In weekend m-a plouat pana la piele si m-am incalzit intr-o casa ce nu era a mea, dar pentru vreo 24 de ore a cam fost. Am simtit ca imi tradez orasul de suflet cu un altul, ceea ce fireste ca nu e cazul. Brasov nu e Sibiu asa cum nici Constanta nu e Vama Veche – dar nici nu trebuie sa fie.

In Brasov am venit intotdeauna pentru rasfat, pe cand in Sibiu mergeam adesea ca sa uit. In Brasov mergeam cu ai mei cand eram mica si mi se faceau toate poftele. Asa ca si acest weekend a stat sub acelasi semn. M-am simtit mica si am avut parte de un weekend hedonist de oameni mari. Asa cum mai e si cazul. M-am pacalit singura ca am dreptul, in astea doua zile, sa fac orice. Orice insemnand, de exemplu, sa-mi beau cafeaua de dimineata la ora 2, in pat sau sa ma plimb la 1 noaptea la fast-food. Imi place sa cred ca timpul si consecintele sale se suspenda atunci cand esti turist.

Ploaia si umezeala si lipsa bicicletei nu prea imi fac bine. Ma trezesc cu pixul in mana si fara cuvinte de prea multe ori. E ca si cum incerc sa scriu / sa fiu intr-o limba straina, pe care am stiut-o si am uitat-o; sau poate nu am stiut-o niciodata si doar mi-am imaginat tot.

M-am reapucat de H. Murakami. Incerc sa ii dau o sansa dupa Padurea Norvegiana – cred ca am mai scris ca nu mi-a venit sa-mi vand sufletul pentru aceasta carte. Sa vedem cum merge cu povestirile, desi previziunile sunt rezervate.

E luni si asta nu-i deloc bine pentru suflet.

Am ganduri de luni care nu se asezoneaza bine la starea mea de sprit. Ma apuca, uneori, nemultumirea, printre valurile de multumire. Ma apuca dorul de duca, de vazut, de simtit, de pipait, de aliniat genunchi in alte paturi, alte tari.

Si totusi e luni, cafeaua sta in gat si drumurile – aceleasi – se bat pe jos, nici macar cu bicicleta. Motiv pentru care depresia din balerinii mei maro se desfata – e loc si pentru ea.

Ma simt batrana si uituca, am lasat hamsterul fara talas doua zile la rand si, asa mic cum e el, simteam ca ma judeca. Nu am responsabilitatea de a avea grija de o fiinta cat palma, orice floare detin in ghiveci se usuca, iar din proaspat-plantatele mele condimente au iesit 2 din 3. Si eu am chef si dor de duca si de alte cafele si de altceva decat rutina asta pe care oricum abia o duc! Culmea.

Prea mult pentru luni. Ma straduiesc sa mai beau o cafea, o fi un raspuns pe fundul canii.

Am mai invatat ca metabolismul este o femeie de moravuri usoare – uneori, mai repede chiar decat te-ai astepta, iese la pensie. Nu mai merge ca in liceu, cand nu mancai o zi si pac! slabeai 4 kile sau ridicai o sticla de 2 l de apa si pac! aveai brate definite.

Am mai invatat ca maieul megru, blugii prespalati si mana cu aratatorul si degetul mic ridicate in toate pozele nu te fac roacher. Pe de alta parte, de ce ai vrea sa fii categorisit cumva? Ah, pentru ca iti plac etichetele si, fara una, simti ca n-ai rost in lume. Trist.

Am invatat si ca majoritatea chestiilor din capul meu nu s-au intamplat inca si probabil nici ca se vor intampla. Dar asta m-a facut sa fiu neatenta cu restul ce probabil ca se vor intampla. Nu asa cum vreau eu, pentru ca le-am neglijat.

Am invatat ca atunci cand crezi ca nu mai poti, e bine uneori sa mai incerci putin. Cand eu, de exemplu, zic ca nu mai pot, mai pot inca vreo 100-200 de metri. True story.

Am invatat si ca imi trebuie o noua sa la bicicleta, pentru ca, vorba aia, ori ea, ori eu!

