Din cauza ca nu mai dorm bine si din cauza ca am racit, nu mai vad lucrurile bune din viata. Adica le vad, dar la fel de vine vad cum ar fi si fara ele. Oribil, intr-adevar. Dar am crescut si am trecut prin foarte multe ca sa ma mai impresioneze ceva la maxim.

De aceea, am abandonat toate planurile de veselie, de voie buna, de viata frumoasa, pentru mai tarziu. Nu mai am chef… Nu mai am stare.  Stiu ca e nasol, stiu ca e urat din partea mea si totusi nu ma pot opri din a fi sinistru de ingrozitoare.

Am lasat iar prea mult de la mine, am gresit iar, iar am reusit sa dezamagesc, sa nu fiu suficient de buna, chiar daca am incercat. Uneori ma simt un clovn deghizat, un impostor pe cale sa fie descoperit. Cea mai nasoala senzatie: cand stii ca, daca deschizi usa, te vei trezi cu o galeata cu apa varsata pe cap si esti deja cu mana pe clanta, cu o fractiune de secunda inainte de dezastru.

Am fost prea infatuata, recunosc. Prea increzatoare ca lucrurile bune au aparut pe strada mea. Nu a fost nevoie decat de un virus, de o raceala, de putina febra si de niste nopti nedormite. Asa cum e nevoie intotdeauna… si uit.

Si e pacat, pentru ca sunt mult mai mult decat suma activitatilor mecanice pe care le fac. Sunt mai mult decat meniul la 13 lei servit zilnic, decat cartela de metrou pe care nu uit sa o bag in buzunarul stang, detergentul si apa pe care le folosesc mai des decat ar trebui, pentru ca am o obsesie cu sacul de haine murdare care trebuie sa ramana gol. Sunt mai mult decat telecomanda defecta cu care ma cert aproape in fiecare dimineata si mai mult decat shoppingul saptamanal de la supermarket.

Sunt clipele cand ma duc la mama si simt ca totul e si o sa fie bine, jucandu-ma cu niste catei zvapaiati si mancand cea mai buna mancare din lume. Sunt zilele in care vin la job si ma bucur din suflet ca vin la jobul asta. Sunt toate momentele cand ma topesc de drag, in liniste deplina, oriunde as fi, in bratele cuiva si stiu ca totul a meritat. Sunt serile cu hahaiala si povesti, planuri si amintiri cu prietenii. Sunt foile albe din cele n-spe caiete care asteapta sa fie scrise.

Ma concentrez asupra chestiilor din ultimul paragraf probabil mai mult decat majoritatea oamenilor. Mai ales pentru ca stiu cat de rau poate sa fie si cum e cand e rau si te simti unul din cei mai singuri si arizi oameni din lume. Si cu toate astea, simt ca nu o fac destul si asta ma amaraste. Mai ales cand incep sa ma gandesc ca daca as fi zis aia… si as fi facut cealalta… lucrurile poate ar fi stat altfel.

Dar stii ceva? Lucrurile stau asa cum stau acum. Si-i bine. E cod portocaliu, auzi. Pe mine ma scuzati, ma duc sa ma inchid in paginile cartii mele cu povesti care miroase a mare, a cafea si a ciocolata.

Dar lucrez din greu la asta. Inauntru e ca o poveste. Una foarte, dar foarte frumoasa. Ca un basm de spus la gura sobei, o poveste despre care esti sigur ca nu are cum sa fie adevarata pana cand nu o traiesti. Inauntru e cald si e vara, e bine si e acasa.

Uneori ma opresc, perplexa, din drumurile pe care le fac, gandindu-ma bineinteles la prostii. Dar, din ce in ce mai des, ma opresc ca sa ma intreb ce am facut eu oare ca sa merit lucruri bune.

Incerc sa-mi definesc anotimpurile fara  sa inteleg ca ele nu tin cont de felul in care eu le desenez. Incerc sa ma gandesc la nisip si la zacut pe plaja fara sa stiu ca, undeva, in mintea mea, deja fac asta. Incerc sa imi vorbesc frumos chiar si cand fac prostii fara sa pricep ca cineva deja o face.

A venit vremea sa ma mai las un pic in pace.

Dar pentru ca suntem unde suntem si in anotimpul in care ne aflam, as dori sa va fac o urare de viscol: ganditi-va la acea persoana cu care v-ar placea mult de tot sa ramaneti inzapeziti si faceti in asa fel incat sa se si intample asta. Eu asa am de gand sa fac. Si chiar daca nu e rost de inzapezire, sa ne comportam de parca intreaga lume si-a inchis portile pentru cateva zile. Eu asa am de gand sa fac. Si sa-i spuneti toate motivele pentru care e bine ca voi doi, dintre toti oamenii din lumea asta mare, v-ati nimerit sa fiti inzapeziti impreuna. Eu asa am de gand sa fac.

