Am descoperit mașina timpului*

Posted: August 10th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

*Dar nu merge decât înapoi, damn.

 

Rețeta e așa de simplă, că mi-e rușine mie.

E vorba de a asculta vechile mele playlisturi.

Am dat azi de niște piese pe care nu le-am mai ascultat de ani de zile. În parte pentru că nu am mai vrut, în parte pentru că am știut ce porți deschid, în parte pentru că, așa cum spuneam în postul trecut, uit.

Dar azi am zis hai. Și am ajuns să ascult toate piesele alea pe care stăteam atârnată pe geam și mă uitam peste parcarea din fața blocului cu ochii încețoșați de panică, frică, lacrimi, neștiință.

Am vrut să definesc tot ce am simțit atunci și am încercat în multe feluri. Am vorbit cu zeci de oameni, am fost la psiholog, am scris, am citit, am scris iar, am ascultat piesele astea de zeci, sute de ori dacă mă iau după Last.Fm.

Dar de fapt lucrurile erau așaaaa de simple. Îmi trebuia un grad de maturitate pe care nu aveam cum să-l am ca să recunosc cel mai simplu adevăr.

Tot ce voiam *cue emotional, cheesy music* era să iubesc și să fiu iubită.

La fel, am avut nevoie de un grad mare de maturitate ca să recunosc că încăpățânarea de a mă agăța de anumiți oameni nu mi-a făcut decât rău. Și cumva acum mi-aș cere scuze și pentru mine, și pentru ei. Dar tot maturitatea m-a învățat expresia water under the bridge.

Dar nu cred că sunt încă destul de matură să nu mă apuce o nostalgie stupidă după mine, cea care asculta playlisturile astea departe de orice grad de rațiune. Aveam o capacitate de a mă rătăci în mine pe care am pierdut-o/irosit-o/ascuns-o ca metodă de supraviețuire, nu știu.

Luaț cu pâine și sare, că zahăr are destul.


Și când ești la metrou

Posted: April 25th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Uneori vii de la muncă pe la șapte jumate seara așa și prinzi metroul gol. Grămezile de oameni s-au dus deja acasă, acum mai sunt 2-3 rătăciți. Și mergi cu Gaslight Anthem în urechi, cu bocancii ăia verzi în care ai transpirat și te simți cam urâțică în hanoracul ăla.

Dar ești așa de cotropită de fericire că nu știi de ce să te ții cât să nu cazi. N-ai mai fost așa de ceva vreme.

Ești fericită că ai rucsacul plin de șosete cu pepeni, cadouri de Paște și planuri, că deși Gaslight sunt în pauză s-ar putea reuni oricând și ai putea răguși pe ’59 sound, că viața e așa cum e și nu e altfel, că ai pierdut fix cât ai pierdut și că ai plâns fix cât ai plâns, că azi a fost luni și ai fostlamuncălanaiba.

Sunt fericiri.

Pe culmi de munte, în Seychelles (cred – trebuie să fie oameni fericiți acolo), în luciri de diamante, în săruturi de adolescenți, în conturi în bancă, în apusuri cu Prosecco, în parapante și în fugi.

Și sunt și alte fericiri.

Mici. În metrou. Și foarte, dar atât de ale tale.


*Inspo*

Posted: February 26th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Ești o coală albă. Tabula rasa, cum ar veni.

Dar asta nu e neapărat bine. Nu toți oamenii au imaginație.

Mai mult, unii nu știu decât matematică.

 


Vis de primăvară

Posted: February 22nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Momentul ăla când îți dai seama că mai e un pic și ești în martie.

Mica panică în fața faptului că a trecut iarna și ți-au cam trecut toate scuzele care încep cu “hai să treacă iarna”.

Nu mai poți să te prefaci prea mult, la o adică. Îți plictisești și publicul.

Și ce mai rămâne de făcut? Să fii autentic, desigur.

E însă așa de greu după ce luni, ani în șir ai făcut tot ce-ai putut ca să fii altcineva.

Ca să fii altfel, cu sclipici și paiete, să fii ușor identificat din mulțime, deși ție ți-e frică, de fapt, de mulțimi.