]]> http://sunkissed.ro/2012/05/04/ce-am-invatat-in-ultimele-doua-saptamani/feed/ 0 http://sunkissed.ro/2012/05/02/mistaken-for-strangers/ http://sunkissed.ro/2012/05/02/mistaken-for-strangers/#comments Wed, 02 May 2012 19:36:08 +0000 sunkissed http://sunkissed.ro/?p=4312 De aici.

Stiu ce imi trebuie. Imi trebuie sa dorm. Luciditatea imi face rau, bai, dar rau. Si totusi nu pot sa dorm. Sunt atatea de facut, de amintit, de regretat, atatea arome in viata asta pentru care trebuie sa stai treaz, asa ca ma ia cu ameteala, in niciun caz cu somn.

Sigur ca imi e somn. Mi-e cu adevarat somn; la orice ora din zi sau din noapte, daca ma intrebi, mie imi e somn. Dar evit somnul, evit sa ma pierd printre asternuturile mele pufoase si mirosind a lavanda sau a amestec chimic cu miros de lavanda continut de sticla de balsam de rufe ce imi da palpitatii daca e la jumate. Dar imi doresc sa stau treaza, sa fiu, sa ma intamplu printre oameni, nu prin vise.

Imi trebuie sa dorm, asa cum altora le trebuie admiratie sau respect sau bani, adica imperios. Si o sa ma silesc sa dorm, numai ca, ajunsa in pat, o sa deschid ochii lar, larg de tot, ca o bufnita. Si nu o sa dorm.

Problema e ca imi e necesar sa dorm, stiu asta, dar nu vreau, pentru ca sunt fericita si trebuie sa imi traiesc fericirile treaza.

Caldura asta de mai nu imi face bine, monser.

La nunta, mi-am dat seama inca o data cat imi place sa fiu lady like. Imi place sa ma imbrac elegant si sa ma plang ca ma dor picioarele de la tocuri si ca vai, trebuie sa ma schimb in balerini. Sunt unele mici frivolitati in viata care iti fac tare bine.

Ce nu-mi place e ca ma emotionez ca atunci cand eram mica cand vad o mireasa superba care, culmea, mai e si prietena mea. Si, desi stiu ca pentru majoritatea oamenilor de varsta mea, casatoria e mai mult prilej de petrecere, cheltuit bani si tocat nervi, tot mi se pare ciudat si mi se pare ca acum o simt de parca ar fi in alta lume; ma uitam asa la verigheta ei si ma lua cu ameteala.

Mini-vacanta de 1 mai a fost intrerupta cu brutalitate de apatica zi de luni, cand am fost si sunt si o sa mai fiu unul din nefericitii care astazi este la munca, dumnezeu stie de ce. Totul e inghetat, desi afara e cald de mori, nimeni nu e in stare de nimic si unii sunt alergici la puful de plop – printre care si eu. O forma mai usoara de alergie, e drept, dar tot alergie se numeste. Si nici nu plecam mai devreme. Imi doream de dimineata sa ma duc sa alerg, dar cred ca ma duc, ma schimb in echipament si adorm pe banca din vestiar, invelita cu prosopul si cu adidasii sub cap.

Maine se leneveste – dupa cum se poate intelege de mai sus, imi doresc sa dorm 100 de ani. Astenie, plictis, apatie, nu stiu ce e – sau poate ma simt asa de ingrozitor de secular de obosita pentru ca trebuie sa, cum ar zice americanii, do my taxes. Si numai gandul imi provoaca alergii crunte si imi vine sa stranut impozite.

Cand trece si timpul asta?! Maine e mai?! Ceva e in neregula cu vremea, cu fuga ei, cu graba… Trebuie sa ne oprim, macar putin!

Uneori mai mergi si la sala, la modul mai putin metaforic. M-am decis azi, dupa ce m-am visat, a doua noapte la rand, obeza, sa ma reapuc de sala. Asa ca diseara o sa pedalez in veselie, la subsol, eu cu gandurile mele. As pedala in realitate, in aer liber, dar ma tem ca nu-mi permite orasul si nici haitele de caini omniprezente.

O sa ma tin de sala intensiv pana cand o sa ma visez slaba. Apoi o sa merg cu moderatie.

