The thin man singing his ballad – Bob Dylan, a doua oară la București

Posted: June 26th, 2014 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: | No Comments »

Am să încep povestirea mea de la concert cu unele lucruri mai puțin plăcute.

- La a treia melodie oamenii încă stăteau la coadă să poată intra. Asta din cauza unui mix defectuos între atitudinea celor care cred că ora trecută pe bilet e una orientativă și că omul de pe scenă o să-i aștepte și pe ei, ce naiba, și organizarea cam ciudată a celor de la D&D East Entertainment, care abia în ziua concertului au pus online niște reguli minimale de acces.

- Spune-i unui om să nu facă ceva și o va face parcă de-al dracului. Spune-le deci oamenilor să nu pozeze / filmeze în timpul concertului, iar ei vor deveni Mapplethorpe și Spielberg peste noapte.

- De departe cea mai nesimțită categorie de oameni e cea care face poze cu flash. În special cei din primele rânduri. Nu cred că e plăcut pentru oamenii de pe scenă să fie orbiți de blițul de la telefonul ăla scump pe care de-aia l-ai luat. Să faci poze la concert. Apoi, e deranjant și pentru ceilalți oameni din public. De exemplu, cei a căror ceafă insiști s-o luminezi la fiecare melodie. Și în final… mi-e și greu să scriu asta. Pentru că trebuie să fii o specie aparte de om să nu-ți dai seama că nu se vede ok dacă faci poze cu telefonul activând flash-ul la o scenă aflată în depărtare.

Nu o să încetez să mă minunez de aceste lucruri decât când ele or să dispară, deci cred că mai am ceva de răbdat. Și tocmai pentru asta am ales să le menționez primele. Sunt lucruri care îți rămân în minte, din păcate, după un concert senzațional, lucruri și mitocănii pe care le iei acasă cu tine, alături de sentimentul că ai asistat la ceva magnific pe scenă.

Apropo de scenă.

Bob Dylan are 73 de ani și a scos 35 de albume. A trăit chestii și a întâlnit oameni pe care noi putem doar să-i visăm. Dacă îl cauți pe Wikipedia, ai nevoie de câteva ore pentru a parcurge temeinic biografia lui de acolo.

La cei 73 de ani ai săi, Bob Dylan pleacă în turnee nesfârșite și ne cântă despre viață, pierderi, depărtări, iubiri, pasiuni, rătăciri. Alături de formația sa de muzicieni deosebit de talentați, apare pe scenă în lumini difuze, slabe, care pun și mai mult în valoare muzica și ceea ce se întâmplă acolo. Este evident că s-a înconjurat numai de profesioniști – nu numai trupa și oamenii de lumini spun asta, ci și sunetul foarte bun care a pus în valoare ce s-a întâmplat la Sala Palatului.

Bob Dylan nu prea stă la discuții pe scenă. Cu 35 de albume și atâtea povești în spate, voi ați mai avea timp să stați? Și eu aș fi grăbită să-mi cânt balada, și eu aș trece iute de la un cântec la altul și de la o stare la alta, doar am atâtea de zis! Nici eu n-aș crede că, atunci când am atâtea de spus, oamenii ar vrea mai mult să audă un “Good Evening, Bucharest” mai presus de toate celelalte lucruri pe care vreau să le istorisesc.

Vocea lui Bob Dylan a îmbătrânit în același timp cu el. Dar timpul n-a trecut urât. Timpul și lucrurile pe care le-a trăit și despre care a scris mii de versuri fac ca acum Bob Dylan să pară a recita cântecele sale. Fie că stă la pian, fie că ne cântă la faimoasa sa muzicuță, ai mereu senzația că ești parte dintr-un act intim – o mână de oameni care cântă povestea unuia dintre ei.

Oricât de buni sunt cei din formație, asta nu înseamnă că Bob nu e vedetă. Nu o face intenționat, nu este nimic care să transmită asta. Pur și simplu prezența sa este atât de mare, atât de complexă, încât nu are cum să nu înghită energiile din jur.

