-sa fac diferite feluri de mancare, nu foarte complicate, dar gustoase

-sa zic “multumesc” in croata

-sa ma duc la un concert U2 cu 8 ore inainte sa inceapa, ceea ce mi-a asigurat un loc fruntas

-ca trebuie sa fac mai multa miscare

-ca unii prieteni buni au perioadele lor de taceri din care nu trebuie sa-i deranjezi

-ca alti prieteni buni au perioadele lor de taceri inexplicabile, din care ai vrea sa-i deranjezi, dar nu stii cum

-ca la drum lung n-ai nevoie neaparata de sandale

-am invatat muzica buna, in repetate randuri si diferite feluri

-am invatat sa rabd, sa strang din dinti, sa zic “inca un pic”

-am invatat O GRAMADA de lucruri despre PFA, dar nu suficiente, din cate se pare

-am invatat cum se muta un om intr-o zi, cu catel, purcel si dulap de la Ikea

-am invatat ce e aia “cafeaua cu colegii de munca”

-am invatat diferite chestii profesionale, dar neinteresante in context

-am invatat sa nu mai zgandar cu unghia si cu obstinenta rani vechi sau chiar poze frumoase

-am invatat convietuirea alaturi de un reprezentant al sexului opus

-am invatat ce inseamna sa ti se faca poze de catre un profesionist

-am invatat cum e sa participi la un proiect precum Povestind Bucurestiul

-in consecinta, am invatat ce e aia teatru-labirint

-am invatat cum te simti cand iti vezi numele intr-o carte

-am invatat cum e sa fiu mai responsabila decat am fost pana acum

-am invatat sa nu mai spun tot ce-mi vine sa spun

-am invatat mai multe despre mine, cu precadere in primavara.

Despre ce n-am invatat… ar fi mult mai multe de zis, dar ma enervez.

Unu la mana, mentionez ca n-am nevoie de premiul de la LovePlus , si nu pentru ca sunt abstinenta, la fel cum nu sunt nici inconstienta. Dar leapsa e leapsa si vine si intr-un moment bun, de reflectat asupra a ceea ce-am facut, acum, cand mai avem putin si facem anu’.

Doi la mana, sa purcedem.

Relatia actuala in care ma aflu cu mandrie este una nu lipsita de peripetii, una din debuturile careia am invatat o gramada. In acelasi timp, este una din putinele dati cand am fost mai rezervata si am preferat sa traiesc anumite chestii doar in doi, eu fiind, de felul meu, o fire vulcanica si foarte, foarte, dar foarte expansiva.

Prima proba prin care am trecut noi, domnita isterica si cavalerul blond, a fost, dupa umila mea parere, momentul in care ne-am dat seama ca noi, de fapt, ne vrem. Pentru mine, acest moment este concretizat de o anumita privire intr-un anumit loc intr-o anumita ora de noapte, care m-a facut sa realizez ca nu mai pot da inapoi. Si am un sentiment ca si la el a fost la fel.

A doua proba prin care am trecut tot noi, domnita superba, va asigur, si domnul manierat a fost momentul in care am constatat ca, daca din 7 nopti pe saptamana, cel putin 5 le petrecem impreuna, ar fi cazul sa nu mai platim doua chirii. Asta se intampla cam la 3 luni de la furtunosul debut al relatiei noastre. Pentru mine, a fost un moment dificil. Era prima data cand imparteam camera mea si lucrurile mele cu altcineva. A trebuit sa las buna parte din mandria si orgoliul meu caracteristic la o parte. Noroc ca suntem pe aceeasi lungime de unda, nu ne batem cap in cap si convietuirea noastra nu e problema de supravietuire.

A treia proba prin care noi, domnisoara cu suflet de copil si iubitul asemenea, a fost, ca-n filme, meeting the parents. Evident, o proba cu noduri in gat pentru mine, pentru el nu stiu cat de mult, momente in care imi venea sa fug la mama si sa le dau dracului de relatii, ca eu nu sunt in stare de astfel de intamplari sociale. Nu era prima data cand treceam prin asa ceva, insa cu siguranta se simtea de parca ar fi prima data, deoarece aceasta prima data atat de mentionata in fraza se intamplase pe la 15 ani. Destul timp cat sa uit si sa ma sperii. Rau.