In rest, am avut parte de un weekend grozav, am descoperit locuri noi, m-am plimbat si am mancat o groaza de chestii dulci – de unde si visele urate. Asa frumos mi-e in ultima vreme, ca mi-e greu sa nu-mi fac grijile mele silvistice stupide.

Pe mine nu ma mai ajuta domnul creier sa ma concentrez pe lucrurile cu adevarat bune in viata, de vreo cateva zile. Din motive de viata concreta, am ajuns iar ca un arici, chestie pe care am promis sa nu o mai fac – si totusi, iata-ma.

Asa ca as cumpara la kil ganduri vesele, jemenfichiste, ganduri nepasatoare, as vrea sa pot sa gandesc si eu la liber „la naiba cu toate” o data, fara sa imi rod unghiile metaforic cum ca nu fac bine ce fac. Nu mai vreau sa am griji si am obosit sa ma lupt cu mine de fiecare data cand am.

Incep sa cred si eu, cu adevarat, ca problema nu e la mine. Hai sa mai beau o cafea, cafeaua de joi, caci se stie ca ajuta in cazuri de confuzie maxima. Si pana la ora 15:43, am un nou target: sa fiu vesela si la naiba cu toate!

PS: m-am decis aseara sa incep sa colectionez iepuri. Nu cred ca ajungi vreodata sa fii prea in varsta pentru a mai colectiona ceva. Si iepurii sunt amuzanti!

De ce? Pentru ca, in toti anii in care m-am dezvoltat ca fiinta, am reusit sa-mi cultiv un simt al umorului pe care multi il gasesc cel putin ciudat, reusind insa cu indaratnicie sa nu rad la chestiile unanim acceptate ca amuzante. Motiv pentru care o sa ma vezi cum ma invinetesc, ma sufoc, nu mai pot sa ma misc si scot niste sunete cel putin dubioase in situatii in care tu, om normal, nu gasesti nimic, dar nimic de ras.

De exemplu, mi se par foarte amuzante momentele in care cineva are lapsus. Cum incearca acest cineva sa gaseasca acel cuvant simplu, sa zicem “mar”, mi se pare de-a dreptul ilar. Privirea sa disperata si gesturile care insotesc fraze din care razbate o angoasa profunda, precum “hai ca stii… e ca para… doar ca altfel… tot un fruct… ptiu, ce-mi sta pe limba!” mie mi se par mai ceva ca Stan si Bran. Si cand asta mi se intampla mie, sa te tii. O sa rad, garantat, cel putin 20 de minute din cauza asta, timp in care tu, om normal, te uiti la mine la inceput usor amuzat, apoi plictisit si in final de-a dreptul enervat.

Problema mea nu e ca am un simt al umorului ciudat, nici ca nu rade, adesea, nimeni cu mine, ci problema mea e ca am constatat ca nu mai rad, dom’le, nici cand e cazul silvistic sa rad. Cred ca trebuie sa iau chestiile, viata, oamenii, banii, situatiile sociale,indatoririle si obiceiurile mai putin in serios. Primavara asta e aproape de final si eu inca n-am ras ca lumea la soare, din motive stupide. Ce e asta?!

Problema vine DUPA sarbatorile cu pricina. Ziua in care sunt extrem de multumita ca nu stau la 2000 de kilometri de Bucuresti, ci la doar 70. Ziua in care dis de dimineata (chiar daca plec la 6 seara, tot de dimineata se intampla) sunt luata in primire cu o masa plina de oale, ulcele, caserole si vase de plastic de diferite dimensiuni, de zici ca sunt Alba ca Zapada care trebuie sa ofere tuturor celor 7 pitici, dar si familiilor lor, traiul de zi cu zi. Aceste oale, ulcele, caserole si vase de plastic de diferite dimensiuni vor fi umplute pana la refuz, pentru ca, nu-i asa, eu mananc cat 10 oameni (si sa nu uitam de pitici).