Cred că ceea ce-a făcut Bob Dylan pe scenă se cheamă magie. E un vrăjitor de darul căruia mi-aș fi dorit să se bucure mai mulți oameni de acolo – în definitiv, nici nu e cine știe ce de pozat la el, e bătrân și uscățel. E o mână de om care a scris, inventat, trăit istorie, e un om fără de care lumea ar fi mai săracă, e o minune și un privilegiu că putem să-i ascultăm muzicuța fermecată într-un concert ce te transpune parcă într-un pub intim, tu cu un pahar de Whiskey Sour, gândurile tale, lumina difuză și muzica din altă lume.

E un fenomen, e un “thin man” care nu numai că a fost, dar încă e mai mare decât ni se va arăta vreodată pe niște ecrane de câțiva inci.

Setlist

Partea întâi:

Things Have Changed

She Belongs to Me

Beyond Here Lies Nothin’

What Good Am I?

Waiting for You

Duquesne Whistle

Pay in Blood

Tangled Up in Blue

Love Sick

Partea a doua:

High Water (For Charley Patton)

Simple Twist of Fate

Early Roman Kings

Forgetful Heart

Spirit on the Water

Scarlet Town

Soon after Midnight

Long and Wasted Years

Bis:

All Along the Watchtower

Blowin’ in the Wind

Via setlist.fm.

Poze: n-am :)

 

Articol publicat și pe Getlokal.ro


Leul și vrăjitorul – cum a fost la The National și la Nick Cave and the Bad Seeds

Posted: November 21st, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , , , , , , , , , | No Comments »

Parisul este frumos și fără să mergi la concerte. Orașul are însă ceva aparte atunci când serile sunt condimentate de experiențe totale cum ar fi concerte la care ți-ai dorit dintotdeauna să mergi. Poveștile se îmbină între ele și au sens chiar și când  (sau mai ales când) sunt spuse de doi frontmani atât, dar atât de diferiți, că nu îți ajung ochii și urechile și mâinile și vorbele ca să îi povestești.

Read the rest of this entry »


Despre bucuriile de miercuri, 13. Efterklang.

Posted: November 15th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

concert efterklang (c) silvia

Ne aflăm într-o seară absolut banală de miercuri, în care oamenii grăbiți își număra pe degetele zgribulite luna noiembrie. O seară în care melancolia se împletește cu speranța pentru zile mai bune, în care fetele își împletesc cozile grele și băieții își iau cămașa cea bună. O seară în care toți cei ce au cunoscut tristețea veselă ca o poveste de toamnă cu final incert știu să vina la Club Control, în București. De la primul album al lor, Tripper, Efterklang au presărat gradual firimituri pe orice drum pentru ca noi să știm să ajungem la ei, cândva.

„Cândva” s-a transformat în 13 noiembrie, când danezii și-au adus colegii ce le condimentează prestația live, turma de melancolii și kilogramele de charismă și ne-au dat pur și simplu pe spate. Nu cred că a existat cineva în acea sală care se aștepta să simtă ce a simțit când Casper a început să cânte, suav, Hollow Mountain. Când versurile there is nothing else that in pieces to pieces are straight pluteau direct în inimă și în rețelele corticale și subcorticale, liniștea care s-a lăsat în club pe mine, una, m-a speriat. Nu m-aș fi așteptat ca atâția oameni să rămână paralizați instant.

Surprinderea serii pentru mine a fost să descopăr notele vesele, pline de speranță, presărate în muzică celor de la Efterklang de care nici măcar nu mi-am dat seama, ascultându-le albumele la mine acasă sau pe diferite drumuri, în căști. Tot ceea ce am simțit a fost mereu ceva apăsător, ceva dureros, ceva similar unei vivisecții. Abia la concert am fost în stare să am o imagine completă a trupei și a mesajului lor. Să înțeleg pe de-a întregul sentimentalismul lor. Să înțeleg că nu e vorba numai despre chinul urcării unui munte; nici măcar despre fascinația pe care o simți odată ajuns în vârf –  ci că e și despre bucuria, libertatea și uimirea coborârii. Introspecția care te încearcă numai când ai trecut nu peste, ci prin și în tot ce puteai, omenește vorbind.

