Azi in tramvai, un batranel statea pe scaun. Era imbracat modest, dar cu acel ceva pe care il poarta toti batraneii care fie sunt in vizita la oras, fie sunt de la tara si au poposit aici dupa nepoti si copii: vesta crosetata. Manca un covrig. In mana cealalta tinea un suport de acte din plastic transparent, in care avea cateva poze. Toate erau vechi, in alb-negru, iar una era a unui baiat. Batranul mangaia absent poza cu degetul mare si privea pe geam. Tot corpul lui era ancorat intr-un prezent nemilos, dar degetul mare era undeva, in trecut, tandru si rascolitor.

De cand am ajuns acasa, ma gandesc la el, la ei, la drumurile lor, la trairile lor, la viata lor, la greselile lor. Nu-i cunosc, dar azi e o zi din aia in care as vrea sa cunosc pe toata lumea si nimeni sa nu ma stie pe mine.

Miroase din ce in ce mai tare a cafea si eu ma duc inapoi in pat. Ma intind in plapuma si citesc putin. Cum imi sta in fire, uneori las cartea din mana si ma uit in tavan sau ma gandesc la altele. Pana cand imi dau seama ca nu mai miroase asa de tare a cafea, asa ca ma duc sa o incalzesc, sa-mi pun cafea  si doua lingurite rase cu miere in cana cu leu.

Ma uit pe geamul din bucatarie si ploua. Diminetile bune sunt cele in care nu ai unde sa te duci, de ce sa iesi din casa si ploua. Ploua cu saptamana care a trecut, cu cea care o sa vina, cu toate enervarile de moment si supararile care se vand in piata, trei la kil.

Si de-asta intorc cu un gest de fronda spatele geamului din bucatarie si ma duc inapoi in pat. Cafeaua se bea repede, se bea printre povesti si tot felul de alunecari sufletesti dintr-o parte in alta. Poate imi pun muzica, am chef de ceva nou si ceva vechi, ceva ca ploaia, in ultima vreme am ascultat mult Iron & Wine si Neil Young.

O dimineata superba ar fi una in care as reusi si sa scriu.

Dar o dimineata absolut reusita e una in care in casa miroase a rufe proaspat spalate. Cand afara e mai cald, iubesc sa las deschisa usa de la balcon si sa poftesc in casa mirosul de rufe curate, umede. Asociez mirosul asta cu “acasa”, cu lucruri bune si pasnice si calde, cu lucruri calme, cu o statornicie care ma induioseaza si de care fug ca un cal salbatic, desi n-ai zice.

Si uneori diminetile cele mai reusite sunt cele in care lucrurile se intampla exact pe dos. In care nu esti singur in casa cu tabieturile tale. In care altcineva face cafeaua si tu poti sa te rasfeti ca un leu fara griji. Poate e si soare, poate n-ai papuci, poate ai unde sa te duci. Dar, ca in viata, lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin si fara sa te gandesti la rufe umede sau statornicii. Doar iti vezi de povesti si mai ales, mai ales, de tacerile pe care le-ai cautat atat de mult prin tot felul de cuvinte triste si tare, tare multe.

Cand m-am mutat in Bucuresti, ma gandeam ca o sa ma duc in fiecare an la parada. Nu m-am dus niciodata. Nici cand stateam aproape de Arcul de Triumf. Nu stiu daca m-as fi dus din patriotism, ci cred ca mai degraba de curiozitate, dar se pare ca nu am fost destul de curioasa.

Azi am facut ce-mi place mie cel mai mult sa fac. Sa fac curat, adica, si sa numar pierderile. Ca in razboi. Numai ca mie imi pasa, vezi. Si ma pun la pamant, la fel ca raceala asta pe care am prins-o, nu stiu cum, si care ma intristeaza. M-am saturat sa fiu bolnava si nemultumita. M-am saturat sa nu reusesc sa intind mana, desi am descoperit directia in care trebuie sa o intind.

*I’ve found a way to resolve this

Intri apoi in alte povesti. Si tot asa. Unele-s cosmaruri, altele sunt de vis, pe altele juri ca nu le vei pierde niciodata pentru ca mai apoi chiar tu sa dai cartea la biblioteca. Unele povesti pleaca ele, altele vin cand nici nu te astepti, pun piciorul in prag si gata, le apartii lor si stii, in momentul ala, ca nu aveai nevoie decat sa iti puna o poveste piciorul in prag si sa te invite sa va scrieti mai departe.

Si uneori ca prin ceata, cand mai stai si mai privesti o frunza, un trandafir, o luna plina, un munte, un baton de ciocolata sau o farfurie, o fusta cu buline, o bicicleta, o haina galbena sau o mustata, un ceai de tei, un trotuar sau un geam putin murdar, iti aduci aminte de povestile pierdute de care nu mai te leaga acum nimic. Si nu stii daca e bine, daca e rau, daca e firescul lor  sau al tau.