Și taman acum și-a găsit și iarna asta să treacă. Când tocmai ce stăteai bine pe canapea, adâncit într-o lene sălbatică aproape.

Dar hai, un picior în fața altuia. Un picior în teniși în fața altuia în bocanc, întinzi mâna în cămașă și te scuturi cu umărul de haina groasă, galbenă, de iarnă.

Hai înc-un pic. Că doară n-o veni încă un viscol acum… nu?*

*Nu. Nu te mai uita cu speranța omului leneș pe geam. Chiar e cazul să descui ușa.


Cântec de ianuarie

Posted: January 15th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Și stai liniștit și asculți de tine.

E ianuarie, sunt fel și fel de avertizări meteo. Ai și tu una: avertizare de lipsă de voință.

Stai apatic și nu știi să vrei. Cu picioarele îndoite sub tine, cu pătura strânsă la piept, cu praf pe vraful de cărți de pe măsuță, cu mucegai în cana de cafea.

Și totuși nu e rău. Nu te simți abandonat sau singur sau degeaba. Cel mai bine ai putea spune despre tine că nu te simți.

Ai luat o pauză. De la a simți că te transpui din nou pe piesa *aia*, știi tu care. Aia care îți amintește mereu de o viață care s-a sfârșit și după care nu ai apucat să ții doliu.

Ai luat o pauză de la citatul *ăla*. Ăla pe care îl scrii, ca pe o mantra, pe toate caietele neîncepute pe care le cumperi doar-doar s-or umple singure de idei.

Ai luat o pauză de la scrâșnitul din dinți practicat invariabil în fiecare dimineață în care, după ce că ajungi și la birou, sub neoane pentru încă 9 ore, observi că cineva ți-a furat cana de cafea.

Ai luat pauză de la a te plimba prin parcul *ăla* despre care nu ai povestit nimănui. Nu ți-ai mai plimbat șovăielile pe acolo de ceva vreme, așteptând un deznodământ din altă parte.

E ianuarie și e cod portocaliu de… nimic.

Și nu e așa de rău. E duios. E necesar. E  la timp.


The giving year

Posted: December 30th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

A fost un an bun.

A fost un an rău.

Și ambele afirmații sunt cât se poate de adevărate.

Înclin să cred că nu mai există an bun sau rău. Există ambele împreună. Pentru fiecare zâmbet, există un moment de singurătate cruntă. Pentru fiecare înfrângere, există un prieten care te scoate la cafea.

Anul ăsta am învățat să dăruiesc. Și mi-e rușine că am învățat asta la 30 de ani. Dar hei, am învățat.

Anul ăsta mi-am reamintit să-mi iau la revedere. Și of, cât a durut.

Anul ăsta am învățat importanța unei perechi trainice de pantofi. Și am ajuns mai departe decât aș fi crezut.

Anul ăsta mi-am reamintit că suntem mici și ușor de luat de vânt. Și că tocmai de aia e important să ne construim rădăcini alături de cine trebuie.

Anul ăsta mi-am dat seama că avem datoria, față de noi, să trăim cât mai frumos putem.

Anul ăsta mi-am apreciat canapeaua, dar și faptul că pot să-mi planific vacanțe peste 6 luni.

A fost un an. Și povestea continuă.

 


Whoa, decembrie!

Posted: December 7th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | 1 Comment »

Hai, mai e un pic și tragem obloanele peste anul ăsta, să ne odihnim un pic creierele înfierbântate, sufletele anxioase și trupurile cocoșate.

Mai e un pic și ne putem preface că, măcar câteva zile, timpul este în limbo și că nu se poate petrece nimic rău cu noi, cu toate creierele, sufletele, trupurile.

Mai e un pic și ne putem număra pe degete promisiunile încălcate ȘI anul ăsta – și ne vom minți că uite, nu-s multe – dar știm mai bine de atât și știm că nu contează numărul lor, cât importanța fundamentală a lor pentru, știți voi, creier, suflet, trup.

Și mai e un pic și, lăsând tropăiala tristă a nereușitelor pe lângă noi deoparte, ne putem da seama că totuși nu a fost degeaba. Nimic din ce facem nu e degeaba și ar trebui să fim mândri de creierele, sufletele, trupurile noastre. Cu toții avem gânduri stranii, sentimente nedorite sau scolioză. Dar suntem vii, frumoși, strălucitori, ce naiba vrem mai mult?