Efterklang râd pe scenă, au momente amuzante, zâmbesc publicului, fac show, oprindu-se și stând nemișcați în miezul unor melodii întocmai unor statui vii – ca noi când așteptăm metroul sau când așteptăm să ne cuprindă somnul, ne dăruiesc lucruri primite de la alții, beau vin sau bere, încearcă să vorbească în română, ne povestesc momente precum înregistrarea albumului Piramida și ultimul concert în care au cântat ca și cum nu ne știm de câteva minute sau din 2004, de când au lansat albumul dintâi (sau din 2010, de când îi știe toată lumea, de când cu Magic Chairs). Efterklang stau după concert să împartă autografe, povești și zâmbete. Efterklang sunt oameni darnici cu viața lor interioară. Sunt oameni ce știu cum și ce să împartă pentru că și eu au primit la rândul lor. Sunt un conglomerat de bucurie și de nostalgie, sunt cea mai bună trupă pe care o poți asculta live într-un club, într-o seară banală de noiembrie.

Iar de vi se pare că am scris o cronică melodramatica și degeaba, fără setlist și aprecieri cu privire la sunet, locație și public, asta e pentru că așa trebuie, în opinia mea, să fie un concert live.  Unul care, după ce se încheie, să te lase sângerând puțin și să fie bine. Să îți aducă aminte doar cum te-ai simțit și cum ai vibrat cu ei. Să știi că a fost o experiență unică. Să înțelegi mai bine; să te înțelegi mai bine. Și Efterklang, prin ciudățenia lor magnifică, fac exact asta, cu precizia unui chirurg care ascultă Bach.


Inca mai vad zidul

Posted: August 29th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , | No Comments »

Aseara la The Wall, pentru cei care au crescut, au crezut, au iubit, au invatat, au ras si au plans alaturi de Pink Floyd, a fost aproape un vis indeplinit. Lasand la o parte ca Gilmour a fost prezent doar in spirit, ca inca mai sunt oameni care se supara pe alti oameni ca au tupeul si posibilitatea de a canta pentru lucruri la care tin si de a face show-uri asa cum doresc si asa cum viseaza,  lasand la o parte ca suntem romani sau obositi sau tineri sau veniti din alt oras, The Wall a fost un show cum trebuie sa fie orice show. Unul care nu te lasa indiferent. Si daca te lasa, permiteti-mi sa am opinia personala ca expresia “gasca prin apa” nu va este straina.

Pe langa toate astea, mai sunt de luat in considerare sunetul absolul exceptional, un regal pentru urechile noastre obosite, proiectiile extraordinare si masinaria asta care este intreg spectacolul, oamenii frumosi pe care i-am vazut, cred ca cei mai frumosi pe care i-am intalnit la un concert, acei copii fericiti si curiosi veniti alaturi de parintii lor. Poate si oamenii care faceau poze cu blitz pentru ca asa inteleg ei concertele si oamenii suiti pe toate balcoanele, probabil dandu-si hi5 pentru cat de destepti sunt ca au facut economie. Dar nu (numai) despre asta e vorba. Cand un show e extraordinar, astea cad in plan secund.

Pentru mine, cea mai pregnanta si sufocanta amintire este chiar Zidul. La un moment dat, pe la jumatatea primului set, am intrezarit cu coada ochiului un om care aseza de zor o caramida. Si mi-am zis in barba: “inca se mai construieste Zidul?”

Ca sa imi dau seama, cateva secunde mai tarziu, ca acesta ajunsese sa acopere intreaga scena. De unde era vizibil numai pe partile laterale, Zidul ocupase, pe nesimtite, intreaga portiune a scenei. Doar cateva zone mai existau neacoperite, dar si pentru ele se pregateau, cuminti, caramizi. Exact asa cum ni se intampla si noua. Pe nevazute, pe nesimtite. Aproape dintr-o data, desi procesul a fost unul anevoios si pervers.

Sigur ca Waters nu spune nimic nou. Povestea e veche, e particulara, e generala, e a tuturor si doar a lui. Dar zidul e acolo pentru fiecare si el nu se va darama cu incetisorul. Poate doar ca nu a venit vremea Procesului inca.

