Aseara cliseul a fost desavarsit: God Is An Astronaut a cantat in Silver Church. Spre deosebire de prima data cand s-a intamplat asta, acum am fost si eu. Pentru o seara de luni care nu promitea foarte multe, avand in vedere ca am ajuns acasa terminata de oboseala si cu dureri de cap, concertul a fost… ca o felie de paine cu miere, dimineata, cand esti copil si te duci la scoala.

Sunt o fana post rock si asta a fost primul astfel de concert la care am fost. Inainte sa ajung, ma si gandeam ce straniu o sa ma simt eu, care pretuiesc asa de mult cuvintele din cantece, la un concert la care nu pot sa fredonez. Apoi mi-am amintit de ce imi place mie post rock-ul. Poate sa aiba ce versuri vrei tu. Fiecare cantec iti creeaza un cadru in care tu sa poti aseza orice cuvinte vrei, asa cum le doresti. In mintea mea, am cantat.

Am cantat despre fericire, am cantat despre disperare, despre “the rat race”, despre sentimentul acela, care m-a parasit putin in ultimul timp, cum ca trebuie sa fie ceva mai mult si mai sus, despre aspiratii si amintiri, despre oameni plecati si despre totul si totusi nimic.

God Is An Astronaut mi-au dat tonul. Un ton perfect. Nu mi-am imaginat cat de minunat poate sa fie un astfel de concert. Acum astept Explosions In The Sky si This Will Destroy You si cred ca pot sa ma linistesc cu privire la obsesiile mele post rock.

As putea sa mentionez si chestii naspa, cum ar fi oamenii veniti la un concert de stare ca la o claca, sa stea de vorba si sa rada ca prostii amintindu-si de alte concerte la care au fost, fetele pe tocuri care se plang una alteia tot concertul ca le dor picioarele, cuplurile aflate la inceput si venite la vrajeala la concert, dar, vorba unui prieten, macar au cumparat bilet.

Recunosc din start ca sunt subiectiva.

Ce nu mi-a placut este ca in film s-au sarit multe lucruri importante  - e drept, si cartea este extrem de stufoasa si complexa – care ar fi schimbat cu totul perceptia asupra filmului. Nu mi-a placut ca, pentru a intelege pe deplin filmul, trebuia sa fi citit cartea. Nu mi-a placut ca filmul nu sta singur pe propriile picioare, ci are nevoie ca cel care il vizioneaza sa-si aduca aminte pasaje din carte si sa aprecieze jocul actoricesc. Nu mi-a placut ca pica in pacatul multor regizori de a se juca prea mult  cu metaforele vizuale si cu simbolismul. Nu mi-a placut sa vad din recenzii ca cei care au vazut doar filmul au inteles ca Eva era o mama ingrozitoare. Concluzie corecta, intr-un fel, daca ai fi vazut doar filmul.

O analiza fina, un stil taios si explicit, o descriere superba a modului in care, desi femeie, poti sa nu rezonezi deloc cu ideea de a fi mama – toate chestiile astea au lipsit din film cu desavarsire si imi pare rau ca cei care au vazut doar filmul pierd o multime. Filmul in sine nu e prost, doar ca nu am cum sa nu-l raportez la carte si de aceea pot sa zic ca m-a dezamagit. M-a dezamagit din secunda in care mi-am dat seama peste ce a sarit din carte. In rest, da, e un film bun, un tur de forta, bine realizat. Dar nu pot sa trec peste toate, poate si pentru ca m-am atasat asa de mult de carte. Am recunoscut ca sunt subiectiva.

Singura chestie din film care m-a impresionat e cum joaca Tilda Swinton si Ezra Miller. Au surprins perfect ceea ce pana atunci nu era surprins. Iar modul in care amandoi joaca la final este absolut superb.

Asadar, in ordine aleatoare:

Filme

Cu siguranta am vazut, in ultimele luni, mai multe filme decat cele 4 pe care le mentionez aici, dar cum memoria mea, v-am zis, e praf, nu am de mentionat decat:

1. Deconstructing Harry – un Woody Allen de la mama lui, asa cum imi place mie. Printre rezolutiile din 2012 si 2013, daca il mai apucam, este sa vad toate toate filmele facute de nenea Allen. Ma amuza, deprima, incanta si sperie la un nivel ontologic in acelasi timp, ceea ce e perfect.