Hai, că toate se tratează. Mai ales scolioza.


Când galbenul nu te mai inspiră

Posted: November 13th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

E o toamnă frumoasă, privită din afară. E un moment grozav să fii superficial. Frunzele din ce în ce mai galbene nu contenesc să cadă, poți să te plimbi prin ele simțindu-te ca Moise care despică Marea Roșie, poți să poți toate puloverele supradimensionate pe care le ai în loc de jachetă și poți să stai pe bancă în parc, savurând o cafea la 20 de grade în noiembrie, gândindu-te că poate nu e așa de rău cu încălzirea asta globală, până la urmă.

Și totuși,știm mai bine de atât. Am avut multe lucruri de rumegat, multe de cugetat, multe de analizat. S-a tăiat în carne vie în noi și pe mine ce mă sperie cel mai tare este că unii au avut nevoie de asta pentru a se trezi.

Pe de altă parte mă gândesc că sunt unii oameni care au probleme cu trezitul de dimineață, Și poate că așa e și cu trezitul în viață: nu toți pot la fel de ușor. Trebuie să se petreacă un cataclism pentru ca ei să catadicsească să deschidă ochii, să-și pună de cafea și să se gândească la ale lor în timp ce se scarpină în cap, cu ochii încă mijiți.

Dar până la urmă, o toamnă frumoasă nu strică nimănui. Cât timp mai este soare, încă se mai văd lucrurile.

Și noi, cei rămași, ne strângem alături de cei pe care îi iubim, ne încolăcim în ei în îmbrățișări care, de bine, de rău, ne mai dau un pic de suflu.


Ce ți-o mai fi și cu octombrie…

Posted: October 20th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Cine ce să mai înțeleagă din luna asta? Capricioasă ca o domnișoară în cabina de probă, deziluzionată ca domnița care iese din magazin, necumpărând nici de data asta nimic, căci rochia aia îi făceau degetele să pară grase. Curioasă ca o pisică* ce aude cum se deschide frigiderul, atentă ca stăp sclava pisicii, nu cumva să-i cadă o bucată din sandviș pe jos.

Trivializăm totul și pe mine una asta mă sperie mai mult decât mă sperie două chestii: că abia acum două zile mi-am târșâit pentru prima dată pantofii printr-un morman de frunze galbene, răpuse de toamnă, și că încă n-am mers cu trenul deloc în luna asta.

Și se știe că nu te poate încerca cu adevărat o stare de depresie până când nu mergi cu trenul, cu niște căști adânc înfipte în urechi și ceva trist în ipod.

Așadar, acum mă străduiesc să înțeleg ce naiba e cu luna asta și de ce mă simt, continuu, ca un maratonist uitat la linia de start. Se lasă seara și el tot acolo e, privind încurcat cum nu vine nimeni să-i dea startul așa cum trebuie.

 

*BTW, acum am două. Asta mică din stânga imaginii este Orca. Am să vă povestesc ce și cum.


Dintr-un foc

Posted: September 28th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Este super septembrie și stau cocoșată pe canapeaua galbenă din sala de întâlniri unde aștept să vorbesc cu o colegă despre un proiect.

Este foarte, ultra septembrie și simt frigul în oase, inutilitatea existenței sub neoane deasupra capului, simt cum vin zilele întunecate în care nu se întâmplă aproape nimic bun.

Este mega septembrie și desigur că sunt fatalistă, cum de n-aș fi eu fatalistă, fata căreia îi cade mereu felia unsă cu unt exact pe partea cu unt, exact când era ultima felie unsă cu ultima particulă de unt și ei îi era cel mai foame.

Este genial de septembrie, plouă cu nesiguranță – de foarte mult timp nu m-am mai simțit așa de nesigură pe lume și pe societate și pe alegeri și pe ce se întâmplă când nu ești atent.

Atât de septembrie, eu stau pe canapeaua galbenă în continuare cu gândurile mele deșirate ca un ghem de lână care nici el nu știe ce vrea să se facă atunci când o să fie mare.

Toamna asta… ca oricare alta, nu?