In rest, as vrea sa stiu daca are cineva drum pe la Decathlon sa-mi cumpere niste pantofi din aia cu care te cateri pe gheata, ca simt ca Bucurestiul o sa fie curand un Everest. Deja trotuarele par a fi Muntii Macinului pe alocuri. Hua iarna, hai cu primavara! Sa ne inzapezim sub ghiocei, eu asa as vrea!

Imi pare rau, pe de o parte, ca sunt asa cum sunt. Pe de alta parte, ma bucur, pentru ca nu am mai niciodata remuscari sau second thoughts. Daca am ajuns intr-un punct, am ajuns cu un rost si stiu foarte bine ca am incercat si ca m-am gandit foarte mult pana sa ajung acolo.

Pacat ca ma gandesc singura si ca imi ia, totusi, asa de mult timp pana sa ajung acolo. Acum o saptamana, in timp ce telefonul il suna pe fostul prieten secret fara sa fie niciun “alo” de partea cealalta a firului, am tras aer in piept, am oftat si am trecut pragul. Pragul ala pe care m-am ferit sa il trec si la care am ajuns de multe ori. Am in minte si acum listele mele negre cu prieteni, prieteni care m-au dezamagit, desconsiderat si ignorat de atatea ori, ca ai fi zis ca am un usor retard mintal de nu pricep aluzia. Dar eu, nu; la primul semn de bunavointa ii stergeam de pe lista neagra si ma bucuram ca uite, nu am renuntat si bine am facut! Mai e ceva acolo!

Prietenul secret e o amintire deja. O lectie invatata. Iar saptamanile astea de dupa trecerea pragului cu prietenul secret, am mai trecut inca vreo cateva. Unul m-a amarat pentru ca mi-a mai servit o lectie la fileu: ai grija cu cine te asociezi. Nu pot sa impart chestii asa de simplu cum o faceam inainte, nici macar prietenii.

Pe scurt, nu mai vad chestiile asa cum le vedeam inainte si cum eram mandra ca o fac. Am devenit mai… abrupta. Alt cuvant nu am. Am agonizat prea mult. M-am ratacit prea mult, am gasit scuze prea mult, mi-am dorit foarte, foarte tare lucruri fara sa vad ca numai eu le vreau.

Sigur ca o sa-mi fie dor de prietenul secret; deja imi e. Ca o sa-mi fie dor de cei care m-au ajutat, in momente foarte negre, sa vad putina lumina si care acum si-au luat torta si s-au carat. De cei care m-au plimbat prin parc si in acelasi timp legau prietenii cu oameni cu care nu pot sa ma asociez. Dar asta e. Lumea se invarte si Silvia cat traieste invata. Am, cred, 3 oameni care nu m-au dezamagit nici macar o data si nu am stat o clipa sa ma agat de ei cum am facut-o cu altii.

Am o gramada de chestii bune si calde in viata si cred ca de-asta am reusit, acum, sa trec Pragul.

Apropo de planuri. Trece incet iarna si ma paraseste cinismul, la fel de incet. Asa cum banuiam ca o sa mi se intample, am lasat armele jos, am renuntat la planurile jemenfisiste si la gandurile pesimiste si m-am uitat intr-o zi in oglinda ca sa ma vad, iar, cu totul si cu totul abandonata. Bine, poate nu chiar cu totul, mai am putin pana acolo, dar chiar foarte, foarte putin.

Cum am ajuns aici, nu stiu. Nu pot spune ca am avut incredere sau m-am straduit, ca nu e cazul. Doar ca m-am trezit intr-o zi ca nu-mi mai fac planuri pesimiste, ca nici nu imi fac vreun plan, dar ca imi doresc sa imi fac planuri optimiste, planuri scarbos de dulci, planuri dragute si pufoase ca o zi de primavara.

Maine e 1 februarie deja, iar pe 2 se vede Groundhog Day. La mine in cap e ca si cum ar fi aprins cineva lumina si am vazut unde ar trebui sa fie toate chestiile puse astfel incat sa nu ma mai tot lovesc la degetul mic de la picior cu incapatanare.

Ce mi-a placut in ianuarie: fontul Calibri, formatia Tindersticks, sa ma uit dupa apartamente de inchiriat si sa imi imaginez ca locuiesc in fiecare, carnetelele colorate, sa scriu de mana, sa gatesc, weekendurile.

Ce nu mi-a placut in ianuarie: frigul, viscolul, zapada, zloata, mizeria, oamenii care nu stiu sa mearga pe strada.

Afara e zapada, liniste, oamenii se ingramadesc in metrouri, tramvaie, autobuze, se grabesc la munca, scoala, orice ajunge sa ii tina departe de locul unde vor de fapt sa fie. Uneori ma doare o coasta in stanga si nu stiu de ce. Alteori mi se pare ca am uitat acasa ceva si cel mai des ma gandesc la portocale. Nu imi pot da o explicatie pentru niciunul din lucrurile de mai sus.

Am pierdut prea multa vreme cu explicatii. Ani intregi, cred. Am incercat sa explic sentimente, trairi, pierderi si dureri intr-un mod rational, desi stiam ca nu voi reusi. Azi simt ca am taiat frunza la caini in tot timpul asta.