Cum toate aceste lucruri au trecut cu bine, iata-ne azi aici, intr-o relatie pentru care am renuntat la multe, am castigat altele, ne-am luptat unul cu altul si noi insine inauntrul nostru, intr-o relatie in care nu avem mare branza sa ne reprosam. El m-a scos dintr-o depresie tampita care ma facea sa-mi pierd mintile si sa vreau, efectiv, sa plec din Bucuresti si sa ma mut in varf de munte, m-a scos de pe un drum pe care foaaaarte vesela pornisem si pe care orice incercare avea un gust pronuntat de fals. Eu nu sunt in masura sa spun ce am facut pentru el, cel putin nu aici, dar stiu c-a fost bine. Suntem intr-un loc bun, sunt convinsa de asta.

A, si leapsa poate s-o ia oricine are nevoie de catralioanele de prezervative oferite cadou de LovePlus.

Reguli: te duci pe Wikipedia si dai Random (sau dai click aici), iar titlul primului articol care se nimereste va fi si numele formatiei tale imaginare. Apoi mergi la Random Quotes ( aici) si ultimele cuvinte (am citit prin alte locuri ca ultimele 4 sau 5 cuvinte, deci 4 sau 5 sa fie) din ultimul citat de pe pagina este titlul albumului tau. In final, treci frumusel pe la Flickr si alege ultimele 7 zile, iar a treia imagine din pagina va fi coperta ta (click aici). Si acum le pui pe toate la un loc, cu Photoshop sau paint sau ce vrei tu. Si ai o coperta a unui album care ar fi putut fi al tau intr-un alt univers.

Asta e coperta pe care as fi dat eu autografe (evident, as fi avut un cd dreptunghiular, dar asa era poza si am zis sa nu trisez):

… Syrian Monastery?! Sigur as fi fost mainstream. Dar imi place titlul. Si poza s-a cam nimerit asa.

Leapsa merge la Fely si la Elena.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?
„Lupul de stepa”, de Hesse.
2. Ai facut cadou carti?
Da, intotdeauna fac asta, imi place sa fac cadou carti.
3. Care este viitorul literaturii?
Unul plin de oportunitati. Societatea asta s-ar ofili fara literatura.
4. In ce limbi ai citit carti?
Romana si engleza
5. Ce carti “celebre” nu ti-au placut?
“Padurea norvegiana”- Haruki Murakami. Nu m-a prins, pur si simplu.
6. Ce tara a produs cea mai buna literatura?
Atata vreme cat nu pot citi in toate limbile in care s-au scris povesti, sunt sigura ca nu pot sa fac o apreciere corecta. Intotdeauna simt ca pierd ceva, cat de mic, citind o traducere, oricat de buna.
7. Iei notite din cartile pe care le citesti?
Da, cateodata
8. Cam cate carti ai citit pana acum?
Pff… n-am estimat niciodata. Nu destule, totusi
9. Cu ce carti ai dormit in brate de plictiseala?
Cu una – „Oblomov”. Chiar am adormit, asta e.
10.Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Inseamna unul din cele mai scumpe si dragi lucruri ale mele. Inseamna poveste, miros – de carte noua sau veche, mirare, bucurie, traire.
11. Care este cea mai scumpa carte pe care ai cumparat-o?
Sincer, nu stiu. Daca ar trebui sa estimez, cred ca cel mai mult am dat pe toate cartile din seria Amber a lui Zelazny. In principiu, cartile mele din biblioteca variaza intre carti de un leu de la anticariat si carti de 70, 80 de ron.
12. Care este cel mai tare final la o carte citita?
Finalul din „1984”. Si, din punct de vedere al trairilor, „Narcis si Gura-de-Aur” a lui Hesse. Ultimele 10 pagini am plans de nu stiam ce e cu mine.
13. Care este cea mai influenta carte citita de tine?
„Crima si pedeapsa” – m-a pus pe ganduri si mi-a stat in minte o buna perioada de vreme.
14 Care scriitor te-a influentat cel mai mult?
Herman Hesse, clar. Dupa ce am citit cartile lui, ceva in mine s-a schimbat.
15. Cat de repede citesti o carte?
Depinde de carte. De ce vrea sa transmita. Recordul maxim a fost „Copiii de la miezul noptii”, de Rushdie – cateva ore intr-o noapte.
16.Poate literatura sa schimbe lumea?
Nu stiu daca asta e rolul ei. De multe ori, literatura e privita ca mai mult decat e, in sensul ca interpretarea data unor carti si anumitor fraze nu are nicio treaba cu ce a vrut scriitorul ala sa spuna. Asa ca nu cred ca literatura trebuie sa schimbe lumea, dar in mod cert poate, prin interpretarile care i se atribuie.