2. Simple Simon sau, daca vreti,  I rymden finns inga känslor, un film suedez incantator despre dragoste de toate felurile, sindromul Asperger intr-un grad avansat si intelegerea lumii cand ea e altfel pentru tine decat pentru altii. Nu ma asteptam sa fie un film atat de bun si de placut si il recomand cu drag. Nu stiu daca va va reinstaura increderea in umanitate, in caz ca ati pierdut-o, dar sigur o sa va faca sa va simtiti mai bine.

3. Kontroll - pentru acest film am doar cateva silabe: ex-ce-lent. Reaizat in 2003 de catre Nimród Antal, Kontroll spune povestea unui controlor din metroul din Budapesta intr-un stil adanc, comic, absurd si de-a dreptul inspaimantator uneori. Bulcsu, un om care inainte traia la suprafata printre oamenii normali care se duc la munca si la cinema, acum este controlor la metrou, are in subordine inca 4 controlori, fiecare personaje foarte bine conturate, si duce o viata subterana trista si intunecata, plina de oameni care vor sa mearga pe gratis, de batai, de rivali, ba chiar si de un criminal in serie.

Filmul e plin de metafore si nu e doar un film despre metroul din Budapesta. Trebuie vazut; si recunosc ca e primul film unguresc pe care l-am vazut.

4. Mad Dog and Glory - un film din ’93 cu Robert De Niro care joaca un politist cu probleme de intimitate, un Bill Murray care joaca un gangster fara scrupule care seara face stand up comedy in propriul club si o Uma Thurman care joaca o ingenua de ale carei intentii te indoiesti. Totul asezonat cu glumite negre si un umor straniu. Cum sa nu-ti  placa?

Carti

La capitolul asta nu mai stau asa de bine. Dupa vara in care am citit intr-o frenezie, am incetinit spre toamna si am citit mai mult Pratchett, in speranta ca o sa termin si eu vreodata Discworld. Am citit The Truth si Eric si mai am putin si termin Mort.

Am recitit Bufnita Oarba pentru ca mi se facuse dor, am mai citit pasaje din Cartea Nelinistirii, am citit si poezii de Bukowski. Mi-a placut in mod deosebit Sunca pe paine, o carte asa cum mi-era dor sa citesc, in stilul inconfundabil al lui Bokowski si pe care am savurat-o ca pe o prajitura amara – exact asa.

Apoi, am citit si Amurgul zeilor stepei de Ismail Kadare. Este diferita fata de ce-am mai citit din cartile semnate de el, atat prin scriitura cat si prin subiect. Amurgul este o carte despre iubire, literatura si dezvrajirea lumii. Personajul principal este atat de legat de tara sa si de legendele albaneze, incat el nu poate trece prin lume fara sa vada semne care ii amintesc de casa si de cum s-ar interpreta anumite scene in cultura albaneza.

Harfa de iarba a lui Truman Capote mi-a placut atat de mult! Ador cum isi construieste Capote personajele, cu rabdare si pricepere, cu intelegere si cu sensibilitate. Povestea asta am citit-o repede si ce mi-a placut a fost faptul ca Truman Capote a gasit locul ala, locul fara varsta, locul unde atat doua femei in varsta cat si un adolescent pot sta egali, fara teama, fara prejudecati.

Muzica

Ehei, aici o sa incerc sa fiu foarte scurta, ca sunt multe.

Am ascultat majoritatea albumelor prezentate aici si am ramas cu formatia Girls si albumul Father, Son, Holy Ghost in heavy rotation. E un album bipolar de-a dreptul; te izbeste fie cu un entuziasm dus la extrem, de iti vine sa ii iei pe toti din formatie la palme, fie cu o tristete adanca si fara leac, de iti vine iar sa ii iei pe toti la palme, de data asta sa-si revina.

St. Vincent – Strange Mercy mi-a placut si mai mult dupa ce am reusit sa imi iau si eu albumul si sa nu-l mai ascult prin livingurile prietenilor.

M-am dat pe brazda destul de greu, dar m-am dat si m-am indragostit de Bon Iver – pe bune, e ca o indragosteala, simt chestii in stomac cand ascult unele piese.

Am fost extrem de fericita sa ascult El Camino, albumul nou de la Black Keys, si sa ii regasesc tot atat de molipsitori cum erau cand i-am ascultat prima data.

Am ascultat mult, foarte mult Neil Young. Pentru ca-mi place, de aia. Si pentru ca m-a insotit, fara sa vrea, prin una din cele mai misto perioade din viata mea si prin una din cele mai faine luni de toamna.

V-am mai zis ca merg la Radiohead, nu? Va mai zic o data.

