Alergători de cursă lungă

Posted: May 21st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am gândit mult la singurătatea alergătorului de cursă lungă. Nu, nu cartea, ci sentimentul. Să tragi înainte singur, să ai picioarele pline de răni, să te simți umilit de drumul care a mai rămas și mândru de cel care a trecut.

Sunt zile în care mă simt ca într-o strânsoare din care nu prea vreau să scap, pentru că mă face să mă simt vie. Așa cum și rănile alea ale alergătorului îi amintesc că drumul e real și mai e un pic până departe.

Doar că e o iluzie. E periculos să-ți tragi seva din strânsori, drumuri lungi, destinații imposibile. Nu ajută pe nimeni, vine dimineața, îți pui de cafea, te uiți în ibric, îți ghicești prezentul și nu e ceea ce credeai că e. Nu ești mai viu ca alții, mai merituos, mai șmecher, mai tare. Ești doar un pic mai singur, un pic mai deznădăjduit, un pic mai mic.

Și când tragi linia și/ sau treci linia de sosire, endorfinele te mint c-a fost bine.

Numai că tu știi.

 


This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștile altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


Grinch.

Posted: December 17th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | No Comments »

Cred că există o vârstă critică, aia în care ajungem să pierdem spiritul Crăciunului cu totul. O vreme ne prefacem că e ok, ne ascundem tristețea prin cadouri care mai de care mai scumpe, cât să ne ia ochii nouă, nu neapărat celor pe care vrem să-i fericim. Apoi, probabil că pentru ăia care au copii e ușor mai simplu, că nah. Te străduiești pentru ei și până la urmă începe să-ți placă cum se învârte roata și ajungi tu să fii Moș Crăciun.

Pentru alții, cred că vine un moment în care renunți. Cred că că la mine s-a întâmplat pe la 30 de ani, acuș adică. Și mă simt de parcă mi-aș fi pierdut cel mai bun prieten.

Cumva uneori sper că sunt într-un film din ăla cu happy end, în care mă comport ca un Grinch o oră pentru ca apoi să mi se demonstreze că fiecare din noi duce în suflet spiritul Crăciunului, etc etc. Și cadrul final să fie cu zăpadă și familia adunată în jurul focului.

Dar îmi dau și eu seama ca e o speranță absurdă și că de fapt, chiar se întâmplă. Anul ăsta mi-e foarte greu, imposibil chiar, să mai simt zurgălăi în locul ăla din stânga.

Tot ce simt e o amărăciune de-o duc cu mine de două luni încoace, rușinea că inabilitatea mea de a mă bucura de perioada asta mă împiedică să mă străduiesc să le arăt și altora că îmi pasă, apăsari din astea de om matur care țin de cât ai în buzunar, griji felurite și stupide despre viitor care mă apucă de picior fix pe la 2, 3 noaptea, când mă trezesc ca să beau apa și de fapt zici că beau un pahar mare de nenorociri.

Tot ce vreau e să mă lase toată lumea în pace, să zac acasă cu pisicile și multele, prea multele cărți adunate și necitite. Un pic de timp pentru mine. Un moment de răgaz să înțeleg și eu ce dracu se întâmplă – oare sunt doar obosită până la epuizare, sau adultă până la epuizare?

Dar hei, pentru că aparent nu mai cred în Moș Crăciun, nu o să primesc ce vreau.

Grinch.


Mai stai nițel

Posted: August 14th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie, If only | Tags: , , | No Comments »

Sunt veri și sunt veri.

Sunt veri ce nu se mai sfârșesc.

Asta nu e una din ele.

Sunt multe grade în aer. Sunt mulți oameni transpirați și nervoși. Sunt multe pălării purtate cu mândria cu care alții își poartă CV-ul.

Și totuși, miroase a sfârșeală. Mereu, după 10 august, miroase așa, a frunze uscate, a renunțare, a lipsa chefului de a mai încerca.

August ne dă drumul spre o toamnă mult prea plină pentru niște oameni deja obosiți.

Încep să mă simt ca atunci, când se termină o mare iubire: pârjolită, secătuită, complet dezinteresată de cafeaua de mâine.

Și de-aia zic, măi, vară: mai stai. Mai stai cât să mai povestim un pic. Nu cred că e locul între noi de uși închise. Nu cred că e vremea să-mi pun un pulover pe mine. Nu cred că sandalele vor să se ascundă în cutiile luate special pentru ele – oricât de frumoase, sunt tot niște închisori ale plimbărilor fără griji.

Mai stai un pic, dar fii mai domoală. Ai făcut ce-ai vrut în astea două luni jumate. Mai ascultă și de alții, ce zici?

Mai ascultă la o limonadă, la o bere rece, la o ploaie de stele, la un dezmăț cu pepeni rotofei și zemoși. Mai stai. Mai sunt o grămadă de lucruri bune de încercat.


