My body, my battleground*

Posted: September 5th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Corpul meu – această bucată de fire, oase, amintiri și vânătăi – e singurul lucru de care puteam fi sigură. Ani în șir, m-am temut de el. Fiecare investigație medicală era o potențială tragedie. Fiecare vânătaie care se vindeca greu mă făcea să plâng. De mică, m-am temut să intervin asupra lui. Era cel mai ”al meu” lucru – și asta mă făcea să mă simt uneori masivă, greoaie, plutind prin univers fără pic de grație.

Nu m-am străduit nici să-l învăț lucruri. Să sară coarda, de exemplu. Să danseze. Să răspundă singur oamenilor și reacțiilor lor. Nu l-am dus la orele de sport – iar de asta mi-e rușine, acum. Nici la dentist nu l-am dus cum ar fi trebuit.

Corpul meu, cel mai al meu lucru din lume, receptaculul emoțiilor și trăirilor, m-a înstrăinat cel mai mult de mine însămi. Asta a făcut ca, pe parcurs, să-mi fie teamă de cele mai frivole chestii (de exemplu, să mă vopsesc) – sau de cele mai importante, dar pe care cum-necum le face toată lumea (de exemplu, să am un copil).

Am pus stop acestor griji și am început să-mi apreciez cu adevărat corpul când am realizat că e al meu și că e cu totul al meu. Am intervenit asupra lui. Fără frică, sau cel puțin fără frica la care mă așteptam, mi-am făcut primul tatuaj, apoi un pierce, apoi al doilea tatuaj. Lucruri definitive, de care nu mă mai tem acum. Adaptabilitatea mea la propriul meu corp m-a uimit. Rezistența lui, frumusețea acestui teren de dispute, război cu mine și alții m-a înduioșat. I-am dat mâncare mai bună, l-am dus la doctor, fac sport de la începutul anului cu regularitate.

Câmpul ăsta de bătălie a devenit zona unui minunat armistițiu. Mintea mea s-a relaxat, odată cu trupul. Au izvorât lucruri bune. La 32 de ani, învăț și eu că grija față de trup poate însemna eliminarea din rădăcină a fobiilor pe care, poate, nici nu știai că le ai.

 

 

*Barbara Kruger


Și înc-o vară…

Posted: August 24th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Momentul acela când te uiți în calendar cu o uimire înduioșătoare și realizezi că timpul face ce știe el mai bine. Trece. Nu e de mirare, e probabil unul din puținele lucruri de care poți să fii sută la sută sigur (și restul de care ești sigur derivă din el): timpul trece. Nu e surpriză că nici azi, când puneai de cafea, ceasurile nu s-au oprit și lumea nu a stat, uimită, în loc.

Și totuși mă trezesc prinsă în gânduri și discuții sterile, uite cum trece vara, se duce și anul ăsta, mai e un pic și ne văităm de frig. Și, ca într-un roller coaster în care te-ai urcat fără să analizezi corect riscurile, stai cuminte și răbdător să se termine tot chinul și să te duci să-ți dai, apoi, cu apă rece pe față, repetând ca o mantra ”nu mai fac asta niciodată”. (spoiler: o să o mai faci).

Nu știu ce să zic în fața acestei uimiri. Că sunt tristă că trece vara? Da, evident. Că mă întreb unde se duce timpul? Nu, nu mă întreb că nu sunt copil. Că mă sperie vastitatea universului în care ne rotim ca niște gâște? Sigur.

Doar că na, vedeți voi, ce poți discuta în lift? Nu e ca și cum cele 3 sau 5 etaje pe care le urc aproape zilnic sunt propice pentru a naște discuții despre spaima care mă ține trează noaptea pe la 3, ultima oară când te-ai simțit om, gândurile horror care te cuprind când ai mai mult de 5 minute singur, tu cu tine. Discuți despre vreme și timp. Aia faci. Și te miri cum de există acest paradox: vorbești în lift despre cât de repede trece timpul, în vreme ce acele minute în el par a nu se mai sfârși niciodată.


