Intrebarile care se pun sunt:

a. stii cat de important e sa ai adidasi buni pentru alergat? Nu-i ai? Nu alerga.

b. spre ce dracului alergam asa pasionati? Unde credem ca o sa ne duca goana asta?

Mi-e dor sa zac pe plaja cu gasca mea de lei stravezii, linstiti si cuminti,care au adidasii potriviti pentru alergat, dar care au si inteligenta de a nu-i folosi.

Se pare ca trebuie sa fie vara ca sa mi se linisteasca gandurile prin cap.

As vrea sa spun ca am facut multe lucruri grozave, in saptamanile astea. Dar nu e adevarat. Nici macar o amarata de carte de 150 de pagini nu am reusit sa termin (Momo, de Michael Ende). Merg la sala, alerg pana imi cad picioarele, merg cu bicicleta la munca si imi fac planuri care, majoritatea, nu devin realitate. Cu alte cuvinte, this is my habit. Adica iar am nimerit putin in scorbura. Numai ca, vezi tu, nici ca-mi pasa.

Ultima data cand am alergat dupa piticul de la capatul curcubeului, am renuntat, de atata alergat. Nu am rezistenta. Cand am incercat sa-mi schimb culoarea preferata, n-a iesit nimic bun. Si cand am inceput sa port parul cu altfel de carare, iarasi nu pot spune ca a curs lapte si miere.

Cred ca e cazul sa nu mai astept laptele si mierea si sa admit ca e mult mai bine cand cana de cafea e plina si caietul meu rosu e plin de planuri. Am o presa franceza acum care a reusit sa schimbe radical modul in care vad cafeaua – e cam singura schimbare la care sunt gata sa inchid ochii.

Probabil ca sambata viitoare la ora asta o sa fiu la mare. Ar fi si cazul.

Nu am putut sa adorm. M-am invartit prin casa pe care o voi parasi curand, in talpile goale si infrigurata, incercand sa-mi dau seama cate mai sunt de inlocuit, reparat, infrumusetat si curatat pana cand plec. M-am plimbat asa prin casa timp de cateva ore, m-am asezat in pat si am strans din gene, incercand sa cuprind intreaga oboseala in ele, pentru a cadea intr-un somn, speram eu, fara vise.

Numai ca, din senin si fara legatura cu serialul care rula pe monitor (mai nou, cand sunt singura, nu reusesc sa adorm in liniste), m-am imaginat la mare. Brusc si viu, ca de fiecare data, am simtit valurile tulburi cum mi se lovesc de trup, am vizualizat si aproape simtit arsura de pe umeri de care niciun SPF50 nu ma fereste. Am simtit nisipul care se lipeste de talpile prea mult umblate pe asfaltul incins. Am simtit mana dreapta cum nu mi se mai strange nici a indoiala, nici a dor, ci a certitudine. Am simtit ca ma curat in apa, pe plaja, seara la bere, am simtit cum ma strang si ma desfasor, asa cum numai marea ma poate face sa fiu.

Am simtit ca eram la mare. Si acum am in inima o vibratie ciudata, un dor ca acela cand te gandesti la baiatul cu care schimbi scrisori o iarna intreaga, in asteptarea verii calde si dulci. Abia astept nisipul sub talpi si in rucsac si clipele de fericire albastra, astept o mare cat o viata plina de aventuri.

Intr-un final am adormit si m-am trezit tot eu, tot aceeasi, tot in Bucuresti. Pe masa era cozonacul pregatit de proprietara garsonierei in care stau. Afara parea inca iarna inghetata si timpul parea suspendat intre dus – spalat pe dinti – verificare mail – imbracat – cereale – cafea – incuiat usa si plecat. Poate si e suspendat. Ca atunci cand ii scrii scrisori baiatului de care ti-e drag toata iarna. Acum astept sa se desfaca timpul. Sa plec la mare. Sa fie bine.

Oamenii au acest minunat dar de a se focaliza in totalitate pe absente si rautati, pe cei care nu sunt langa ei, pe oamenii care nu le spun la multi ani, pe lucrurile pe care nu le vor mai trai, decat pe momentele frumoase in care se afla, pe oamenii grozavi pe care ii au langa ei, pe telefoanele de la oameni de la care nici nu te astepti.

Exercitiu de vointa la 26 de ani si 10 minute, vazand lumea de la 2 metri si un pic, cu marea in stanga: sa fiu in moment. O data in viata, sa nu-mi mai fuga mintea dupa iepuri albi care nu stau locului. O data in viata, sa nu ma gandesc ca maine o sa am febra musculara de la colacul de inot (da, se poate), ci doar sa zac in el, in deriva. Sa nu ma gandesc ca prea mult mujdei strica la stomac (da, si asta se poate) si sa mananc cat peste am eu chef. Sa nu ma gandesc ca o sa ma doara capul de la nesomn si sa ma culc cand simt eu chemarea cortului. Sa nu ma gandesc la abandonuri tampite si taceri care ma scot pur si simplu din mintile mele si asa afectate de vara si sa ma bucur de conversatiile pe care le am cu cei mai dragi prieteni si cea mai misto familie.