Si maine o sa fii altfel pentru ca poimaine sa fii ca ieri, cine stie.

Ma uit la altii si incerc sa fac ca ei. Se vede ca nu stiu sa fiu om.  Nu inca. Se vede ca n-am invatat mai nimic si ca ceea ce am invatat, intr-un final glorios, am uitat.

Ce ne leaga de majoritatea oamenilor? Mistoul, amuzamentul, momentele vesele, un cantec sa cantam, o amintire sa depanam. Chestii superficiale. Cand de fapt tindem spre mai mult, vrem mai mult, dar ne e frica sa mergem *acolo*.

Eu ma simt legata de toti oamenii de care m-am lovit in viata asta. Putini imi sunt total indiferenti. Spre disperarea unor alti oameni din jur, dintre care unii nu mai sunt printre noi, am depozitat in oameni mai toate resursele mele de afectiune si de inteligenta. Si nu ma plang.

Si de acum inainte ma sperie mistoul, amuzamentul, chestiile de care o sa ne legam cand povestim altora despre altii.

Eu cu mine intotdeauna m-am simtit… confortabil. Daca nu impacata, macar confortabil. Poate trista, poate enervata, dar intr-o zona de confort decenta. Cu altii sta altfel treaba. Cel mai tare ma intriga oamenii care nu sunt ca mine. Dar ma plictisesc repede.

As vrea alte drumuri. Mi s-a luat de metrou. As vrea dimineti mai putin grabite. As vrea alte povesti. Dar nu si alti oameni.

Acopar orice lucru important pe care ar trebui sa il aud cu un stranut. Imi pun palma pe frunte; am febra oare? Am in schimb sedinte, planuri, bugete, xls-uri si alte lucruri care ma fac sa ma simt din alta lume. Care lume nu e Narnia.

Imi cos buzele sa nu spuna prostii pe care altii sa le ascunda cu un acces de tuse. Sa-si puna palma pe frunte si, in absenta febrei, sa descopere alte napaste pe care le au si pe care nu le-ar dori, cum ar fi maine si mailuri si dimineti si telefoane care suna suna suna suna suna.

Ultima zi de vara a fost. Ultima criza de vara a fost. Nu m-am impacat cu toamna si mai sunt 9 zile din ea. Nu m-am impacat cu mine, sunt in limbo in ceea ce ma priveste. Totul mi se pare imperfect de gri intr-o zona a Bucurestiului si insuportabil de roz in alte doua. Nu stiu sa fiu duala, nu ma pricep. Si azi asa, maine asa, ma simt ca un Hopa Mitica stricat.

Ultima zi de vara fuse si se duse. Mi-am astupat urechile cu povestile si trairile altora. Nu stiu ce sa mai zic. Mai mananc un sandvis, mai beau o Cola la cutie, ma mai uit la ceata, paralizata de frica, de la etajul 7, mai trece un anotimp, mai caut un fir de par alb. Bine ca inca nu gasesc.

Mai e putin pana la prima zi de alta vara. Cum o sa fie, oare?

Stau cu draperiile trase si asa se poate ca dupa ele sa fie Narnia. Cand le deschizi larg, e posibil sa vezi ca Narnia e de fapt un teren viran bucurestean.

Vremea iluziilor a trecut. Oamenii se fac mari si isi trag draperiile. Numai eu ma tin de ale mele cu indarjire. Dar chiar si eu trebuie sa dau drumul o data. De fapt, asta e problema mea. Ca uneori, chiar si eu, fata care se tine bine bine de tot, trebuie sa dea drumul o data si o data.  Si cand te antrenezi o viata intreaga sa nu-ti dai drumul, e dificil.

E un soi de maturizare nu fortata, nici necesara. E un soi de maturizare trista prin care trec din ce in ce mai multi oameni-copii din jurul meu, in timp ce se intreaba cu ochii mari de ce si de ce acum.

Vremea iluziilor a trecut, dar eu nu vreau sa trag draperiile. Nu cred ca s-a terminat asa, dintr-o data. Nu cred ca, daca iti dai drumul o data, trebuie sa o faci mereu si sa sari mereu in gol. De multe ori, pe marginea oricarui fel de prapastie personala, buna ori rea, ai nevoie de ceva de care sa te tii.

Ne gandim, majoritatea dintre noi, la ce vrem de la altii. Indiferent de genul de relatie pe care il avem cu ei, ne gandim la cum ar trebui sa se poarte. Cum ar trebui sa ne iubeasca parintii, iubitii, prietenii, cum ar trebui sa ne urasca dusmanii, gesturi specifice, scenarii intregi.