 

 


The wall will never fall

Posted: August 28th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, La naiba! | Tags: , , | No Comments »
roger waters the wall
Sursa foto: Smh.com

 

 

Roger Waters cântă despre Zid de mai bine de 30 de ani. Cântă despre lovituri și convenții, despre prăpăstii și drumuri blocate, despre opreliști, despre războaie individuale și globale, despre lucruri urâte din oameni, din societate, despre păcate și despre tare sufletești felurite.

Cântă de 34 de ani și eu simt că zidul e mai puternic ca niciodată.

Numai că oamenii au găsit metode de eliberare felurite, căi de defulare, feluri prin care pot să sară pârleazul. Iar uneori aleg să îl sară înapoi. Înăuntrul Zidului e cald, sunt lucrurile pe care le știi, e ceva confortabil, iar ceea ce nu cunoști nu are cum să te rănească.

Zidul ăsta o sa fie la locul lui pentru încă mulți ani. Societatea, oamenii sunt suficient de pervertiți, de otrăviți, încât să creadă că au nevoie de el. Că le trebuie Zidul, că le trebuie să știe că e acolo, ca un reper, un far pervers în noaptea cea lungă.

Diseară merg la Zid să îl văd, să îl ating, așa cum multă vreme m-am ferit să o fac. Zidul e acolo, iar The Wall este micul ciocan care încearcă și lovește și împinge și speră că dintr-o cărămidă, eventual, vor sări cândva niște așchii.

Dar oamenii nu sunt încă gata.


Devotional 2.

Posted: May 16th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

Aseara am fost, dupa 7 ani lungi, la Depeche Mode live.

Cand Martin canta Home, ma uitam la el pe ecranele uriase, printre mainile intinse cu disperare sa filmeze, sa pozeze, sa inregistreze, sa simta, eu ma gandeam la Depeche Mode acum 7 ani, primul mare concert din viata mea, prima data cand am inteles ce e aia sa cante un stadion la unison, prima data cand m-au facut oamenii sardina la un eveniment si nici ca mi-a pasat, prima data cand mi-a fost ciuda ca am inaltimea pe care o am si ca nu vad nimic.

M-am gandit la cat de altfel era viata acum 7 ani. Habar nu aveam cate lucruri or sa dispara, cate or sa apara, ce frumos o sa fie tot si cat de minunat de altfel.

M-am gandit ca intotdeauna am fost acasa, in toti anii astia in care mi-a parut ca am ratacit. Am inteles cand Martin canta ca nu e nevoie de cort, casa, pereti, cochilie sau stadion sa fii acasa, tu cu tine, in mintea ta.

Am fost siderata de cantitatile enorme de energie ale lui Dave Gahan. Acum l-am si vazut de aproape, l-am vazut cum zambeste, mi-am sters regretul ca in 2006 am stat in fundul curtii si nu am vazut aproape nimic. Asta a fost cumva si o pedeapsa, pentru ca am vazut de aproape cum zambeste, cum ii luceste pielea ca unui sarpe si cum se misca asemenea, cat de lasciv si hipnotizant e, cat de din alta lume pare, all dressed in black, jucandu-se cu microfonul ala ca si cum ar fi cel mai sexy lucru din lume, cum e imbracat in haine croite nu numai pentru corpul lui, ci si pentru explozia de energie pe care o poate catapulta catre zeci de mii de oameni din ciocatele lui negre si pantalonii croiti ireprosabil si atat.

Iarasi m-a uimit contrastul intre Dave Gahan cel sumbru, daca doar il priveai, si Martin Gore cel cu sclipici pe pleoape si pe unghii – si diferenta enorma dintre sensibilitatile fiecaruia dintre ei. Si Fletcher, cuminte si tacut in coltul sau, facandu-si linistit treaba fara sa ia scena in brate ca cei doi.

De la primul Depeche live si pana acum am acumulat multe concerte vazute si simtite pe stadioane sau la festival, am strans fustrari, m-au enervat fel si fel de oameni, m-au uimit mii si mii de proiectii, am privit gramezi de ecrane, am cantat sute de versuri.

Si totusi, dupa 7 ani, sunt acelasi om caruia i se ridica inima in gat atunci cand se sting luminile pe stadion. Acelasi om care, la final, desi stie setlistul pe dinafara, mai spera marunt la inca o bucurie.