Și mai am o lună

Posted: July 2nd, 2015 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: | 4 Comments »

Număr cu sfințenie zilele până la plecarea mea în Scoția de parcă aș putea găsi o cale prin care să le fac să pară mai puține. Dar ca într-un film sci-fi, ele par că se lungesc din ce în ce, spre marea mea disperare.

Nu știu de ce am așa nevoie de o evadare. Să fie pentru că obosesc mai repede, din cauza tiroidei? Să fie pentru că sunt epuizată de la muncă? Să fie pentru că mai am o lună și 4 zile până când împlinesc 30 de ani și vârsta asta mă obosește a priori? Să fie pentru că am lansat cartea  și mi se pare uneori că am făcut fie prea mult, fie prea puțin? Să fie toate astea îngrămădite în mine, iar eu sunt doar un om mic?

Mă strânge vara de mâna dreaptă, mă așteaptă marea, mă învălui în vise, mai am puțin de tot și plec să văd locuri despre care am citit când eram mică. Mai am puțin și rucsacul îmi va deveni, iar, bun prieten. Mai e un pic până când singura grijă va fi să-mi leg șireturile bine, să mă dau cu loțiune de protecție solară, să beau a patra cafea și să uit de unde am plecat, doar un pic.

Mă obosesc locurile astea, cred. Aș migra ca o pasăre, juma’ de an pe te-miri-unde, doar-doar aș regăsi ceva din mine, un spirit liric pe care l-am înstrăinat, un fel de-a face lucrurile care îmi părea mai bun, putința de a visa ca înainte, ca demult, ca ieri.


So I went to Dublin

Posted: May 26th, 2015 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , | 2 Comments »

Aveam de mult un ghimpe în coaste și el se numea Dublin. Dintr-un motiv care îmi scapă, nu am reușit să ajung acolo până acum. Dar pentru că sunt aproape de a împlini 30 de ani și am o listă de chestii pe care trebuie să le fac până atunci, am zis să pun asta pe listă și să o și bifez.

Zis și făcut, în februarie am luat biletele de avion și dusă am fost.

N-am să fac un ghid de călătorie clasic, pentru că nu a fost o călătorie clasică. N-am avut chef de ghiduri, de planuri, de to do-uri, de must-do-uri. N-am avut poftă de hartă, ci de a trăi zilele astea fix așa cum mi-am dorit. Și eu zic că a fost mai bine, pentru că:

- m-am pierdut pe străzi, prin zâmbetele oamenilor – nimeni nu părea apăsat, împovărat, obosit. Pretutindeni aveam de-a face numai cu o voie bună ce s-a dovedit a fi absolut contagioasă.

- am ajuns în Howth și am urcat pe stânci, de unde mi-am clătit ochii cu cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut din Portugalia încoace. Marea, liniștea, pescărușii, stâncile. Te lovesc toate în plexul solar, ca niște amintiri din altă viață, mai simplă.

- am băut bere și m-am bucurat de plăcerile simple, deloc sofisticate, ale vieții. De-asta îmi place mie berea. Berea neagră – porter și stout, IPA, bere blondă, bere cu aromă de vară și de lipsă de griji.

- m-am lăsat arsă de soare – da, da, chiar în Irlanda –  și mi-am amintit cum e să fii expus.

- am mers cu bicicleta așa cum nu am mers niciodată în București (logic) – frumos, fără teamă, fără claxoane și mai ales pe pistă.

Am ajuns înapoi acasă cu credința că unii din noi se  chinuie mai mult aici decât trebuie. Din felul ăsta balcanic întortocheat și complicat de a trăi și de a vedea lucrurile s-au născut multe lucruri bune în mine. Doar că am obosit. Și când am obosit, pun traista în spinare și plec. Având în vedere câte excursii am pregătit anul ăsta, cred că am obosit tare.


No pictures

Posted: February 8th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: | No Comments »

Pentru cele mai importante, decisive momente din viața mea nu am nicio poză.

Nu am niciun fel prin care să mă văd exact cum eram. Nu am nicio imagine reală păstrată din orașe, camere, din case în care am trăit, din weekenduri care au schimbat tot. Nu am nicio poză din garsoniera din Drumul Taberei, nicio poză din seara în care am decis că plec. Nu am nicio poză din Cișmigiul de mai, de la ora 9 dimineața. Nicio poză din Piteștiul de martie. Nici poză din toate corăbiile, metaforice sau nu, din Vama Veche.

Și totuși, poate tocmai prin acest lucru, momentele astea sunt încă vii. Pulsează. Trăiesc. Vin uneori să mă tragă de mânecă, întocmai ca un copil neglijat, și să mă întrebe, cu vocea frântă, “Mai ții minte?”

Evident că țin minte. Și-mi amintesc adesea, la coadă la Poștă căutând timbre fiscale de 5 lei, pe canapea când realizez că privesc în gol de 5 minute, atunci când fac curat în dulap sau când mai șterg de praf vreo carte anume.

Evident că țin minte.