Dar nu cred ca ne gandim nici macar o milisecunda la cum ar trebui sa fim noi. Cat suntem dispusi sa dam? Pana unde ne ducem cu afectiunea si eventual injuraturile? Mai ducem ceva pana la final, oricare ar fi ala, cu patima? Sau iubim mediu, n-avem dusmani, avem persoane pe care nu le placem si pentru care punem eventual un status acid pe Facebook, parintii ni-i sunam sa nu zicem ca n-am facut-o azi. Dar cat am da, cu adevarat? Cand putem sa zicem ca ne punem inima pe tava, cand ne gandim la gesturi specifice pe care le-am face noi, pentru altii?

Probabil ca acum s-ar rasuci Kant in mormant si mi-ar spune, daca ar putea, ca ceea ce eu sustin este un imperativ ipotetic. Nu stiu, poate asa e. Dar nu ar strica din cand in cand sa mai si intindem mana pentru a da, nu pentru a lua. Sa facem lucruri pentru oamenii din viata noastra, chiar daca ne cer, chiar daca nu, chiar daca “lucruri” inseamna sa mergem cu ei la non-stop, sa ii mai sunam macar din cand in cand cand suntem ocupati sau chiar sa ne taram fundul pana la ei acasa la ora 4 doar pentru ca ne cheama acolo.

Si mi-ar placea asa de tare ca oamenii sa iasa din starea asta in care fiecare se crede buricul universului si nimeni nu mai intinde o mana spre altii, nici nu va inchipuiti cat. Sunt oameni care au nevoie de mana aia si nici macar nu se gandesc sa scrie despre asta pe un blog, pe FB, pe twitter sau mai stiu eu unde. Pur si simplu stau cuminti si asteapta.

E noiembrie si oamenii ar trebui sa mai puna o patura pe ei, sa se stranga unii in altii, sa nu-si dea drumul si totul sa fie ca un basm. E noiembrie si azi m-a speriat o frunza care a cazut. Noiembrie si am un fular mare, gros, alb, care imi aminteste de o iarna de demult, cand eram mititica si problemele oamenilor mari erau undeva, departe de tot.

Ma incearca asa un sentiment tampit de depresie cand imi aduc aminte cu cate vise si iluzii am venit eu in Bucuresti acum 7, 8 ani, cati naiba au trecut ca nu mai tin minte. Cat de greu a fost sa vad cum multe s-au dus dracului inca din primul an, si apoi inca vreo cateva rand pe rand. Nu zic ca nu a fost si ca nu este in continuare  frumos si  surprinzator. Zic doar ca erau niste vise, niste iluzii si niste dorinte si nu stiu daca faptul ca le-am inlocuit cu altele a fost din cauza ca intr-adevar mi-am dorit sa le inlocuiesc, sau pur si simplu le-am pierdut. Le-am lasat sa se piarda.

Poate s-a strans prea multa oboseala sau poate organismul meu nu stie sa nu fie depresiv o data la ceva timp si trebuie sa las asta afara. Dar stiu ca azi tot incerc sa imi revin, inca de dimineata, din starea de negare care ma apucase si in care stiu ca pot sa cad si stiu cat de nasol si negru si tampit e acolo. Starea in care stai si te uiti la tavan cu un zambet tamp, cand le spui celorlalti ca totul e ok si ceva in tine se duce incet de rapa, dar inceeeet de tot, insa nu suficient de incet cat sa poti sa te mai tii de ceva.

Asadar, e seara, e joi, e octombrie si da, sunt The Cure. Si e straniu ca pana si chestia asta o privesc cu oaresce maturitate pe care nu ma asteptam sa o vad in oglinda prea curand. Ma intreb daca ce e in oglinda e si de cealalta parte a ei, nu stii niciodata cand vine vorba de oglinzi.

Mi se pare ciudat ca refuzam sa ne apropiem unii de altii, orice ar insemna asta, doar pentru a de invarti si mai haotic prin lume, ca un titirez motorizat. Mi se pare stranie indepartarea, mi se par de neinteles ciudateniile si lucrurile nespuse – cu toate ca si eu le practic, uneori, mai ales cand uit cat de bun si de linistitor este un pahar cu lapte cald intr-o seara de noiembrie.

O sa vine acus toamna adevarata, o sa purtam paltoane si o sa cautam sa ne strangem unii in altii, infrigurati, numai ca o sa facem cele mai gresite alegeri, iar. Si apoi o sa uitam cat de rau am ametit in carusel.

But darling, we can clearly see
It’s all life and fire and lunacy
And excuses and excuses and excuses