Scrie.

Posted: March 19th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Comments Off

Azi se fac 14 ani de când nu te am lângă mine. Sunt 14 ani prin care am trecut prin toate stările posibile și imposibile, am experimentat sentimente care cred că nu au nici măcar definiție în dicționar și am retrăit momente cu obsesia în buzunar. M-ai învățat, printre atâtea, arta lui ‘ce-ar fi fost dacă’, artă pe care în 14 ani am dus-o pe noi culmi.

Și totuși, printre atâtea superlative, de 14 ani cel mai simplu, cel mai corect, cel mai definitoriu este un singur cuvânt: dor.

Mi-a fost furie, groază, teamă, supărare, tristețe și durere de mii de ori. Dar mereu, mereu mi-e dor. E la mine în portofel și când sunt la cinema, și când ies în oraș, și când mă pregătesc de o nouă călătorie, și când vin acasă. E prezent cu mine la birou, în cele mai grele zile, sau acasă, când silesc pisica să stea la mângâiat.

Dorul de tine mi-a adus azi un altul: cel de scris. Nu am mai scris. M-ai fi certat. Ți-aș fi zis că n-am ce. Ai fi râs. Ți-aș fi zis că mi-e teamă că nu sunt suficient de bună. Ai fi râs și mai tare. Și uite-așa ar fi trecut ziua, tu râzând și eu luând pixul, de ciudă, și apucându-mă să scriu (ți-am zis că-s bună la ‘ce-ar fi fost dacă’).

Sunt 14 ani, mi-e dor și da, o să scriu. Ce să facem și noi cu dorul ăsta; ce putem: îl luăm, îl modelăm, îl facem cerneală și-l așternem peste alte lucruri ca să le acopere ca o plapumă pufoasă, albă, pură.

 

 


Zăpadă sau bezeală

Posted: January 10th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Am puțini ani – nici nu trebuie să merg la școală – și mă joc de-a formele pe geamul înghețat. Geamul ăla de la bucătăria casei unde am crescut – îl văd de parc-ar fi ieri. Pe scutul ăsta împotriva realității desenam zi de zi, iarna, alte orașe, alte case.

Ieșeam din casă și dădeam cu nasul de nămeți. Îmi amintesc și acum cum scârțâiau și, mai ales, ce frumos strălucea zăpada sub lumina lunii. Îmi făceam palmele căuș și cuprindeam câtă zăpadă puteam eu, făceam un bulgăre mare și greoi cu mănușile mele pufoase și mă gândeam că seamănă cu o bezea imperfectă.

Nu mai știu când bezeala s-a transformat în coșmar. Poate cu primele zile în care am văzut ce se întâmplă cu zăpada la oraș – povestea fetei frumoase și pure pervertite de minciunile modernității. Poate atunci când liniștea din nopțile de iarnă s-a transformat în fleoșcăitul continuu al anvelopelor prin zăpada topită. Poate la prima căzătură când nu s-a oferit nimeni să mă ajute. Sau poate în prima vară când n-am simțit nici măcar o dată dorul unei zăpezi pe cinste.

Eram mică și mă dădeam pe derdeluș, seara – mi se părea foarte, foarte târziu, dar cred că era abia ora 18:00. Mă strigau ai mei și le spuneam că mai stau 7 minute, apoi după 7 + 7 + 7 minute mergeam în casă, cu obrajii ca două tomate și cu șosetele ude pe care le puneam repede pe sobă să văd cum iese abur din ele.

Azi simt că nu mai am nici măcar 7 secunde și umblu mereu cu șosetele ude.


This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștie altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


De-ar fi așa simplu

Posted: December 14th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

De-ar fi așa de ușor să-ți faci curat în gânduri cum e să-ți faci curat în bibliotecă, ce vieți bune de oameni cu locuințe aranjate la linie am avea. Măcar un pic.

Ne-am organiza cu toții într-o zi, de preferință duminica, atunci când ne cuprinde un ennui deosebit. Am zice „Așa nu se mai poate!” și, plini de năduf, ne-am apuca să scoatem tot ce avem din rafturi, să descoperim tot ce am dosit și nu mai găseam atunci când căutam, toate gândurile pierdute și lapsusurile, toate amintirile refulate și toate bucuriile mici de care am uitat.

