din puținele lucruri de care poți să fii sută la sută sigur (și restul de care ești sigur derivă din el): timpul trece. Nu e surpriză că nici azi, când puneai de cafea, ceasurile nu s-au oprit și lumea nu a stat, uimită, în loc.

Și totuși mă trezesc prinsă în gânduri și discuții sterile, uite cum trece vara, se duce și anul ăsta, mai e un pic și ne văităm de frig. Și, ca într-un roller coaster în care te-ai urcat fără să analizezi corect riscurile, stai cuminte și răbdător să se termine tot chinul și să te duci să-ți dai, apoi, cu apă rece pe față, repetând ca o mantra ”nu mai fac asta niciodată”. (spoiler: o să o mai faci).

Nu știu ce să zic în fața acestei uimiri. Că sunt tristă că trece vara? Da, evident. Că mă întreb unde se duce timpul? Nu, nu mă întreb că nu sunt copil. Că mă sperie vastitatea universului în care ne rotim ca niște gâște? Sigur.

Doar că na, vedeți voi, ce poți discuta în lift? Nu e ca și cum cele 3 sau 5 etaje pe care le urc aproape zilnic sunt propice pentru a naște discuții despre spaima care mă ține trează noaptea pe la 3, ultima oară când te-ai simțit om, gândurile horror care te cuprind când ai mai mult de 5 minute singur, tu cu tine. Discuți despre vreme și timp. Aia faci. Și te miri cum de există acest paradox: vorbești în lift despre cât de repede trece timpul, în vreme ce acele minute în el par a nu se mai sfârși niciodată.


Is it morning in LA?

Posted: August 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

E joi dimineață și sunt în Heathrow. Încă 4 ore și decolez spre LA. După câteva zile acolo, plec spre NY.

Sunt așa de fericită că nu pot să scriu chestiile astea decât așa, mecanic.

Când voi veți citi treburile astea, eu voi fi împlinit 32 de ani. Și de câțiva ani, călătoritul a devenit dintr-un vis frumos o prioritate. Nu trăiesc responsabil, din punct de vedere financiar. Dar trăiesc responsabil în ceea ce privește amintirile mele. Nu investesc în mai nimic. Nu mai iau proiecte extra, pe lângă munca de zi cu zi, decât dacă îmi trebuie banii pentru o călătorie. E una din singurele mele supape, una din singurele chestii care mă ajută să nu o iau razna. Iubesc senzația de abandon din aeroport, gândul că ești anonim. Gândul că ești, cumva, la fel ca toți ceilalți care caută poarta lor. Iubesc senzația molcomă, firavă, a capului meu pe perna de călătorie, a modului în care adorm aproape instant, cum nici acasă nu o fac. Iubesc rucsacul meu cel roșu și modul în care am învățat să-l organizez. Cărțile citite în avion – cumva le țin minte cel mai bine. Iubesc când ajung undeva și ies din aeroport și trag aer străin în piept și-mi spun: ăsta e aerul meu acum.

Ce vreau să spun e asta: după ani și ani, mi-am dat seama că fiecare om ar trebui să-mi fie ca o călătorie, nu ca o haltă. Ceea ce vreau și eu să fiu: o vacanță, o gură de aer proaspăt. Ceea ce vă doresc tuturor.

Undeva bipăie o mașină de transportat bagaje, se ciocnesc căni de cafea, undeva departe un grup de spanioli ciocnește o bere craft britanică – ce dacă e abia 12. Cine știe ce lung e și drumul lor. Eu mă uit la ceas, tic, tac, 31 devine 32. Chiar, e dimineață în LA?