Mi-e dor de tata.
Mi-e dor de vremea cand aveam 5, 6 ani. Nu reusesc sa-mi amintesc o zi cu nor in perioada aia. Totul era insorit.
Mi-e dor de prietenii mei din liceu.
Mi-e dor de Tipsy.
Mi-e dor de primele zile de facultate.
Mi-e dor de oboseala aceea de 6 dimineata, cand abia te tarasti in taxi dupa o noapte de club.
Mi-e dor de primele mele zile de burlacie, dupa mult timp (dupa perioada regulamentara de bocit).
Mi-e dor de Ursul Galben pe care l-am pierdut, nu stiu cum.
Mi-e dor de mine si de toti prietenii mei, asa cum eram acum ceva vreme.
Mi-e dor de Insula Misterioasa, prima carte ale carei coperte le-am rupt de atata citit.
Mi-e dor de camera mea de la Pitesti.
Mi-e dor de sandwichurile mamei.
Mi-e dor de un anumit pat in care nu puteam sa dorm decat pe stanga.
Mi-e dor de conversatii lungite pana dimineata cu Fely.
Mi-e dor de marea din 2007.
Mi-e dor de serbetul de trandafiri.
Mi-e dor de scrisorile in plic.
Mi-e dor de inghetata de la Mosu cu Inghetata din copilarie.

De unele ma bucur ca mi-e dor, ca le-am trait si ca m-au facut fericita. De unele, mai putin…

Tabloul Horia Damian, Coloana poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration .

AVERTISMENT: fictiune.

Priveam fara de tinta-n sus… ma uitam de fapt fara de tinta la tablou. Molfaiam guma si in mana dreapta aveam o mingiuta antistres – o stiti cu totii, aia din cauciuc moale care mai rau te enerveaza decat sa te ajute. Mie imi vine sa omor pe cineva cand strang porcaria aia rosie in mana, ma apuca transpiratiile si, de-as avea mai mult de 1.62 si 49 de kile, ca sa nu mai zic ca ar fi excelent daca as arata mai fioros, as putea sa… nu stiu, fac rau cuiva. Trebuie sa ma mai gandesc.

Mi se desfacuse un siret la adidas si era singura chestie la care ma puteam gandi. Eram aici, la galerie, cu baiatul asta care m-a luat sa-mi arate el arta, ar fi trebuit sa ma concentrez pe tablou si nu-mi iesea nimin. NI-MIC. Ma gandeam doar ca mi s-a desfacut siretul la adidas si ca, poate, in unele tari asta ar putea fi considerata arta. Molfaiam din guma aia cu gust de plastic – stiu, pentru ca am ros o bucata de plastic cand eram mai mica – si strangeam mingea aia antistres, doar-doar mi-or trece nervii.

In dreapta, EL, adoratul, mirificul, exceptionalul tanar domn cunoscut intr-o seara intamplator, smecheras si zambitor, ochi albastri, parul lung, se entuziasma ca un sugar la pieptul mamei. Hormonii mei dati peste cap nu mai stiau ei arta, cultura, valoare – ma indoiesc ca au stiut vreodata. Cert e ca eram fleasca, topita, facuta gramada si calcata de tren in preajma acestui tanar domn, imi picase cu tronc, ca sa spun asa, de doua saptamani mancam doar grisine, cearcanele infloreau, caci, nu-i asa, decat sa dormi mai bine visezi la EL si aveam o musculatura de invidiat la mana dreapta de mult de stransesem bila aia antistres. Si el, ce sa faca, era indiferent, ca orice adorat, mirific, exceptional tanar domn cunoscut intamplator. Bausem la cafea de mi se facuse limba maro, ne plimbasem prin parc de facusem bataturi in talpi, vorbisem despre carti si muzica incat facusem alergie si la carti, si la muzica, iar el… nimic.

Intr-o seara, venise sa ma ia de la birou inopinat, ca deh, de ce sa anuntam inainte. Spunea ca are o supriza – “Hait”, mi-am zis, “sa vezi ca asta in sfarsit ma pupa!”. N-a mai contat ca aratam ca o matura, ca eram racita, ca mancasem vinete cu ceapa – d-aia molfaiam la guma – am plecat cu esarfa intr-o parte, adidasul desfacut si bila antistres in mana. El, minunea ochilor mei si cosmarul vietii mele amoroase, m-a dus, mandru, la… Galeriile de arta Artmark.