Si cand totul este deja gata aranjat, friptura in staniol, sarmalele in vas, cozonacul in punga, ciorba – nelipsita – in borcan, compotul si dulceata indesate pe undeva si o paine “sa fie”, trag aer in piept si zic un Doamne-Ajuta, desi nu sunt credincioasa. Am nevoie de ajutorul tuturor zeilor, mai ales al lui Thor (ca pare mai zdravan, asa) pentru a cara toate bagajele respective spre casa adoptiva, pe mult-iubita Sageata Albastra care trage obosita in gara, plina de bagajele altora ca mine care s-au tarat tocmai de la Craiova, Curtea de Arges sau Campulung, dupa caz.

Si asa incepe transhumanta mea. Trag de bagaj – bine ca are role – prin tren, oftez si pufnesc pana ajung la locul pe care il am, fac febra musculara de la incercatul timp de 30 de minute sa aranjez toate sarsanalele intr-o pozitie care sa mai permita oamenilor din vagon sa respire. Ma asez resemnata pentru inca 30 de minute si stiu ca, o data ajunsa in gara, va trebui sa incep iar sa trag de ditai bagajul prin gara, cu rolele care fac “tr tr tr tr tr tr”  atat de tare pe pavajul ala galben nenorocit, de am impresia ca o sa-i trezesc pe chinezii de pe partea cealalta a pamantului, facand slalom printre cei ca mine din trenul meu si din inca vreo cateva.

Apoi, in functie de finante, fie se indeasa sarsanalele intr-un taxi, fie se urca intr-un autobuz care imediat se apleaca pe partea pe care stau eu, fie – ca acum, o noutate, de altfel – se arunca in metrou, care va face cu 15 minute in plus din cauza greutatii extra.

Urmeaza indesatul chestiilor in frigider, camara si probabil si stomac, ca de la atata carat ti se face foame, logic, si statul pe canapea timp de 3 luni ca sa uiti de chinul prin care ai trecut.

Ma pregatesc pentru drumul de mai sus ce se va petrece in 2 ore, gandindu-ma cum sa fac sa aranjez ouale astfel incat sa nu se sparga. In acelasi timp ma gandesc, ca azi noapte cand nu puteam sa dorm, unde gasesc si eu o sala de aerobic unde sa dau jos toate aceste zile de huzur. Dar nu ma intelegeti gresit, nu ma plang. E mult mai bine sa ai ce sa tragi dupa tine prin gara, decat sa tii regimul tip Kate Moos, plangand in barba dupa o sarma facuta de mama sau dupa o pasca traditionala coapta acasa la tine.

Si acum… sa umplem pungile!

Anii au trecut, eu cu credinta am lasat-o mai moale din diverse cauze, m-am indepartat de toate lucrurile astea, am devenit sceptica si, bonus, am inceput sa ma intristez cand veneau primele luni de primavara, pe care le asociam cu diverse pierderi si ghinioane survenite in aceasta perioada. Singura  constanta de Paste a ramas ca mergeam, in fiecare noapte, la slujba de inviere cu mama.

Nu iubeam Pastele pana mai ieri, de fapt. Pentru ca abia ieri, la coada anuala la lumina, am inteles care e spilul. Am inteles abia la venerabila mea varsta ca oamenii au nevoie sa insemne ceva. Sa fie prezenti si sa serbeze asta anual, sa celebreze faptul ca, dupa toata iarna grea si dupa inca un an de trairi si emotii si constientizarea faptului ca sunt totusi ca niste musculite de otet, uite ca sunt vii si frumosi si bucurosi si undeva, chiar daca mai adanc, buni.

Stiu ca nu am facut mare descoperire si ca probabil exista o gramada de tratate stiintifico-filosofico-diverse care analizeaza sarbatorile religioase prin prisma, daca vreti, pagana sau uatevar. Nu-mi pasa prea tare, imi pasa doar ca aseara a fost frumos si n-am mai simtit apasarea pe care o simteam, anual, de Paste. Iar azi am iesit pe ploaie si am facut poze la copaci, la flori, la toate chestiile care se scutura de iarna si isi revin la viata. Chiar si cainilor, care nu prea au vrut ei sa stea la poze, dar i-am silit.

Sau, mai stii, poate ca revelatia asta a mea e datorata si de faptul ca am gatit ieri. Am inlocuit ganditul in autobuz cu ganditul la cratita. Deh, varsta.