Ne-am lua niște saci mari, rezistenți, poate chiar parfumați ca să nu mai mirosim din nou tot bullshit-ul din anumite gânduri.

Și ne-am apuca de selectat: asta aici, asta acolo, asta o dau unui prieten.

Ne-ar prinde seara aranjând apoi cele rămase pe categorii, culori, sentimente, resentimente, planuri, planuri complet irealizabile, vise, pasiuni etc. Și multe ore mai târziu am privi mulțumiți către cele realizate, sorbind un ceai cu certitudinea omului că și-a pus viața în ordine.

Luni dimineață, regăsim același haos pe care abia l-am curățat.

*Orice asemănare cu persoane și fapte reale este pur întâmplătoare.*

 


Don’t ask me when, but ask me why*

Posted: November 3rd, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

M-am pierdut.

Într-un aeroport, într-un avion, într-unul din bagajele de anul ăsta. Într-una din stările de depresie ușoară care m-a încercat. În aia rea, care m-am făcut să mă bag în pat la 8 jumate seara. În prietenii pe care i-am pierdut pentru că pur și simplu nu am putut comanda degetelor să le apese numele pe telefon. În prietenii de care mă mai țin ca de fire de ață. M-am pierdut în cântecele pe care le-am salvat cu religiozitate în ”current obsessions”. În obsesiile pe care le-am pierdut, dar care mă bântuie ca o adolescență de care ți-e rușine.

M-am pierdut în culoarea părului pe care uneori dimineața nu o recunosc. În superficialitățile în care m-am lăsat angrenată fără să-mi dau seama cât îmi fură din suflet. În caietul ăla cu foile încă albe, pe care mi-am promis că o să-l umplu, acum mai bine de doi ani. În oamenii de care dau pe Facebook, pe stradă, în metrou, la mine în cap și care mi se pare că they have it all figured out, why can’t I.

Eh, asta e. Mai pierzi, mai câștigi.

Într-o săptămână jumate plec iar. Ce să faci: când te pierzi, te cauți.

*Aici


Open

Posted: October 4th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Deși scriu pe blog din 2006 și trăiesc din scris, more or less, de 8 ani, nu mi-am dat seama niciodată, până astă toamnă, cât de vulnerabil te face asta.

Să scrii înseamnă să-ți pui pe tavă inima, credințele, sufletul și tot, pentru a fi analizate, disecate, comentate, discutate. Vin la job în fiecare zi pentru a mi se întâmpla asta. Vin zi de zi într-un loc unde ideile și cum le pun eu în cuvinte sunt adesea, fără menajamente, aruncate la gunoi. Și nu mă plâng, nu mă pot plânge. Fără asta, n-aș mai avea acel faimos ”drive”.

Pe blog am expus, cum am știut eu, zeci, sute de sentimente, am fost aici când am fost cel mai slabă și i-am lăsat pe oameni să știe asta.

Și cartea, oh, cartea! De câte ori mă rușinez când vorbește cineva despre ea. Ce greu mi-a fost s-o promovez. Nu mă gândeam decât că ”gata, asta e. Sunt aflată”. Cartea asta care a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine a fost, deloc surprinzător, și cel mai greu. Cât am conceput-o, scris-o, scos-o la tipar nu m-am simțit altfel decât inaptă. Nu foarte deșteaptă. Cu nimic de spus.

Și totuși. Am dat înainte.

La un moment dat te simți golaș, dar trebuie să te umpli la loc. Când te expui, trebuie să găsești cele mai inovative moduri de a te ascunde. Trebuie să știi cum să faci să te  simți din nou deștept. Să nu te mai simți un rebut umblător. Îți trebuie ”drive” și pentru asta. Lucrezi cel mai mult cu tine și asta e cel mai afurisit, înfricoșător, teribil și minunat lucru pe care îl poți face în viața asta.

Cel puțin, așa e pentru mine, care fuzionez cu tastele de la laptop mai ceva ca timbrul cu scrisoarea. Nici acum nu mă simt deșteaptă. De fapt, de câteva luni trec prin niște chinuri cumplite în sensul ăsta. Nu mai găsesc înțelepciunea, nu mai știu unde să mă duc. Da, nu mai am sensibilitatea aceea care era doar a mea. Prietenul care mi-a zis asta a simțit că voi deveni obsedată de observația lui și m-a tot asigurat că nu e un lucru rău. Dar evident că asta am făcut și mi-am dat seama de ce: fără sensibilitatea aia, eu nu mai pot să mă pun acolo, în lume, într-un loc.