Și sunt ca într-un carusel în mintea mea. Mă plimb pe un căluț magic și mă învârt fără grijă și în fața mea se desfășoară momente peste momente, clipe peste clipe, un tiramisu de îmbrățișări, de cuvinte nespuse sau spuse prea târziu, de Adio în adevăratul sens al cuvântului, tornade de vieți și inimi și mâini și oameni și voci și șoapte și seri de vară și primăvară și așteptări și săruturi și lacrimi și noduri peste noduri în gât și-n suflet.

Cine să mai aibă, atunci, nevoie de poze?


Va salut de la mare

Posted: July 10th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , , | 2 Comments »

Unde ziua e mai lunga, apa mai tandra, nisipul mai pufos, mancarea mai gustoasa, oamenii mai turisti si eu mai in apele mele.

Va salut de la mare de unde jinduiam sa ajung inapoi inca de cand am plecat. Nu stiu ce e cu marea asta; nu stiu sa inot si nici la soare nu prea pot sta, dar la mare ma simt mereu mai eu ca oricand.

Poate ca e vorba de o mare departare doar? Departare de concret, de realul de dimineata cand deschizi ochii buimaci ce viseaza inca, de spaimele urbane, de oboseala cronica, de perpetua senzatie ca trebuie sa fie ceva mai mult.

La mare totul e cat trebuie. Minunat.

Asa ca va urez si voua sa va gasiti “departele”.


Opa, a venit vara

Posted: June 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | No Comments »

A venit vara aproape pe neasteptate. M-a prins, culmea, pe malul marii, cum imi sta mie mai bine – si totusi tot surprinsa m-am trezit la sosirea ei. Nu stiu de unde sa o iau si primul lucru pe care imi vine sa fac este sa o dorm. Sa dorm toata vara si sa visez minunatii, calatorii, lucruri care fac viata mai frumoasa, grozavii care in realitate nu exista.

Am totusi noroc ca sunt genul de persoana care se gandeste nu de doua ori, ci de mult mai multe ori lucrurile. Asa ca ori de cate ori imi vine sa dorm, imi pun de cafea si ma gandesc la cum sa fac ca acele grozavii chiar sa devina realitate. As vrea sa nu cad in patima gandirii self-help-iste si sa spun ca e suficient sa iti doresti ceva destul de tare – insa ajuta destul de mult.

Si cum vara are acest dar de a te baga in toate panicile si fricile si paranoiile posibile, o sa imi iau cana de cafea, o sa ma uit adanc in ea si o sa o rog sa imi ajute biata inima sa primeasca schimbarile ce eu cu manuta mea mi le pregatesc nu ca pe o provocare sau un drum drept spre hipertensiune, ci ca pe un lucru bun si pe care am norocul chiar de a mi-l putea face singura cu mana mea.

Prea des apreciem libertatea pe care o avem si de care ne putem bucura in voie pentru ca ne e frica sa nu cumva sa gresim. Cumva e bine sa tot vrei sa fii drept, dar hei, e vara si tineretea nu se numeste traita fara cateva chestii cu potential de eroare prin ea.

A venit vara aproape pe neasteptate, iar asta e suficient sa ne faca sa fim altfel, cumva.


Hei, vara e dupa usa, eu stiu

Posted: January 26th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie, La naiba! | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

O sa vina februarie si dupa aia totul o sa fie pe fwd. Inchipuie-ti o lume in care in aceeasi zi se topeste zapada, e martie, apar primele frunzulite, vine Pastele, pleci la mare ca doar e mai si trebuie sa te simti tanar, incepe sa ploua un pic, ascunzi hainele de iarna si gata, uite, minunata vara iti bate la usa.

Si-i vreme de inghetata, de sandale, de nisip fierbinte, de visat, pierdut si castigat pe malul marii. E vreme de peste bun la Cerhana alaturi de cei mai buni prieteni pe care visai vreodata ca o sa ii ai, e vremea de rochii care se ridica in vant, de ploi salbatice, e vremea ca toate verile pe care le-ai trait vreodata sa se stranga intr-una, singura, cea mai mare. E vremea de muzica buna care se simte live, de festivaluri de departe, de limbi straine, de uimiri imense, de oameni frumosi, de oameni stranii, de oameni raniti. E vremea sa fie august si toate sa fie altfel si totusi la fel, iar mie sa mi se para asta ciudat, dar familiar.

E vreme de vara si imi miroase a mare si a cald. Vreau sa fie toropeala, caldura aia pe care nu o suporta nimeni, caldura aia care te face sa intelegi cum ar fi in iad, daca ai ajunge acolo (dar nu o sa ajungi pentru ca ai mancat tot din farfurie si te-ai purtat frumos cu oamenii).

E vremea sa iti infigi cortul in nisip, ca sa rezervi un loc mai bun. Chiar daca nisipul e metaforic si cortul la fel. E vremea sa iti ghicesti singur in palma si sa speri la ce-i mai bun. E vara dupa usa si nu o sa mai poti sa te prefaci mult timp ca nu esti acasa sau ca trebuie sa iesi sa dai zapada din fata blocului si n-ai timp de ea.