Distanțe

Posted: May 25th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | No Comments »

E o distanță specială în dimineața asta. De la pas la pas, totul pare mai complicat, gura pare a uita să se mai deschidă, cuvintele nu mai știu cum și pe unde să se ascundă, iar toți pantofii preferă, leneși, să se aștearnă la ușă. N-au chef de aventuri.

Începe să fie obositor să bați drumul singur când realizezi că nu-ți place de tine în mod deosebit. Nu te-ai suna, dacă ar fi să o luăm așa, ci ai întreține o relație superficială. Te-ai distra la o bere, dar atât. Fără confidențe la miezul nopții, fără revelații dădătoare de insomnii, fără pasiuni sfărâmătoare de caracter și de promisiuni.

Poate că e totuși doar drumul de vină. Te-ai plictisi de oricine pe el. Ți-ar striga creierul să te oprești, el nu mai poate.

Revenind la dimineața asta. Da, e distantă. Cam toate sunt. Depersonalizare, lipsă de… ceva. Ceva ce nu mai știi ce e, unde e, dacă a fost vreodată. Lucrurile sunt străine și preferi să fie așa. Cu detașare le primești, le privești, cu detașare le trimiți pe drumul lor, separat de al tău. Nu mai ești automobilul de pe autostradă, ești steaua nordului care-l privește cum se îndepărtează și știe că după el va fi altul și altul și altul…

 


Admin

Posted: March 27th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Click, click, dimineață.

Sunt zile când nu știum cum de-am făcut să ajung la birou. Dimineți în care totul se mișcă pe fast forward, lumea pare a se sfârși, miroase a încins de cât de repede se mișcă, totul în jur e un carusel dement și totuși cea mai mare grijă a mea este să-mi stea părul bine

*ceea ce arată că nimic nu se schimbă din copilărie*

și să ies din casă val-vârtej, nu cumva să-mi fie frică.

Sunt și zile din celelalte. În care mi se pare că am trăit 100 de ani și mai am încă 1000. Mă uit la cafeaua care mi se varsă în cană de la espressorul care mă urăște

*dar asta e o altă poveste*

și mi se pare că mă uit la un cinemagraph. Așaaaa înceeet seee miiiișcă și ziua pare că nu mai începe. Eu pot pune pariu că sunt undeva, dar când mă uit mai bine, sunt acolo unde am început.

Sigur că sufletului nu-i șade bine în astfel de circumstanțe. Când pe repede înainte, când pe încetișor, că amețesc… ce să mai înțeleagă și el, mai ales când are altele pe cap. Uite, e primăvară, trebuie făcută curățenia în dulapul cu fantome, nu e chiar așa simplu. Am discuții cu el în fiecare dimineață stranie, dar na, e ca și cum vorbești cu un copil. Sau mă rog, e exact ca și cum vorbești cu un copil.

În orice caz. Cel mai des se întâmplă să fiu între viteze și recunosc: asta e cel mai enervant.


Zăpadă sau bezeală

Posted: January 10th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Am puțini ani – nici nu trebuie să merg la școală – și mă joc de-a formele pe geamul înghețat. Geamul ăla de la bucătăria casei unde am crescut – îl văd de parc-ar fi ieri. Pe scutul ăsta împotriva realității desenam zi de zi, iarna, alte orașe, alte case.

Ieșeam din casă și dădeam cu nasul de nămeți. Îmi amintesc și acum cum scârțâiau și, mai ales, ce frumos strălucea zăpada sub lumina lunii. Îmi făceam palmele căuș și cuprindeam câtă zăpadă puteam eu, făceam un bulgăre mare și greoi cu mănușile mele pufoase și mă gândeam că seamănă cu o bezea imperfectă.

Nu mai știu când bezeala s-a transformat în coșmar. Poate cu primele zile în care am văzut ce se întâmplă cu zăpada la oraș – povestea fetei frumoase și pure pervertite de minciunile modernității. Poate atunci când liniștea din nopțile de iarnă s-a transformat în fleoșcăitul continuu al anvelopelor prin zăpada topită. Poate la prima căzătură când nu s-a oferit nimeni să mă ajute. Sau poate în prima vară când n-am simțit nici măcar o dată dorul unei zăpezi pe cinste.