Cam atat… Si uite-asa mai descopar o chestie pe care trebuie sa o fac, anume sa ma tin de conturile mele de pe IMDB si WeRead, ca uite ce se intampla… Uit! Noroc cu LastFm-ul ca se activeaza de unul singur si nu trebuie sa fac eu nimic, ca altfel cine stie unde ajungeam. Lecitina, dragii mei; lecitina! Ce ziceam?…

Am inceput sa ascult Blonde Redhead, o treaba interesanta si plina de posiblitati, in sensul ca se potriveste la o multime de stari si de intamplari sufletesti sau mai putin sufletesti. Si intre timp am aflat ca Florence si masinaria ei nu stau degeaba si scot Ceremonials, album pe care l-am savurat azi in timpul in care nu faceam nimic – nimic din ceea ce trebuia de fapt sa fac.

M-am bucurat sa ii regasesc, Florence cu vocea parca mai bine lucrata, parca mai calma, parca mai linistita cumva. Versurile in schimb m-au luat si m-au invartit ca praful dintre frunzele de toamna prinse intr-un joc nebun cu vantul. Eu si frunzele, eu si alegerile mele, eu cu mine, eu, fata care are inca obiceiul de a plange incet si doar pentru ea cand se gandeste la posibilitatile vietii ei. Hm, e prima data cand spun asta in public.

Oricum, ideea e ca am gasit un album cu care sa ma potrivesc, asa cum se potriveste si toamna asta cu mine, chiar daca sunt atatea chestii care inca stau stramb. Nu le poti avea pe toate, chiar incerc, incerc din greu sa invat lectia asta. Si cand trebuie sa inveti lectii care tin de tine, de sufletul tau, de eu-ul tau proiectat in lumea de zi cu zi, de alegeri, de oameni cu care ai gresit, de oameni care au gresit cu tine si tot asa, o gramada de chestii, iti prinde bine un album pe care sa-l asculti si sa zici ca da bai, nu ca e bine, dar poate o fi candva macar pe breaking even.

*…But I like to keep some things to myself  – inca am acest obicei suparator cumva. Dar necesar.

Din pacate, sunt si parti rele pe care doar o sa le enumar, pentru ca daca nu va dati seama singuri de ce sunt rele, e nasol. Oameni care vin la un concert anuntat la ora 14 pe la 15, 15 si ceva, cu o nonsalanta care te lasa mut. Oameni care raspund la telefon la un concert fara instrumente si fara microfon. Oameni care vin cu copiii mici dupa ei, care, normal, doar sunt copii, alearga si tipa, si se asteapta ca tu sa ii intelegi, ca doar au copii. Un mic secret: nu sunteti obligati sa-i luati la fiecare eveniment. Chiar nu. A, nu ai cu cine sa-i lasi? Inca un secret: nici tu nu esti obligat sa vii.

Apoi am fost cu minunatul tramvai 1 – si ii zic “minunat” pentru ca strabate intreg Bucurestiul, chestie pentru care iti trebuie mult curaj, chiar daca esti doar un tramvai – pana la AFI, cum ar veni, inapoi in lumea moderna, pentru a vedea ultimul film al lui Woody Allen. Mi-a placut mult filmul. Nu am mai vazut de mult un film pur si simplu frumos, chiar daca il poti considera exagerat, poate prea cliseistic, chiar daca poti spune ca asa personaj principal, prototip al anti-eroului, n-ai mai vazut de mult. Dar e Woody Allen si e amuzant, eu una chiar am ras, desi eram singura in acest demers, alaturi de prietenii mei. Nu mai inteleg umorul din zilele astea; chiar trebuie sa fie cu sange, organe genitale si lucruri evidente ca sa te strici de ras? (am vorbit ca o baba, stiu).

E distractiv Bucurestiul asta uneori. Mai uiti de faptul ca sunt zile in care te trezesti si il scuipi intre ochi.

Uneori imi imaginez ocazii in care ar fi fost lucrurile altfel, fie ca le-as fi facut eu altfel, fie ca le-ar fi facut altii. Constatarea, intotdeauna, e ca viata de acum ar fi fost alta. Poate mai buna, poate mai putin buna; insa eu n-as fi stiut, pentru ca nu as fi avut termen de comparatie, cum nu am nici acum.

Toate chestiile din viata mea, multe, putine, toate stagnarile si toate dezvoltarile , toate clipele in care am crezut ca am curaj si toate zilele in care m-am simtit cea mai lasa creatura, toata lipsa mea de incredere in mine duminica si exageratul optimism de miercuri, toate astea ar fi putut sa fie altfel. Si atunci, eu cine as mai fi fost?