Si a fost grozav. Nemaipomenit. Eliberator. Imi place luna asta. Imi place ce mi se intampla si chiar ce nu mi se intampla; nu de alta, dar poate invat si eu, in sfarsit, si nu voi mai da bani pe ata trainica cu care sa tot cos amintiri si suflete.

Daca-mi permiteti o recomandare de vacanta: la Cobadin au cel mai misto market din toate satele din imprejurimi, unde gasesti orice, de la truse de cusut la 60 de agrafe la 1,5 lei, de la suport de servetele plus servetele la creioane cu maimutici in varf. Intrebati-i pe aia 4 bucuresteni care s-au oprit ieri acolo sa ia apa si suc si au plecat cu cele de mai sus minus suc.

Sa te misti din nou e dificil. E ca si cum inveti sa mergi din nou. Sa ti se indeplineasca o parte din iluzii, sa traiesti chestii pe care n-ai fi zis ca le poti trai, sa ti se umple inima atat de rau, cat si de bine – nu cred ca e de neglijat. Lucrurile astea sunt, de fapt, mai importante decat faptul ca m-am apucat de sport, ca m-am mutat, ca am bicicleta, ca fac asta si asta, ca o sa ma inscriu la cursuri si alte chestii din astea… concrete.

Sunt 26 de ani in care am inceput sa invat sa ma cunosc. In ultimii ani, am tot programat cate o postare pentru ziua mea, pentru ca in ziua asta intotdeauna incerc sa vad cu alt fel de ochi, sa inteleg cu alt fel de minte. Nu stiu cum sa explic. Nu este vorba despre faptul ca e ziua mea, ca fac bilant, ca ma bucur ca o sa primesc cadouri. Cred ca e mai degraba constientizarea faptul ca traiesc, in fiecare an, ca sunt aici si fac lucruri si mi se intampla lucruri. De ziua ta, esti foarte bagat in seama. Ceea ce te conecteaza cumva la realitate – la realitatea faptului ca esti aici.

Sunt aici. Din fericire, sunt aici pe plaja.

Ultima saptamana din iulie si simt ca am luat multe suturi in fund, care, exact asa cum zice proverbul, au fost niste minunate propulsoare. Nu cred ca mi-a ajuns si astept sa ma duc – nu, sa fug -  la mare, iar, ca sa mai am o data ocazia de a ma gandi la lucrurile de care sunt sigura, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu reusesc sa le spun mai departe. Undeva trebuie sa fie si altceva dupa fuga. Trebuie sa mai fie ceva ce trebuie sa fac, dupa ce fug, doar ca nu mi-am dat seama inca.

La inceputul lui iunie, nu voiam sa vina vara. Acum, abia astept sa vina august. Poate si doar pentru faptul ca ma pot preda usor, in august.

Azi am luat troleul dintr-o alta statie. Era putin frig, incepuse sa ploua, oamenii asteptau si ei troleul meu ferindu-se prin statie. M-am simtit straina, intr-un cartier in care stau de atata timp. M-am simtit stinghera si m-am saturat. Nu mai vreau sa ma simt asa. Sunt dati in care nu vrei decat sa, vorba aia, “fit in”.

Us and Them
And after all we’re only ordinary men

Marea asta, iar am avut revelatii. De data asta despre oameni plecati la mare departare de casa, nu neaparat geografic, de oameni care au avut curaj si au crezut in ceva, de oameni care au plecat just because si a fost bine, de oameni marcati de evenimente si tragedii si blocati intr-un moment in timp in care am fost si eu si de socul suferit cand mi-am dat seama ca astora din urma chiar nu am ce sa le spun, ce Mare Sfat sa le dau, ce Idee Geniala sa impart cu ei in afara de banalul: viata chiar merge mai departe, uneori fara sa-ti dai seama.

Mi-a fost dor zilele astea si m-am bucurat pentru ca m-am simtit vie si activa. Desi era sa ma omoare canicula de sambata si lipsa unui loc in care sa te feresti de ea, dat fiind ca aveam cortul chiar pe plaja. Cu vedere la rasarit, dar expus soarelui intr-un mare fel. Nu-i nimic, ma trezeam devreme macar si aveam timp sa cuget intens asupra cafelei de la Ovidiu, care Ovidiu era singura chestie care lipsea de la Ovidiu.

Chiar sunt vie, sunt activa, simt si ma bucur. M-am ars pe un umar si m-am intors cu nisip si scoici in geanta. E bine.

Mi-am pus bratarile pe stanga si astept sa plec la mare, in vreo 7 ore. Astept si stiu ca trebuie sa ajung acolo ca sa inteleg ceva. Sunt prea multe drumuri, prea multe vieti posibile, prea multe indoieli si, daca se poate asa ceva, prea multe certitudini. Ma duc la mare, din nou, plina de dor si de intrebari si sper ca duminica sa vad ceva mai bine.

Caldura asta te pocneste direct in moalele capului si te face sa faci prostii. Sau, daca te urnesti mai greu, sa gandesti prostii, ceea ce e cam acelasi lucru. Welcome to the machine, you are the machine.