Sunt un om norocos ca mi-am inceput seria de concerte live cu Depeche Mode. Aseara am vazut ca nici nu se putea mai bine. Aseara am vazut niste mici aliens pe scena. Niste producatori si distribuitori de energie si veselie si senzualitate si drama si melancolie. Mi-am vazut una din formatiile de suflet si sunt ingrozitor de trista ca nu stiu cand o sa ii mai vad. Stiu ca nu spune mare lucru fraza asta, dar e tot ce pot acum, cand picioarele inca ma dor, urechile imi vuiesc si am ca intotdeauna Home pe buze.

PS: postul meu de dupa primul concert se numea tot Devotional. Atunci n-am scris mare lucru. Nu am fost in stare :)

 

 

 


Mono sau cum am inteles eu primavara japoneza

Posted: March 15th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , | No Comments »

Din start va spun ca nu poti sa vorbesti despre un concert Mono in termeni de:

- setlist;
- interactiune cu publicul;
- momente amuzante;
- solo-uri de chitara, tobe, clape si altele;
- show-uri de lumini;
- bullets.

Asta pentru ca un concert Mono nu se poate defini in lucruri unitare, in instante, in 1 sau in cantitati. Mono e mult, Mono e coplesitor, Mono, in ciuda numelui, e tot; e chiar ultra-surround.

Asa ca o sa explic ce am inteles eu si nu-mi ramane decat sa sper ca se va intelege.

Cand am vazut prima oara un concert post rock, s-a nimerit sa fie tot la Silver Church. Am vazut God is an Astronaut intr-un mediu care mi s-a parut ca li se potriveste manusa. Si am plans, atunci, fara sa stiu de ce, fara sa am motiv, fara sa am altceva decat ochii inchisi si pumnii stransi, ascultand un cantec ce putea sa fie despre orice. Si stiu ca m-am intrebat atunci daca asa o sa fie oare la toate concertele post-rock pe care o sa le vad.

Fix un an mai tarziu, mi-am dat seama ca da, e la fel, doar ca altfel.

Mono nu se potrivesc cu nimic. Sunt in lumea lor, pe scena, aproape ca nu au fete pentru ca tin mereu parul peste ochi, ca un paravan impenetrabil. Sunt veniti dintr-o tara de departe, o tara cu care, ca european, nu reusesti sa te identifici, nu poti decat sa iti imaginezi cum arata o primvara acolo. Nu spun nimic pe scena, nu multumesc nimanui, incep la fix si termina la fix, peste inca 2 ore. Totul merge struna, elvetienii ar fi gelosi pe nivelul lor de precizie, iar nemtii ar analiza cu atentie meticulozitatea de care dau dovada. Sunt niste masinarii, Mono astia. Masinarii care simt.

Cum altfel sa imi pot explica sunetul lor halucinant, efectul special prezent in mai toate cantecele lor care iti ridica inima pana in gat, iti pune o grimasa pe fata, te face sa transpiri pe dinauntru si sa iti imaginezi ca primavara in Japonia trebuie sa fie plina de furtuni?

Cum altfel sa pot intelege ceva din avalansa de sentimente care m-au facut sa ma trezesc iarasi ca pun singura versuri in cantece, in capul meu, ca ascult o muzica ce ma face sa ma inchid si sa ma deschid in acelasi timp?

Cum altfel sa pot sa explic cuiva cat de tandru, de dureros, de metodic, de calm a putut sa fie acest concert?

Cum sa pot sa afirm ca, la final, nu am inteles nimic din ce primavara au japonezii, dar ca am inteles aproape tot din cum trebiue sa fie o primavara in gand si in suflet?

Am vazut al doilea concert post-rock din viata si m-am simtit aceeasi. Pentru ca un lucru pe care le au in comun  toate aceste formatii este capacitatea lor incredibila de a te aduce inapoi la tine, iar Mono fac asta cu o precizie matematica, primavaratica, atenta si distanta care iti prinde atat, dar atat de bine.