Si asa, stateam de aproximativ o ora in fata acestui tablou, “Coloana”. El imi povestea de bunicul lui pictor, de magia culorilor, de expresivitatea unui lucru simplu, de sumbrul si de nesfarsitul din noi toti, de linii precise amestecate cu cele imprecise, de tonurile de gri si de iluzia luminii. Eu, altfel o fata inteligenta, nu reuseam sa scot decat un “aham” tamp, sa mestec guma si sa bat darabana imaginara fix pe creierul meu. Ce sa-ti mai pese de arta cand esti cu EL, magnificul, mirificul, el, al carui fel de mancare preferat e creierul pane, mai ales al tau. Priveam tabloul de o liniste maiestuoasa, inima mi-o lua razna, “hai, nu fi proasta, zi ceva! Fii inteligenta! Si tie-ti place pictura, ce naiba, femeie! ZI CEVA” . Nu iesea decat un “hihiii” sau “aham”, in timp ce ma durea in cot de arta si ne si vedeam, ca-n filmele alea patetice, de mana pe campii, el cu un copil care sa semene cu amandoi pe genunchi, casa noastra decorata cum vrem noi – pana si cu blestematul asta de tabou pe perete. Si el, EL… nimic. De trei saptamani, nimic.

Dintr-o data, am privit tabloul si m-a lovit o magnifica inspiratie. Pai ce, eu sunt fata de dus la tablouri? In fine, de fapt, sunt, dar chiar asa? Ma duci la tablouri pe nepupate?! M-am intors spre el, cu toata furia mea de fata nepupata, si i-am zis:

-Bai baiatule. Inteleg. Esti destept, amuzant, frumos, tandru, artist, iubesti cainii mici, te porti frumos cu fratele tau, asculti muzica buna, ai replica potrivita in buzunar, esti spontan. Dar eu ce ti-am facut, mamica? Cat mai ai matale de gand sa ma plimbi prin galerii si sali de concerte si teatre? Cand ai de gand sa ma duci in club, sa-mi dai o bere si sa ma pupi?! Pai ce mama dracului!!!

M-am intors, mandra, si am dat sa plec. Eram fericita, i-am zis eu lui!

Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost podeaua.

M-am impiedicat de siretul meu desfacut si, in loc sa plec mandra si cu gratie, am plecat cu un mare trosc si cu un “AU!” de a rasunat galeria. Baiatul visurilor mele se uita la mine cu o privire lipsita de orice emotie si nici macar nu m-a ajutat sa ma ridic. Deasupra noastra, pictura statea muta, martor al unei intamplari intre o fata cu un siret desfacut si un baiat cu nehotararea in buzunar. Atunci am invatat eu trei lucruri importante:

a. nu alergi cu un siret nedesfacut;
b. nu tot ce se intalneste intamplator te si pupa;
c. arta are un pret.

Acasa la mama e asa de bine ca atunci cand erai mic si visai urat si te duceai peste ai tai sa dormi cu ei si brusc totul era mai bine si visai frumos.

Si daca tot e lejer, de miercuri, o sa indeplinesc si sarcina primita de la Morbo, anume leapsa denumita 3. Nu de alta, da-mi miroase asa calm si frumos a oracol si a vremurile cand aveam unul si umblam cu el dupa mine gandindu-ma daca sa i-l dau sau nu lui A. Nu i l-am dat. Eram in generala, ce vreti.

Asa… deci incep. Trei filme care-mi plac: Big Fish, Mulholland Dr. si orice de Jim Jarmusch dar hai sa zicem Broken Flowers. Trei mancaruri care-mi plac (aici tre’ sa reduc drastic): clatitele din Vama, mancarea de mazare a mamei si puiul cu rucolla al lui Mircea. Trei carti de citit (damn, si aici trebuie sa reduc): Lupul de Stepa de Hesse, Copii din miez de noapte de Rushdie, Vennis Underground de Jeff Vandermeer. Trei locuri de hoinarit: Sibiu, Vama, Cismigiu. Trei locuri unde am stat: acasa la bunici, acasa la parinti, la Bucuresti (poate dupa vara asta o sa am mai multe de trecut aici). Trei emisiuni: hmm, treaba e ca nu ma mai uit la teveu de ceva vreme, serios, nici nu mai stiu ce naiba emisiuni mai sunt. Asa ca… no comment aici (ah ah, am uitaat, evident: Brainiacs, How it’s made si Mythbusters. Le vad eu pe monitor dar tot emisiuni se cheama). Trei site-uri de intru zilnic pe ele: realitatea.net, last.fm, google, ca deh. Trei persoane sa ia leapsa: cine doreste cine pofteste.