Scriu, deci, mecanic, de la un timp. La muncă vin cu capul plecat și ideile parcă-și caută intenționat locul în gunoi. Acasă… nu mai zic de când n-am mai scris așa cum o făceam.

Culmea e că sunt sigură că am lăsat să se întâmple asta pentru că aveam impresia că mă protejez. Așa o fi. Doar că m-am și ferit de la a fi așa cum știu eu. Și acum nu știu de unde să demarez. Și sper să aflu. Pentru că drumul ăsta e al dracu de singuratic și-ți cere tot ce ai, iar eu nu mai știu câte mai am.


Homesick

Posted: September 29th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Mi-e dor de o casă pe care nu am aflat-o încă.

Arată și miroase a toate casele în care m-am întâmplat – și totuși mi-e nouă. Străină mie, mi-e mai casă decât aș putea să găsesc altceva.

Cred că mi-e dor de casa asta ca de un obicei care-ți face rău, dar e așa de familiar și singurul pe care-l știi încât ți-e greu să te lași de el. Uite, eu iubesc să țes amintiri. Da, le croiesc din cele deja existente și nu mai știu care sunt reale și care nu. Nu fumez, nu prea beau, nu mănânc dulciuri, sport nu mai fac, nu mai am nimic în care să mă refugiez în afară de propria mea minte. Iar asta poate să fie cumplit, adesea.

Cel mai des, pentru că există momente, de regulă în toiul nopții, când te trezește o spaimă rece ca o ninsoare în octombrie și-ți dai seama cum sunt lucrurile de fapt.

Și atunci, în tăcerea nopții, n-ai ce face decât să le privești în ochi. Iar asta e cea mai rea formă de ”sleep paralisys” pe care eu o știu.

Mi-e dor de casa asta, ca să revin. Aș vrea s-o aflu, să mă liniștesc. Măcar un pic, mi-e clar că nu pot sta locului complet. Dar doar puțin. Puțin de tot, să am o cheie în buzunar care aduce un soi de liniște pe care acum nu-l mai regăsesc.


Oh so random

Posted: September 2nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.


Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


Am descoperit mașina timpului*

Posted: August 10th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

*Dar nu merge decât înapoi, damn.

 

Rețeta e așa de simplă, că mi-e rușine mie.

E vorba de a asculta vechile mele playlisturi.

Am dat azi de niște piese pe care nu le-am mai ascultat de ani de zile. În parte pentru că nu am mai vrut, în parte pentru că am știut ce porți deschid, în parte pentru că, așa cum spuneam în postul trecut, uit.

Dar azi am zis hai. Și am ajuns să ascult toate piesele alea pe care stăteam atârnată pe geam și mă uitam peste parcarea din fața blocului cu ochii încețoșați de panică, frică, lacrimi, neștiință.

Am vrut să definesc tot ce am simțit atunci și am încercat în multe feluri. Am vorbit cu zeci de oameni, am fost la psiholog, am scris, am citit, am scris iar, am ascultat piesele astea de zeci, sute de ori dacă mă iau după Last.Fm.

Dar de fapt lucrurile erau așaaaa de simple. Îmi trebuia un grad de maturitate pe care nu aveam cum să-l am ca să recunosc cel mai simplu adevăr.

Tot ce voiam *cue emotional, cheesy music* era să iubesc și să fiu iubită.

La fel, am avut nevoie de un grad mare de maturitate ca să recunosc că încăpățânarea de a mă agăța de anumiți oameni nu mi-a făcut decât rău. Și cumva acum mi-aș cere scuze și pentru mine, și pentru ei. Dar tot maturitatea m-a învățat expresia water under the bridge.

Dar nu cred că sunt încă destul de matură să nu mă apuce o nostalgie stupidă după mine, cea care asculta playlisturile astea departe de orice grad de rațiune. Aveam o capacitate de a mă rătăci în mine pe care am pierdut-o/irosit-o/ascuns-o ca metodă de supraviețuire, nu știu.

Luaț cu pâine și sare, că zahăr are destul.