Despre viata, rochii, cafea, filme, carti si alte chestii triviale

Posted: November 2nd, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Cand e toamna si cand frunzele galbene cad secerate, parca-parca totul e putin mai bine. As zice eu, privind de pe fereastra biroului. Petrecem prea mult timp la munca, mi-am zis acum ceva timp, cand am inceput sa imi adun lucruri la care sa tin la munca, cand am inceput sa imi creez un spatiu in care sa ma simt putin confortabil. Un cub antistres, o jucarie. O cana noua, mare si misto, cumparata ieri.

Tot cand am realizat cat timp petrecem, de fapt, la birou, am inceput sa arat si eu de parca ma bucur ca merg la birou. Sa ma pieptan, sa ma aranjez. Alta e viata intr-o rochie care iti vine perfect si in care stai 8-9 ore pe zi.

Cafeaua, toamna, imi pare ca au alt gust. Mai adanc, mai ciudat, mai cu o ora in urma. Acum cateva zile am vazut o piesa de teatru acrobatic misto – “Omul pescarus“. Pe coloana sonora era “Us and Them”, de la Pink Floyd. Si mi s-au trezit niste amintiri. Care stiti ce au facut? S-au ridicat, s-au sters la ochi si au plecat. Cam asa.

Nu-mi place cand am de ales. Poate putin mai mult ca atunci cand nu am. Insa, in ultimul timp, mi-am rafinat modul de a o face. Macar acum aleg pentru mine si se vede si sunt multumita si viata are gust de bezea.

In afara de faptul ca am fost la piesa de teatru, am invatat sa imi fac singura bijuteriile care sa-mi placa. Cu 2-3 lanturi, capse, niste material si cateva margele mi-am facut de lucru aseara, in timp ce ma uitam la Criminal Minds. Si-mi place ce a iesit si ma gandesc ca poate mi-am gasit alt hobby. Ceea ce nu e rau defel.

Am terminat “A Brave New World“. Si atat. E o carte care nu a reusit sa imi trezeasca sentimente aprige, ca altele, ceea ce nu inseamna ca nu e o carte foarte buna. Numai ca am simtit-o mai cerebrala decat ma asteptam.

Si am vazut filmul “Silent Hill“, which I hated, pentru ca nu ma uit la filme de groaza defel – ultimul pe care il vazusem era The Ring, deci… a trecut mult timp. Filmul nu mi-a placut, dar povestea, da, asa ca ma apuc de comics.

Am vazut si “Moonrise Kingdom“, de Wes Anderson, si m-am declarat multumita de cum m-a facut sa ma simt. Mi-am amintit de copilarie, prin poveste, prin imagini, prin jocul actorilor. Orice e posibil. Chiar si sa te casatoresti la 12 ani.

Bai, e noiembrie.


Optimus Alive 2012

Posted: July 19th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , , , , , | 4 Comments »

Optimus Alive 2012 este primul festival in afara tarii la care am fost. Si am ramas placut impresionata si abia astept sa mai merg. O sa descriu acum pe scurt-scurt pana cand nu raman fara idei.

  • Locul

Spatiul in sine nu este foarte mare, poate chiar mai mic decat cel destinat B’estfest, insa este foarte bine organizat. Multe, multe variante de luat masa. Toalete destule si nu toi-toi-urile sinistre cu care ne-am obisnuit. Erau vreo… 15 (cred) casute, fiecare cu vreo 3-4 toalete (normale) si aveai cai separate de acces si iesit la si de la toalete, cat sa nu se faca coada si haos.

Spatiile de unde poti cumpara bere, in schimb, nu prea faceau fata la zecile de mii de oameni. Iar berea cam scumpa – 3.5 euro pentru un pahar mare.

Scenele misto distribuite – cea mare te intampina cum intrai, apoi in stanga cea de clubbing si cealalta scena mai in spate. Spatii de fun and games – o multime. Bancomate in incinta – sa-ti ajunga.

