Oamenii au acest minunat dar de a se focaliza in totalitate pe absente si rautati, pe cei care nu sunt langa ei, pe oamenii care nu le spun la multi ani, pe lucrurile pe care nu le vor mai trai, decat pe momentele frumoase in care se afla, pe oamenii grozavi pe care ii au langa ei, pe telefoanele de la oameni de la care nici nu te astepti.

Exercitiu de vointa la 26 de ani si 10 minute, vazand lumea de la 2 metri si un pic, cu marea in stanga: sa fiu in moment. O data in viata, sa nu-mi mai fuga mintea dupa iepuri albi care nu stau locului. O data in viata, sa nu ma gandesc ca maine o sa am febra musculara de la colacul de inot (da, se poate), ci doar sa zac in el, in deriva. Sa nu ma gandesc ca prea mult mujdei strica la stomac (da, si asta se poate) si sa mananc cat peste am eu chef. Sa nu ma gandesc ca o sa ma doara capul de la nesomn si sa ma culc cand simt eu chemarea cortului. Sa nu ma gandesc la abandonuri tampite si taceri care ma scot pur si simplu din mintile mele si asa afectate de vara si sa ma bucur de conversatiile pe care le am cu cei mai dragi prieteni si cea mai misto familie.

Si a fost grozav. Nemaipomenit. Eliberator. Imi place luna asta. Imi place ce mi se intampla si chiar ce nu mi se intampla; nu de alta, dar poate invat si eu, in sfarsit, si nu voi mai da bani pe ata trainica cu care sa tot cos amintiri si suflete.

Daca-mi permiteti o recomandare de vacanta: la Cobadin au cel mai misto market din toate satele din imprejurimi, unde gasesti orice, de la truse de cusut la 60 de agrafe la 1,5 lei, de la suport de servetele plus servetele la creioane cu maimutici in varf. Intrebati-i pe aia 4 bucuresteni care s-au oprit ieri acolo sa ia apa si suc si au plecat cu cele de mai sus minus suc.

Sa te misti din nou e dificil. E ca si cum inveti sa mergi din nou. Sa ti se indeplineasca o parte din iluzii, sa traiesti chestii pe care n-ai fi zis ca le poti trai, sa ti se umple inima atat de rau, cat si de bine – nu cred ca e de neglijat. Lucrurile astea sunt, de fapt, mai importante decat faptul ca m-am apucat de sport, ca m-am mutat, ca am bicicleta, ca fac asta si asta, ca o sa ma inscriu la cursuri si alte chestii din astea… concrete.

Sunt 26 de ani in care am inceput sa invat sa ma cunosc. In ultimii ani, am tot programat cate o postare pentru ziua mea, pentru ca in ziua asta intotdeauna incerc sa vad cu alt fel de ochi, sa inteleg cu alt fel de minte. Nu stiu cum sa explic. Nu este vorba despre faptul ca e ziua mea, ca fac bilant, ca ma bucur ca o sa primesc cadouri. Cred ca e mai degraba constientizarea faptul ca traiesc, in fiecare an, ca sunt aici si fac lucruri si mi se intampla lucruri. De ziua ta, esti foarte bagat in seama. Ceea ce te conecteaza cumva la realitate – la realitatea faptului ca esti aici.

Sunt aici. Din fericire, sunt aici pe plaja.

Ultima saptamana din iulie si simt ca am luat multe suturi in fund, care, exact asa cum zice proverbul, au fost niste minunate propulsoare. Nu cred ca mi-a ajuns si astept sa ma duc – nu, sa fug -  la mare, iar, ca sa mai am o data ocazia de a ma gandi la lucrurile de care sunt sigura, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu reusesc sa le spun mai departe. Undeva trebuie sa fie si altceva dupa fuga. Trebuie sa mai fie ceva ce trebuie sa fac, dupa ce fug, doar ca nu mi-am dat seama inca.

La inceputul lui iunie, nu voiam sa vina vara. Acum, abia astept sa vina august. Poate si doar pentru faptul ca ma pot preda usor, in august.

Azi am luat troleul dintr-o alta statie. Era putin frig, incepuse sa ploua, oamenii asteptau si ei troleul meu ferindu-se prin statie. M-am simtit straina, intr-un cartier in care stau de atata timp. M-am simtit stinghera si m-am saturat. Nu mai vreau sa ma simt asa. Sunt dati in care nu vrei decat sa, vorba aia, “fit in”.

Us and Them
And after all we’re only ordinary men

Marea asta, iar am avut revelatii. De data asta despre oameni plecati la mare departare de casa, nu neaparat geografic, de oameni care au avut curaj si au crezut in ceva, de oameni care au plecat just because si a fost bine, de oameni marcati de evenimente si tragedii si blocati intr-un moment in timp in care am fost si eu si de socul suferit cand mi-am dat seama ca astora din urma chiar nu am ce sa le spun, ce Mare Sfat sa le dau, ce Idee Geniala sa impart cu ei in afara de banalul: viata chiar merge mai departe, uneori fara sa-ti dai seama.

