Intrebarile care se pun sunt:

a. stii cat de important e sa ai adidasi buni pentru alergat? Nu-i ai? Nu alerga.

b. spre ce dracului alergam asa pasionati? Unde credem ca o sa ne duca goana asta?

Mi-e dor sa zac pe plaja cu gasca mea de lei stravezii, linstiti si cuminti,care au adidasii potriviti pentru alergat, dar care au si inteligenta de a nu-i folosi.

Se pare ca trebuie sa fie vara ca sa mi se linisteasca gandurile prin cap.

Una dintre ele (pe care o stiam, dar pe care o uitasem) este ca nimeni nu te poate feri de ceea ce trebuie sa se intample. Nu e vorba de fatalism, destin sau soarta, e vorba ca nimeni si nimic nu are rolul de scut impenetrabil pentru tine, pentru ca… nu trebuie. Iar cand ceva se intampla, trebuie sa treci prin acel ceva cu toata fiinta ta, dar doar tu. Pentru ca altfel, n-ar mai fi autentic. Ar fi chiar degeaba, n-ai invata nimic, ai fi ca un sac cu fundul rupt in care oamenii toarna suflet si experiente si tu le pierzi pe rand.

Poate de multe ori am parut rece fata de oameni carora le-am spus ca nu am cu ce sa ii ajut, pot doar sa ii ascult. Si daca asta s-a intamplat, regret. Regret ca oamenii nu inteleg ca sunt momente, situatii, decizii in care nimeni si nimic nu iti poate inlocui emisferele cerebrale si sufletul. Regret si ca asta a parut o infaturare, poate, din partea mea, si nu un adevar simplu.

O alta chestie pe care mi-am amintit-o este importanta tactului. Modul in care rezolvi situatii, iti faci de cap, inchei socoteli sau iei decizii trebuie sa arate un minim de tact si de respect fata de ceilalti implicati. A face ce vrei tu, a-ti vedea de viata, a-ti implini visele etc nu trebuie sa fie sinonim cu a calca in picioare oameni. O lectie invatata pe pielea mea, de altfel. Ca si cea de mai sus.

Sunt chestii in viata mea acum care… merg excelent. Sunt lucruri care ma bucura, ma simt fericita cand ma trezesc dimineata, si mai fericita cand ajung seara acasa. Am ajuns acolo unde atat imi doream sa ajung: sa nu ma uit inapoi cu manie, cu “ce-ar fi fost daca”, cu “nu pot sa cred”. Am ajuns sa-mi asum greselile, alegerile, drumurile. Amintirile. Oamenii castigati si pierduti pe drum.

Si nimeni si nimic nu te poate feri de fericire, cand ea vine asa cum si cand trebuie.

Nu am putut sa adorm. M-am invartit prin casa pe care o voi parasi curand, in talpile goale si infrigurata, incercand sa-mi dau seama cate mai sunt de inlocuit, reparat, infrumusetat si curatat pana cand plec. M-am plimbat asa prin casa timp de cateva ore, m-am asezat in pat si am strans din gene, incercand sa cuprind intreaga oboseala in ele, pentru a cadea intr-un somn, speram eu, fara vise.

Numai ca, din senin si fara legatura cu serialul care rula pe monitor (mai nou, cand sunt singura, nu reusesc sa adorm in liniste), m-am imaginat la mare. Brusc si viu, ca de fiecare data, am simtit valurile tulburi cum mi se lovesc de trup, am vizualizat si aproape simtit arsura de pe umeri de care niciun SPF50 nu ma fereste. Am simtit nisipul care se lipeste de talpile prea mult umblate pe asfaltul incins. Am simtit mana dreapta cum nu mi se mai strange nici a indoiala, nici a dor, ci a certitudine. Am simtit ca ma curat in apa, pe plaja, seara la bere, am simtit cum ma strang si ma desfasor, asa cum numai marea ma poate face sa fiu.

Am simtit ca eram la mare. Si acum am in inima o vibratie ciudata, un dor ca acela cand te gandesti la baiatul cu care schimbi scrisori o iarna intreaga, in asteptarea verii calde si dulci. Abia astept nisipul sub talpi si in rucsac si clipele de fericire albastra, astept o mare cat o viata plina de aventuri.

Intr-un final am adormit si m-am trezit tot eu, tot aceeasi, tot in Bucuresti. Pe masa era cozonacul pregatit de proprietara garsonierei in care stau. Afara parea inca iarna inghetata si timpul parea suspendat intre dus – spalat pe dinti – verificare mail – imbracat – cereale – cafea – incuiat usa si plecat. Poate si e suspendat. Ca atunci cand ii scrii scrisori baiatului de care ti-e drag toata iarna. Acum astept sa se desfaca timpul. Sa plec la mare. Sa fie bine.