Mi-a placut scena asezata fix deasupra intrarii, unde cantau trupe locale ce participasera la diferite concursuri. Te faceau sa intri foarte repede in atmosfera de festival. Mi-a mai placut ca nu am stat la coada la control, ca pentru a ni se pune bratara ce inlocuia abonamentul am stat la niste chioscuri separate unde puteai sa te duci pe tot parcusul zilei 1, cat sa nu pierzi ceva din ce voiai tu sa vezi. Mi-a mai placut si lipsa jetoanelor. Si ca puteai sa iti aduci apa de afara. Si sandvisurile traditionale, enorme. Si magazinul cu bomboane :D As a funny note: la shaorma era mereu o coada ingrozitoare.

  • Cum se ajunge

Uitati de ingramadeala odioasa romaneasca la autobuz. Din Lisabona spre Alges (unde se tine Optimus) pleaca trenuri la fiecare 10 minute, iar noaptea si in weekend, la fiecare 30 de minute. De la statia de metrou Cais de Sodre iesi la suprafata si iei trenul; e atat de simplu. Iar noaptea, tot de la Cais de Sodre iei autobuzele de noapte sau, daca ai noroc, taxiul. Zic noroc pentru ca si la taxi se sta, civilizat, la coada.

Nu am mers in nicio seara inghesuit, ingramadit, facut sardina. Am si uitat de chestiile astea de care probabil imi voi aminti la Summer Well.

  • Line-up.

In prima seara am vazut:

Snow Patrol

I-am mai vazut o data la U2 in deschidere si oricum nu sunt chiar my cup of tea. Draguti, par ca au evoluat de acum 4 ani, insa nu destul. Inca mi-au dat impresia ca sunt in deschidere. De remarcat faptul ca la piesa “Run”, la fel ca si acum 4 ani la U2, solistul a bufnit in ras la exact aceleasi versuri “To think I might not see those eyes/Makes it so hard not to cry”. Ciudat, ma intreb ce conexiuni o face el in timp ce canta.

Buraka Som Sistema

I-am mentionat aici pentru ca, desi nu am stat sa-i ascult, ci mai mult ma straduiam sa ies din multime, am fost uimita de entuziasmul cu care au fost primiti. Ce zic eu, “entuziasm”… era o dementa totala, o isterie in masa, nu exista om din perimetrul acelei scene care sa nu danseze, sa nu dea din maini, sa nu para total posedat. De admirat sentimentul asta de unitate.

LMFAO

Am prins numai hit-ul  “Sexy and I know it” si m-am distrat copios. Chiar stiu sa faca show, fie el si la misto. Imi plac oamenii care se distreaza pe scena, oamenii care stiu sa zambeasca si sa se bucure de viata imbracati in colanti leopard print si cu peruci pe cap si care stiu sa ii faca si pe ceilalti din public sa se simta la fel.

The Stone Roses

Am reusit sa il vad pe Ian Brown de foarte aproape, performanta pe care sper sa o repet la Summer Well. Tot ce pot sa zic este ca oamenii astia stiu ce fac, sunt ultra profesionisti. Un sunet impecabil, o atmosfera aparte la acest concert, ceva intre veselie si contemplare. Un concert care a beneficiat de o sonorizare perfecta si sper ca asa o sa fie si la noi.

In a doua seara, all hell broke loose cu:

The Antlers

Mi-am dorit foarte mult sa vad formatia asta live, insa chiar si acum cred ca nu sunt prea potriviti pentru un festival. Sunt ultra-depresivi oamenii astia. Ceea ce mie chiar imi place. Din pacate au avut parte de vreo doua microfonii, dar sentimentul ca asculti No Widows live este de nepretuit. Nu am stat pana la final pentru ca am fugit la…

Mumford and Sons

“Am venit niste mii de kilometri ca sa ascultam The Cave” – zise un prieten :). E drept ca nu numai pentru asta am venit, insa am ramas placut surprinsa sa vad cat de multi oameni stiu cantecul asta, cati se bucura si cati au sarit instant sus de pe jos pe unde isi odihneau oasele batrane ca sa danseze si sa cante. In rest concertul a  fost tare fain, o atmosfera placuta, calma, vesela. Oameni frumosi la festival – si nu doar la concertul asta, e o remarca generala.

Morcheeba

Morcheeba au venit in ultimul moment sa salveze seara, dupa ce, din pacate, Florence + The Machine au anulat pe ultima suta de metri concertul. I-am mai vazut o data atunci cand au venit la noi si m-am bucurat sa ii aud si in aer liber, la un festival mare. Skye impecabila, ca de obicei, hipnotizanta si ispititoare. Iar a reusit sa ma faca sa simt ca mi-am lasat inima pe malul marii.