Va recomand din suflet Pestera lui Saramango. O carte atat de frumos scrisa, incat am citit-o dramuit. Am carti pe care le citesc intr-o noapte, intr-un delir al cititorului care descopera o lume noua, dar am si carti pe care le citesc aproape ceremonios, cu pixul in mana, luand notite si rezervandu-mi 20 de pagini pe zi, pentru a nu le termina prea repede.

Cartea m-a fascinat prin scriitura, una calma, deschisa, o scriitura deosebita, care m-a atins. Mi-a placut in mod deosebit si frazarea ce parea sa nu aiba sfarsit, lipsa de paragrafe si de impartire a cartii in dialoguri, pentru a crea un univers si un timp in care simti ca poti sa intri, neobservat, oricand.

Personajele memorabile, cainele Gasit si drama unui univers ce sta sa moara sunt de asemenea motivele pentru care cartea asta mi-a ajuns la suflet. Un alt motiv este acela ca, daca ne raportam la omenire prin mitul pesterii al lui Platon, s-ar putea sa descoperim ca umbrele sunt mai fascinante decat realitatea si ca, privind inspre real, de multe ori o sa gasim ruina, tristete si abandon. Insa asta nu ar trebui sa ne opreasca din a alege realul si lumea in care traim. La urma urmei, umbrele sunt umbre si din nimicul ce ni se pare ca ne inconjoara se pot crea frumuseti eterne, reale, vii si aici, acum. Ce conteaza ca lucrurile, oamenii cad in ruina? Sunt atatea chestii care ne pot salva. Majoritatea pornesc chiar din noi.

O sa mai citesc cartea asta cand o sa-i vina timpul. Oricum, asa cum am spus, o recomand. O recomand pentru ca intotdeauna totul poate sa fie mai bine, la fel de bine cum “totul” poate sa fie o magnifica iluzie.

Interpol aseara la Summer Well a fost pentru mine revelatia verii. Prin istoricul meu de om care asculta muzica prog, si deci nu prea si-a vazut idolii live din simplul motiv ca multi nu mai traiesc, nu ma astept la artificii fizice pe scena. Nu ma gadila prea mult daca persoana din fata mea spune bancuri sau cuvinte pocite in romana, daca imi arata ca stie ce e aia palinca sau daca imi vorbeste despre femeile frumoase din Romania. Nu e, cum s-ar zice, “my cup of tea”.

Prefer de mii de ori oameni cu respect pentru muzica, asa ca cei de la Interpol aseara. Totul curat, ei minunati, imbracati ca niste baieti cuminti de la pension, fara artificii si fara proiectii gigant. Sigur, apreciez un show cand se intampla, la naiba, am fost la U2 totusi, dar de data asta, Interpol au fost exact ce trebuiau sa fie. Nimic in plus, nimic in minus (poate in afara de No I in Threesome si A Time To Be So Small, dar asta tine de subiectivism).

Stand in fata, am vazut si ce voiam cel mai mult sa vad.  Pasiunea pentru ceea ce canti si zambetul de neretinut de dupa ce inchei un cantec, cand simti ca faci ceea ce trebuie pe scena. Am vazut modul in care Paul Banks isi tinea chitara, felul in care ii raspundea, respectul pentru ea si mai ales faptul ca omul ala a trait fiecare vers pe care l-a cantat. Recunosc ca mi-a placut sa-l vad de aproape, fiind el ataaat de pretty .

Ce imi place mie la Interpol cel mai mult: disperarea din trairea unor sentimente pe care nu ai cum sa le traiesti altfel. Cuvintele bine alese pentru a indica pierderi emotionale sau regasiri asemenea. Chitara hipnotizanta. Comparatia trupei cu Joy Division este bine-venita, insa ceea ce Paul Banks are in plus este o anume demnitate in voce, un fel de a canta care te face sa stai drept, cu toate loviturile pe care le poti lua in plex.