Acum ca tot sunt acasa la mama ma duc sa fiu copil, sa ma alint, sa-mi cumpar bun de la magazin, sa sper ca voi reusi sa nu ma gandesc la alte dracii si diverse. Ma intreb daca mai e ceai din ala bun pe-aici…

Dar se pare ca deja traiesc intr-un film, Coffee and Cigarettes pe numele lui. Fiecare zi se intampla cumva sa fie plina de cafele si tigari, bucati de conversatie, descoperiri monumentale sau aaaabsolut nimic, discutii geniale, intamplari absurde cu iz de farsa, perle de notat, revelatii si minunatii. Singura diferenta, notabila ce-i drept si care schimba cumva izul filmului, e ca filmul meu e colorat, chiar foarte colorat, si nu alb-negru.

*Comandant: Melina.

Si zic s-o onorez.

Desi nu stiu cum as putea sa depasesc aratatul de muie la un porumbel al doamnei Brebenel.

Plus ca nu stau bine cu regulile ei dar sper sa fie ceea ce am eu in cap.

Ei da.

Aici incepe leapsa.

Zau. Uite acum.

Pun niste ghilimele ca sa va prindeti.

Gata.

Le pun?

Le pun.

“Daca ar fi cum zice el, lumea ar fi toata un cantec.

Poate sunt pasarici mute.

La dracu, iar am pus prea mult zahar in cafea

si d-aia ma gandesc la pasarici la ora 7 dimineata.

Dar exista un timp anume sa te gandesti la pasarici?”

Gata. Am pus si ghilimelele de final. Am incheiat, deci.

Leapsa o tin la mine ca sunt un om egoist azi. Maine, nu garantez.

+7. Improvizeaza.

Charles Bukovski – Femei.

Am primit o scrisoare. Mirosea a tutun si alcool. Bere ieftina. Stiam ca e de la el. N-avea cum altfel. Si probabil ca-mi va zice de o noua plecare din viata lui. Sa vedem.

“Apoi urma o scurta perioada de singuratate, dupa care aparea o alta femeie si mancai impreuna cu ea si o futeai, si totul parea atat de normal, ca si cum tu ai fi asteptat-o pe ea si ea pe tine. Nu m-am simtit niciodata bine singur; uneori era bine, dar niciodata nu parea normal.

Primul meci a fost bun, mult sange si mult curaj. Se putea invata ceva despre scris din meciurile de box sau de la cursele de cai.”

Trebuie sa-i raspund, e isteric daca n-o fac. Ai zice ca marii scriitori au rabdare. Pe dracu.

Pai prietene, eu am renuntat de mult sa cred ca societatea e aia care ne vrea impreuna cu cineva, de parca ar fi un stigmat sa fii singur. Nu dom’le. E mai mult de atat. E o dorinta atat de adanca si atat de a ta de a imparti cacaturile si frumusetile vietii cu altcineva, macar cateva secunde, dar in secundele alea sa nu te mai simti ca un bob de fasole aruncat in desert. Si fiecare incearca cum poate, fiecare greseste, fiecare isi da singur mii si mii de pumni in cap, fiecare e parasit, fiecare paraseste, fiecare isi gaseste o parte din sine intr-o geana sau intr-o buza, fiecare pierde bucata asta de sine o data cu usa trantita, fiecare pune cate ceva din el prin toate buzunarele altora si totusi mai ramane destul de dat atunci cand chiar trebuie. Si daca si un hot batran si absolut dement ca tine crede treaba asta, inseamna ca ceva-ceva e pentru fiecare dintre noi.

Acuma despre cai nu stiu ce sa zic. Sange si curaj zici. Da, presupun ca iti trebuie astea ca sa poti sa scrii si sa supravietuiesti dupa ce o faci. Pentru ca, mai ales daca scrii despre si din tine, e tare dureros, ca o rana deschisa, sa vezi in niste cuvinte seci ceea ce tu la un moment dat ai crezut ca-ti va veni de hac.

*Comandant: Melina.

PS: musai cu fundal sonor