Azi in tramvai, un batranel statea pe scaun. Era imbracat modest, dar cu acel ceva pe care il poarta toti batraneii care fie sunt in vizita la oras, fie sunt de la tara si au poposit aici dupa nepoti si copii: vesta crosetata. Manca un covrig. In mana cealalta tinea un suport de acte din plastic transparent, in care avea cateva poze. Toate erau vechi, in alb-negru, iar una era a unui baiat. Batranul mangaia absent poza cu degetul mare si privea pe geam. Tot corpul lui era ancorat intr-un prezent nemilos, dar degetul mare era undeva, in trecut, tandru si rascolitor.

De cand am ajuns acasa, ma gandesc la el, la ei, la drumurile lor, la trairile lor, la viata lor, la greselile lor. Nu-i cunosc, dar azi e o zi din aia in care as vrea sa cunosc pe toata lumea si nimeni sa nu ma stie pe mine.

Miroase din ce in ce mai tare a cafea si eu ma duc inapoi in pat. Ma intind in plapuma si citesc putin. Cum imi sta in fire, uneori las cartea din mana si ma uit in tavan sau ma gandesc la altele. Pana cand imi dau seama ca nu mai miroase asa de tare a cafea, asa ca ma duc sa o incalzesc, sa-mi pun cafea  si doua lingurite rase cu miere in cana cu leu.

Ma uit pe geamul din bucatarie si ploua. Diminetile bune sunt cele in care nu ai unde sa te duci, de ce sa iesi din casa si ploua. Ploua cu saptamana care a trecut, cu cea care o sa vina, cu toate enervarile de moment si supararile care se vand in piata, trei la kil.

Si de-asta intorc cu un gest de fronda spatele geamului din bucatarie si ma duc inapoi in pat. Cafeaua se bea repede, se bea printre povesti si tot felul de alunecari sufletesti dintr-o parte in alta. Poate imi pun muzica, am chef de ceva nou si ceva vechi, ceva ca ploaia, in ultima vreme am ascultat mult Iron & Wine si Neil Young.

O dimineata superba ar fi una in care as reusi si sa scriu.

Dar o dimineata absolut reusita e una in care in casa miroase a rufe proaspat spalate. Cand afara e mai cald, iubesc sa las deschisa usa de la balcon si sa poftesc in casa mirosul de rufe curate, umede. Asociez mirosul asta cu “acasa”, cu lucruri bune si pasnice si calde, cu lucruri calme, cu o statornicie care ma induioseaza si de care fug ca un cal salbatic, desi n-ai zice.

Si uneori diminetile cele mai reusite sunt cele in care lucrurile se intampla exact pe dos. In care nu esti singur in casa cu tabieturile tale. In care altcineva face cafeaua si tu poti sa te rasfeti ca un leu fara griji. Poate e si soare, poate n-ai papuci, poate ai unde sa te duci. Dar, ca in viata, lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin si fara sa te gandesti la rufe umede sau statornicii. Doar iti vezi de povesti si mai ales, mai ales, de tacerile pe care le-ai cautat atat de mult prin tot felul de cuvinte triste si tare, tare multe.

Cand m-am mutat in Bucuresti, ma gandeam ca o sa ma duc in fiecare an la parada. Nu m-am dus niciodata. Nici cand stateam aproape de Arcul de Triumf. Nu stiu daca m-as fi dus din patriotism, ci cred ca mai degraba de curiozitate, dar se pare ca nu am fost destul de curioasa.

Azi am facut ce-mi place mie cel mai mult sa fac. Sa fac curat, adica, si sa numar pierderile. Ca in razboi. Numai ca mie imi pasa, vezi. Si ma pun la pamant, la fel ca raceala asta pe care am prins-o, nu stiu cum, si care ma intristeaza. M-am saturat sa fiu bolnava si nemultumita. M-am saturat sa nu reusesc sa intind mana, desi am descoperit directia in care trebuie sa o intind.

*I’ve found a way to resolve this

Intri apoi in alte povesti. Si tot asa. Unele-s cosmaruri, altele sunt de vis, pe altele juri ca nu le vei pierde niciodata pentru ca mai apoi chiar tu sa dai cartea la biblioteca. Unele povesti pleaca ele, altele vin cand nici nu te astepti, pun piciorul in prag si gata, le apartii lor si stii, in momentul ala, ca nu aveai nevoie decat sa iti puna o poveste piciorul in prag si sa te invite sa va scrieti mai departe.