Dupa aseara, am ramas cu The New si Not Even Jail adanc in creier. Din randul doi, m-am bucurat, am cantat si dansat, am iesit de acolo transpirata toata si m-am mirat sincer cum altii erau atat de uscati si cu privirea atat de goala. Imi pare rau ca se asteptau ca baietii sa se dezbrace pe scena. Desi, daca o faceau, nici chiar eu n-aveam ce comenta. Mi-a parut rau pentru ca nu inteleg de ce nu se apreciaza si alt fel de show. Acela in care muzica e pe primul loc.

people so tired
mutilated
either by love or no love.

people just are not good to each other
one on one.

the rich are not good to the rich
the poor are not good to the poor.

we are afraid.

our educational system tells us
that we can all be
big-ass winners.

it hasn’t told us
about the gutters
or the suicides.

or the terror of one person
aching in one place
alone

untouched
unspoken to

watering a plant.”
— Charles Bukowski (Love is a Dog From Hell: Poems)

Atat ma bucur ca mi-am cumparat aceasta carte din care am scris mai sus si atat de tare regret ca nu o am acum la mine ca sa mai pot citi din ea… Niciodata nu am intalnit pe cineva care sa scrie mai visceral si mai intens despre singuratate si obscenitatea ei, despre femei si despre pierderea de timp, despre mizerie si eternitatea din ea, despre sticla de bere si absurd – de fapt, nu cred ca am intalnit pe nimeni care sa scrie despre chestiile astea. Cu dezinvoltura si nonsalata, ca atunci cand te duci la paine si mai scrii putin despre izolare. Ca-n viata.

In rest, mi-e teama de atat de multe lucruri, incat astept sa se umple paharul si sa nu-mi mai fie teama, brusc. Curaj provenit din prea multa teama. Asta da treaba.

Duminica nu am facut, iar, nimic. Si imi doream asta tare mult. Am facut eu ceva, dar fara cine stie ce implicare emotionala sau fizica. M-am uitat la filme multe, am citit pe alocuri si mai mult am mancat.

Am vazut sambata: How to train your dragon, foarte dragut si care totusi mi s-a parut mai mult trist decat vesel. Sfarsitul nu m-a incantat cine stie ce, din motive care ar putea fi considerate spoiler. Dar trebuie sa recunosc ca tare mi-ar placea sa am un dragon!

Apoi, duminica, am vazut, in ordine:

• Couples Retreat – un film ideal pentru cand ai chef de o comedioara romantica. Cu Vince Vaughn. Ceea ce in ultimul timp e peste tot (combinatia c”omedioara + VV”, that is).
• Despicable Me – a fost adorabil, foarte amuzant. It’s soooo fluffy!!!11one. Asta chiar m-a distrat.
• The Switch – un film fara pretentii, in care nu prea se intampla nimic vreo ora si un sfert din o ora jumatate cat dureaza filmul, iar ceea ce se intampla se intampla fara sa-ti dea senzatia ca se intampla.
• Hot Tub Time Machine – un film care nu m-a distrat decat de vreo 2-3 ori, semn ca am depasit faza glumelor scabroase cu voma, caca, pipi, sex.
• Up – despre care insinuam ca m-am facut sa plang. Un film emotionant tare. Ma impresioneaza toate povestile cu batrani, iar asta si mai si.

Caut Necronomicon, de H.P. Lovecraft – in engleza si de comandat la un pret decent. Cel mai probabil o sa-l comand de pe Amazon, dar daca gasesc o varianta autohtona, e ok.

Si azi regret putin decizia de a nu-mi cumpara cizmele galbene de cauciuc de la Decathlon; viata mea ar fi mai usoara, cel putin azi.

Asa, deci am ajuns eu acasa si nici n-am bagat cheia in usa, ca am primit un telefon care a insemnat ca pot sa intru la Morcheeba, daca vreau si daca zbor pana la Sala Palatului. Dupa o scurta incursiune in portofel si realizat ca asta inseamna autobuz dus – autobuz intors, precum si dupa un moment Silvistic in care eu, care stau in Bucuresti de fix 6 ani, m-am intrebat unde e Sala Palatului, mi-am pus fundul si sperantele in 368 si am zburat.

A fost ca un unt topit, concertul ala, Skye, tot. E atat de frumoasa femeia asta, imi transmite o stare de supunere totala, cred ca as fi in stare sa fac tot ce-mi spune ea sa fac, oricat de interzis sau imoral. M-am bucurat mult de tot sa fiu acolo, sa fiu singura acolo, chiar fara fantomele mele din dulap, care dulap, fie vorba intre noi, se inchide cam greu si trebuie sa imping fantomele cu piciorul.

Dupa ce am fost absolut fermecata de tot si cateva caramele mai tarziu, am plecat inainte de a se termina, in mare pentru a prinde autobuzul, in mic pentru a nu simti ca s-a terminat, atunci cand se aprind toate luminile si oamenii ies din starea care i-a dominat pana atunci, trag aer in piept si ies acasa.

Uneori e bine asa. Sa pleci inainte de a se termina.