Eram mică și mă dădeam pe derdeluș, seara – mi se părea foarte, foarte târziu, dar cred că era abia ora 18:00. Mă strigau ai mei și le spuneam că mai stau 7 minute, apoi după 7 + 7 + 7 minute mergeam în casă, cu obrajii ca două tomate și cu șosetele ude pe care le puneam repede pe sobă să văd cum iese abur din ele.

Azi simt că nu mai am nici măcar 7 secunde și umblu mereu cu șosetele ude.


This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștie altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


De-ar fi așa simplu

Posted: December 14th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

De-ar fi așa de ușor să-ți faci curat în gânduri cum e să-ți faci curat în bibliotecă, ce vieți bune de oameni cu locuințe aranjate la linie am avea. Măcar un pic.

Ne-am organiza cu toții într-o zi, de preferință duminica, atunci când ne cuprinde un ennui deosebit. Am zice „Așa nu se mai poate!” și, plini de năduf, ne-am apuca să scoatem tot ce avem din rafturi, să descoperim tot ce am dosit și nu mai găseam atunci când căutam, toate gândurile pierdute și lapsusurile, toate amintirile refulate și toate bucuriile mici de care am uitat.

Ne-am lua niște saci mari, rezistenți, poate chiar parfumați ca să nu mai mirosim din nou tot bullshit-ul din anumite gânduri.

Și ne-am apuca de selectat: asta aici, asta acolo, asta o dau unui prieten.

Ne-ar prinde seara aranjând apoi cele rămase pe categorii, culori, sentimente, resentimente, planuri, planuri complet irealizabile, vise, pasiuni etc. Și multe ore mai târziu am privi mulțumiți către cele realizate, sorbind un ceai cu certitudinea omului că și-a pus viața în ordine.

Luni dimineață, regăsim același haos pe care abia l-am curățat.

*Orice asemănare cu persoane și fapte reale este pur întâmplătoare.*

 


Oh so random

Posted: September 2nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.


Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


Am descoperit mașina timpului*

Posted: August 10th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

*Dar nu merge decât înapoi, damn.

 

Rețeta e așa de simplă, că mi-e rușine mie.

E vorba de a asculta vechile mele playlisturi.

Am dat azi de niște piese pe care nu le-am mai ascultat de ani de zile. În parte pentru că nu am mai vrut, în parte pentru că am știut ce porți deschid, în parte pentru că, așa cum spuneam în postul trecut, uit.

Dar azi am zis hai. Și am ajuns să ascult toate piesele alea pe care stăteam atârnată pe geam și mă uitam peste parcarea din fața blocului cu ochii încețoșați de panică, frică, lacrimi, neștiință.

Am vrut să definesc tot ce am simțit atunci și am încercat în multe feluri. Am vorbit cu zeci de oameni, am fost la psiholog, am scris, am citit, am scris iar, am ascultat piesele astea de zeci, sute de ori dacă mă iau după Last.Fm.

Dar de fapt lucrurile erau așaaaa de simple. Îmi trebuia un grad de maturitate pe care nu aveam cum să-l am ca să recunosc cel mai simplu adevăr.

Tot ce voiam *cue emotional, cheesy music* era să iubesc și să fiu iubită.

La fel, am avut nevoie de un grad mare de maturitate ca să recunosc că încăpățânarea de a mă agăța de anumiți oameni nu mi-a făcut decât rău. Și cumva acum mi-aș cere scuze și pentru mine, și pentru ei. Dar tot maturitatea m-a învățat expresia water under the bridge.

Dar nu cred că sunt încă destul de matură să nu mă apuce o nostalgie stupidă după mine, cea care asculta playlisturile astea departe de orice grad de rațiune. Aveam o capacitate de a mă rătăci în mine pe care am pierdut-o/irosit-o/ascuns-o ca metodă de supraviețuire, nu știu.

Luaț cu pâine și sare, că zahăr are destul.