Mi-a fost dor zilele astea si m-am bucurat pentru ca m-am simtit vie si activa. Desi era sa ma omoare canicula de sambata si lipsa unui loc in care sa te feresti de ea, dat fiind ca aveam cortul chiar pe plaja. Cu vedere la rasarit, dar expus soarelui intr-un mare fel. Nu-i nimic, ma trezeam devreme macar si aveam timp sa cuget intens asupra cafelei de la Ovidiu, care Ovidiu era singura chestie care lipsea de la Ovidiu.

Chiar sunt vie, sunt activa, simt si ma bucur. M-am ars pe un umar si m-am intors cu nisip si scoici in geanta. E bine.

Mi-am pus bratarile pe stanga si astept sa plec la mare, in vreo 7 ore. Astept si stiu ca trebuie sa ajung acolo ca sa inteleg ceva. Sunt prea multe drumuri, prea multe vieti posibile, prea multe indoieli si, daca se poate asa ceva, prea multe certitudini. Ma duc la mare, din nou, plina de dor si de intrebari si sper ca duminica sa vad ceva mai bine.

Caldura asta te pocneste direct in moalele capului si te face sa faci prostii. Sau, daca te urnesti mai greu, sa gandesti prostii, ceea ce e cam acelasi lucru. Welcome to the machine, you are the machine.

In somn, cunosti pe cineva mai bine decat in alte ocazii. De asta adorm mult dupa ce dorm cu cineva prima oara si ma trezesc inaintea lor.  Imi place sa observ felul in care oamenii dorm. De cateva ori, am dat de oameni care gandeau ca mine si ne pandeam, unii pe altii, la colt, sa vedem cine adoarme primul.

Somnul iti permite sa fii cum vrei sa fii. Daca vrei sa ocupi tot locul din pat, indiferent cat de mare e patul, o faci. Daca vorbesti in somn, o faci oricum. Daca te intorci de pe o parte pe alta ca un pui pus la perpelit, o faci, fara sa te gandesti prea mult. Somnul ajuta oamenii sa fie sinceri. Diminetile sunt dubioase. Intre trezit si spalat pe dinti, se intampla o groaza de chestii, cea mai frecventa fiind aceea ca devii tot tu.

Maine plec la mare. Nu se mai poate altfel. Nu prea o sa dorm si e ok.

Mi-am dat seama azi, cand am realizat ca n-am parfum la mine, ca nu stiu cum miros. Nu imi pot da seama care e mirosul meu, mirosul ala pe care il poarta pielea fiecarui om. De fapt, cred ca sunt facuta si din mirosuri. Altii lasa amprente pe alti oameni, eu colectionez arome pe care le combin intr-una singura. Poate ca nu miros la fel ca acum 4, 5, 6 ani.

Cafele, beri, oameni, seri pline, seri goale, camera mea, lipsa, prea mult, bureti care curata tot, oameni dragi, oameni de care mi-e dor, mare, soare mult, umbra, ploaie, semafor, parfumuri, periute de dinti si pijamale in geanta. Vara asta are aroma. Ea sigur are parfumul ei. Nu are in schimb solutii la problemele mele. Pentru ca trebuie sa le gasesc chiar eu, ca sa vezi.

Ma simt foarte nepotrivita, aici, acum. Ma simt dintr-un desen animat. Am inceput sa iau personal privirile strainilor; e ca si cum ei stiu ce-i cu mine si de ce sunt aici, acum, asa si nu altfel. Si ma enerveaza, pentru ca eu nu stiu, doar intuiesc.

Candva eram foarte fericita pentru ca, undeva, la capatul lumii, planetele din toate galaxiile s-au aliniat si timpul s-a extins suficient cat sa-mi permita sa traiesc o clipa de revelatie, o clipa doar; si eram fericita pentru ca ma gandeam ca are un rost. Pe masura ce anii au trecut, am inteles ca acel “rost” nu trebuie neaparat sa aiba o conotatie pozitiva. Acum ma ingreuneaza asta atat de tare, incat, in combinatie cu fatala caldura de iulie, o sa ajung sa nu mai pot sa merg fara sa ma afund din ce in ce mai tare in asfalt.

Trebuie sa plec la mare. Intotdeauna a fost de o importanta vitala sa plec la mare. O sa ma duc pe tarmul unde am avut revelatia si o sa spumeg de furie, si eu ca si marea, doua gagici suparate rau de tot. Dupa care, calmul o sa vina sub forma unei cafele de la Ovidiu si a unor fire de nisip care se scurg prin mana mea, devenita clepsidra.