Ar fi trebuit – de fapt, trebuie sa spun cu voce tare ce ma doare si nu pot. Nu pot pentru ca ma astept sa fiu inteleasa asa cum ma inteleg eu acum si asta evident ca e imposibil. Am reusit sa inteleg ca fericirile nu pot fi intelese, mai am putin pana reusesc sa inteleg ca nici tristetile nu trebuie sa fie intelese, ci poate doar acceptate.

Mi-as dori sa nu mai viscoleasca si sa ies afara sa fac un om de zapada. Sa ii pun o oala in cap in loc de caciula, o matura in loc de mana si carbune in loc de ochi. Sa-i pun un fular si sa stau langa el si sa ma gandesc la vara si la toate lucrurile care or sa se schimbe si pe care inca nici nu mi le imaginez.

Acum, conform legii evolutiei omului, problemele sunt altele. Cum ar fi ca dupa ultima postare de alaltaieri bineinteles ca am patit alta, am facut o grozava toxiinfectie alimentara sau ce-o fi fost aia si ca urmare ieri am mancat doar banane si nu am baut cafea. Eu. Nu am baut cafea. Toaaata ziua.

Urmarile acestui fapt au fost din cele mai sinistre: pe la 3 mi-a scazut tensiunea si m-a luat cu ameteala si dureri de cap, pana in 3 am inteles pe deplin expresia “ca o gaina fara cap”; ma mai palpam din cand in cand pe scalp sa vad daca mai e acolo. Dupa 3 am luat o pastila de cap care avea si cofeina care m-a ajutat sa ajung acasa intr-o bucata. Pe la 9 nu mai puteam de somn, la 9 jumate in dus cred ca deja visam si pe la 10-11 curgeau lacrimi de crocodil din ochii mei obositi.

Azi am dres busuiocul si am baut o cafea mare si tare inainte sa plec din casa. Recunosc ca, fara de ea, nu as fi putut sa ajung in siguranta pana la metrou, avand in vedere zloata si groaza de pe jos. In fiecare iarna de Bucuresti ma mir ca acest oras arata in halul asta cand ninge si nimeni nu curata ca lumea, nimeni nu strange zloata si prea putini se gandesc la pietoni *zise Silvia cu soseta uda*.

Acum mi-as dori sa am 5 ani, alte griji si bucurii si probabil alte preocupari. Desi trebuie sa recunosc, nici ceea ce am acum nu e deloc, deloc de lepadat. Cu tot cu zloata, mizerie si altele.

Dar fix cand ma simteam mai bine, anume joi, m-a impins o femeie pe jos in fata la AFI si mi-am zdrelit genunchii intr-un hal in care nici in copilarie nu reuseam sa o fac. Asa ca vineri am fost Cutu schiop. In timp ce ma chinuiam sa urc si sa cobor treptele de la metrou si in timp ce la mine in bloc liftul era stricat, m-am gandit, cum naiba de reuseam sa ma regenerez asa de repede cand eram mica?

Totusi, in weekend a fost absolut fabulos, m-am simtit extraordinar  la mama si cu mama si am reusit sa imi revin si sa ma odihnesc, sa-mi oblojesc genunchii si sa gandesc lucruri pozitive. Duminica insa a fost o aventura;  trenul care trebuia sa ma aduca inapoi in Marele Oras nu ca a avut intarziere, ci… nu a mai venit deloc. A venit altul care s-a dovedit neincapator pentru multimea inghetata mai bine de o ora pe peron, un vagon amarat de Sageata Albastra cu multi, multi oameni inghetati si necajiti, care au dat o multime de bani la CFR ca sa mearga cum merg eu in metroul de dimineata. Tare m-am enervat si tare am avut noroc ca a avut cine sa ma calmeze, ca altfel s-ar fi dovedit nasol. Pentru mine si lume, ca as fi strans furia in mine pana cand as fi varsat-o pe interneti seara.

In rest, soarele straluceste, mi-am cumparat haine, Marele Oras e gri de la zapada, noul meu job este asa cum visam/doream/ma asteptam sa fie in primele luni, planuri de vara am… Chiar daca mai sunt mici probleme, ghinioane si stresuri, ce sa zic, experienta ma invata ca se putea mult, mult mai rau.

Nu stiu ce mi s-a intamplat asa de grav. Cred ca e extenuarea ultimelor luni de vina. Atata timp pierdut facand nimicuri care iti mananca ficatii si bucati bune din creier, atatea luni cu unghiile roase (metaforic) pana la carne de griji profesionale, tot anul 2011 ca un carusel; probabil ca toate astea m-au blocat.

Si nu exista destula cafea, destule carti bune, suficiente discutii aprinse cu prietenii si destule seri in care sa discut teoria chibritului cu mine insami cat sa-mi revin.

Asa ca acest apel este unul disperat, spre creierul meu, sa isi revina mai repede. Sau macar sa-mi dea o lista cu doleante, sa stim si noi o treaba, dracu.