The Cure

Nu am inca vorbele potrivite pentru a descrie ce a insemnat pentru mine sa vad The Cure live. Nici chiar eu nu stiam ce o sa insemne si cum o sa ma faca sa ma simt, pana cand nu a inceput Plainsong si nu l-am auzit pe Robert Smith cantand
“I think it’s dark and it looks like rain, you said” si nu mi-a curs prima lacrima. De formatia asta ma leaga cele mai negre depresii, cele mai ascunse dorinte, cele mai urate farame ale sufletului meu, cele mai copilaresti vise, cele mai de netratat bube sufletesti, cele mai apasatoare disparitii, cele mai ciudate momente din viata. Si toate au navalit peste mine in orele in care The Cure au cantat. Este pentru mine senzatia festivalului si formatia pe care stiu ca o sa o revad. Pe care imi doresc sa o revad, pe care imi doresc sa imi gasesc toate cuvintele ca sa cant cum trebuie Pictures of You si The Hungry Ghost.

A treia zi a inceput cu…

The Kooks

Auziti de departe, de la zona de bazar si doar 2 melodii, formatia asta misto si tanara m-a facut sa sper ca o sa vina si pe la noi, la de-alde B’estfest sau Control Day Out sau Summer Well sau fie ce o fi, cat sa ii vad si eu cum trebuie si sa si inteleg ceva.

Caribou

Surpriza festivalului pentru mine. Curat, frumos, atentie la detalii. Toti imbracati in alb, iti dadeau uneori senzatia ca au scapat de la sanatoriu. Intr-un sens bun. Uneori, cand canti live, mai trebuie sa fii si un pic nebun. Mi-a placut modul in care a rezonat publicul si de asemenea intro-ul excelent facut pentru…

Radiohead

Formatia care a facut ca ultima zi de festival sa fie sold out. Live in fata noastra, dupa atata timp de asteptat, planificat, aproape ratat la mustata cu biletele la Berlin schimbate pe Optimus. Radiohead cu un Thom Yorke hip and cool, cu un spectacol impresionant, cu un setlist in care trecerea de la nou la vechi s-a facut aproape organic. Daca despre The Cure pot sa spun ca m-au lovit in plexul solar, ca mi-au trecut prin inima, ca au intors-o pe dos si au cusut-o la loc, despre Radiohead pot spune ca mi-au zbarnait creierul, mi-au rearanjat neuronii, mi-au refacut sinapsele. Paranoid Android a fost pentru mine momentul X al acestui concert. Stiu ca ultimele albume sunt absolut minunate, ca directia noua e ceea ce trebuie, totusi am rezonat mult mai bine cu partea dedicata anilor in care depresia era maxima si in tabara Radiohead.

Cam asta a fost la Optimus Alive. Super experienta, iar combinatia (teribila, pe alocuri) de plimbat prin Lisabona cate 10 ore pe zi si concerte inca vreo 5-6 a meritat tot-tot-tot. Chiar si zborul cu Blue Air, care in mare a fost ok, doar ca mi-a amintit de autobuzele vechi ce faceau naveta Bucuresti – Pitesti.

 


B’estfest – 3 zile de praf, tantari si mai ales muzica

Posted: July 9th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , , , , , | 5 Comments »

Este pentru prima data cand am fost la toate trei zilele de B’estfest. Si poate data viitoare prind curaj si un ventilator portabil sa ma duc si mai devreme, pe lumina, sa apar si eu in pozele de pe Facebook, ce dracu’, ca toata lumea se taguieste peste tot, mai putin eu, Doamna Noptii.

Dar acum serios, nu as fi putut sa misc un deget pe caldura care a fost sambata si duminica. Poate daca exista ceva in intervalul orar 12:00 – 22:00 sa ma motiveze, m-as fi dus, dar cum nu a fost, am zis pas.

Ziua 1 a debutat cu o coada enorma la autobuzele speciale care te duceau in Tunari.
Read the rest of this entry »