Si uneori ca prin ceata, cand mai stai si mai privesti o frunza, un trandafir, o luna plina, un munte, un baton de ciocolata sau o farfurie, o fusta cu buline, o bicicleta, o haina galbena sau o mustata, un ceai de tei, un trotuar sau un geam putin murdar, iti aduci aminte de povestile pierdute de care nu mai te leaga acum nimic. Si nu stii daca e bine, daca e rau, daca e firescul lor  sau al tau.

Si maine o sa fii altfel pentru ca poimaine sa fii ca ieri, cine stie.

Ma uit la altii si incerc sa fac ca ei. Se vede ca nu stiu sa fiu om.  Nu inca. Se vede ca n-am invatat mai nimic si ca ceea ce am invatat, intr-un final glorios, am uitat.

Ce ne leaga de majoritatea oamenilor? Mistoul, amuzamentul, momentele vesele, un cantec sa cantam, o amintire sa depanam. Chestii superficiale. Cand de fapt tindem spre mai mult, vrem mai mult, dar ne e frica sa mergem *acolo*.

Eu ma simt legata de toti oamenii de care m-am lovit in viata asta. Putini imi sunt total indiferenti. Spre disperarea unor alti oameni din jur, dintre care unii nu mai sunt printre noi, am depozitat in oameni mai toate resursele mele de afectiune si de inteligenta. Si nu ma plang.

Si de acum inainte ma sperie mistoul, amuzamentul, chestiile de care o sa ne legam cand povestim altora despre altii.

Eu cu mine intotdeauna m-am simtit… confortabil. Daca nu impacata, macar confortabil. Poate trista, poate enervata, dar intr-o zona de confort decenta. Cu altii sta altfel treaba. Cel mai tare ma intriga oamenii care nu sunt ca mine. Dar ma plictisesc repede.

As vrea alte drumuri. Mi s-a luat de metrou. As vrea dimineti mai putin grabite. As vrea alte povesti. Dar nu si alti oameni.

Acopar orice lucru important pe care ar trebui sa il aud cu un stranut. Imi pun palma pe frunte; am febra oare? Am in schimb sedinte, planuri, bugete, xls-uri si alte lucruri care ma fac sa ma simt din alta lume. Care lume nu e Narnia.

Imi cos buzele sa nu spuna prostii pe care altii sa le ascunda cu un acces de tuse. Sa-si puna palma pe frunte si, in absenta febrei, sa descopere alte napaste pe care le au si pe care nu le-ar dori, cum ar fi maine si mailuri si dimineti si telefoane care suna suna suna suna suna.

Ultima zi de vara a fost. Ultima criza de vara a fost. Nu m-am impacat cu toamna si mai sunt 9 zile din ea. Nu m-am impacat cu mine, sunt in limbo in ceea ce ma priveste. Totul mi se pare imperfect de gri intr-o zona a Bucurestiului si insuportabil de roz in alte doua. Nu stiu sa fiu duala, nu ma pricep. Si azi asa, maine asa, ma simt ca un Hopa Mitica stricat.

Ultima zi de vara fuse si se duse. Mi-am astupat urechile cu povestile si trairile altora. Nu stiu ce sa mai zic. Mai mananc un sandvis, mai beau o Cola la cutie, ma mai uit la ceata, paralizata de frica, de la etajul 7, mai trece un anotimp, mai caut un fir de par alb. Bine ca inca nu gasesc.

Mai e putin pana la prima zi de alta vara. Cum o sa fie, oare?

Stau cu draperiile trase si asa se poate ca dupa ele sa fie Narnia. Cand le deschizi larg, e posibil sa vezi ca Narnia e de fapt un teren viran bucurestean.

Vremea iluziilor a trecut. Oamenii se fac mari si isi trag draperiile. Numai eu ma tin de ale mele cu indarjire. Dar chiar si eu trebuie sa dau drumul o data. De fapt, asta e problema mea. Ca uneori, chiar si eu, fata care se tine bine bine de tot, trebuie sa dea drumul o data si o data.  Si cand te antrenezi o viata intreaga sa nu-ti dai drumul, e dificil.

E un soi de maturizare nu fortata, nici necesara. E un soi de maturizare trista prin care trec din ce in ce mai multi oameni-copii din jurul meu, in timp ce se intreaba cu ochii mari de ce si de ce acum.

Vremea iluziilor a trecut, dar eu nu vreau sa trag draperiile. Nu cred ca s-a terminat asa, dintr-o data. Nu cred ca, daca iti dai drumul o data, trebuie sa o faci mereu si sa sari mereu in gol. De multe ori, pe marginea oricarui fel de prapastie personala, buna ori rea, ai nevoie de ceva de care sa te tii.