Insurportabila ușurătate a cafelei

Posted: October 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Mă duc adesea la o cafenea de pe lângă muncă. De cele mai multe ori, mă strecor fără să zic nimănui, ies de parcă sunt fugărită de fantomele trecutului. De puține ori, zâmbesc și încerc să interacționez ca o ființă umană – astea sunt dățile care mă fac să ies transpirată toată, ca după sală sau saună sau sală în saună.

În ultimul timp mi-e greu să mai găsesc confortul în lucrurile aparent firești, pe care toată lumea le face. Am ajuns să accept chestii dubioase (cum ar fi că I am FINALLY getting braces, dar asta e o poveste ce se va întinde pe minim 2 ani, deci am timp să o relatez) și activități pe care nu le faci chiar în fiecare zi, dar când e vorba de mers la cafea sau de stat la coadă la Mega, mă simt ca un urs în magazinul de porțelanuri.

E foarte greu să ai grijă de tine. Fizic. E un truism, dar așa e. Mi-e imposibil să înțeleg cum își neglijează oamenii propriile ființe așa de mult. Chiar și eu, un pic obsedată de mine, mă regăsesc acum corectând chestii ale trecutului. Și serios de nu e foarte, foarte greu. Să te iei de mână și să te duci la căutat. Mi-a fost mai ușor să merg la psiholog.

Dar acum, că am pornit pe drumul ăsta al facerii bine, mă văd în imposibilitate de a mai fi om în alte privințe. Chiar mă uit deseori la mâini și mă mir că nu-s gheare, mă uit în jur la birou și mă mir că nu e plin de porțelanuri.

Life is a funny thing, vă zic. Râzi, da’ nu prea e râsul tău.


Anul cafelei

Posted: December 31st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , | No Comments »

Eram acasă, era sfârșit de primăvară și îmi corectam poveștile pentru cartea ce-o să vadă tiparul în 2015. Mi-am pregătit o cafea bună la Aeropress și am știut că e una din clipele alea pe care o să ți le amintești, deși par random, chiar și peste ani. Azi îmi dau seama că nu a fost nimic random în ziua în care m-am decis să scriu cartea. Toate bucățile din puzzle s-au așezat cum trebuie. Se aleargă una pe alta de mult timp, dar abia în 2014 au avut curaj să se invite la întâlnire.

Fwd peste câteva luni, eram tot acasă și îmi căutam haine pentru Train Delivery, bând o cafea care se răcise între timp. Poate m-aș fi gătit mai mult dacă știam că în ziua aia urma să am întâlnirea cu Cujo. Cujo, Golan, Puiu Călinescu, Pisoi Mic – adică prima mea pisică, o responsabilitate în plus și, peste toate astea, încă un suflet de iubit, ceea ce nu are cum să fie altfel decât bine.

În august eram în Londra și beam prima mea cafea acolo. Eram fascinată, cum sunt mereu când ajung într-un oraș nou. Mă copleșesc posibilitățile și listele mentale de to do – pe care mereu mint că nu mi le fac – și eram deja puțin obosită de orașul ăsta mare și amețitor. Am ieșit din cafenea cu cafeaua în mână și, drept în fața mea, am văzut Tardis-ul pe care mă pregătisem mental să-l caut. Urma să-l văd în fiecare seară când ajungeam înapoi la hotel.

În septembrie eram iar în Bruges. Cafeaua acolo mereu are gust de acasă, indiferent unde o beau și chiar dacă e uneori declasată de bere. Îmi amintesc diminețile în care porneam, pe la 10 dimineața, din hotel, țup-țup spre piața mare, de unde luam cafea și sandvișuri cu care veneam fericită înapoi. Fericită pentru că simțeam că aparțin, fericită pentru că știam că aparțin locului unde mă întorc și omului care mă aștepta, dormind. În ultima zi am luat cafea făcută la filtru care n-a fost tocmai bună, dar a fost așa cum trebuie.

În octombrie și noiembrie am băut cele mai pline de emoții cafele din viața mea profesională. Am ales o schimbare care m-a dus la psiholog, care nu m-a lăsat să dorm prea bine și care a provocat tot ce știam eu despre mine, dar care, poate tocmai din aceste motive, a fost nesperat de bună. În decembrie eram acasă și beam o cafea tare, cu miere. Pisicile dormeau, Cujo era la etaj, mie mi-era dor și am știut cât de bine e să-ți fie dor.

Și acum suntem la final de an. Unii numără împlinirile, alții supărările, eu număr cafelele. Și ies pe plus. Am adăugat la lista mea de oameni cu care aș sta la cafea încă câțiva. Am făcut lucruri de care sunt mândră, am planuri de care știu că o să mă țin, altele de care știu că nu, dar e ok. A fost un an bun, cafelele au fost bune și poveștile, nenumărate.

Ceea ce vă urez și vouă.


Duminica și cafeaua cu miere

Posted: December 14th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: | No Comments »

Și când m-am trezit, era duminică.

Știu că e duminică pentru că îmi beau cafeaua cu miere. Espressorul ia o pauză de la atâta muncă, presa franceză îi ia locul și rămân fidelă obiceiului meu de ani de zile, de când nu beam cafea, chiar: acela de a urmări apa care fierbe. E ceva foarte molcom în a urmări apa care fierbe. Te reconectează la o stare de așteptare calmă de care am cam uitat cu toții.

Și e duminică și pentru că mi se învârt alte cuvinte în cap. Parcă deschid, de fiecare dată, foile dicționarului duminical și descopăr resurse noi. Safari, tălmaci, estradă, proverb, impromptu, pitar. Și câte și mai câte. Stau cu ochii la ibricul mic și delicat și număr cuvintele noi de care credeam că am uitat ca pe oi. Doar că efectul e chiar invers și chiar mă trezesc.

Mai e duminică pentru că toată lumea chiar tace. Aud motorașul frigiderului atât de clar de parcă ar fi în pieptul meu. Aud porumbeii cum se iubesc la geamul de la dormitor. Aud huruitul liniștitor al calculatorului. Aud sunetul făcut de întrerupător când aprind lumina. Și uite așa aud atâtea lucruri neobișnuite și tot simt și cred că e liniște.

Învățăm uneori și stând pe loc, e clar.


Azi am zis chiar asa: se vede ca e vineri

Posted: September 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Nu sunt genul de om care sa urasca din suflet ziua de luni. Mai bine zis, nu mai sunt.

Dar sunt genul de om care simte ziua de vineri.

Vinerea, cafeaua e mai gustoasa, mai aromata, mai speciala. Vinerea, prietenii zambesc mai mult, sunt mai blanzi, cuvintele stau mai bine. Nu exista chestii categorice, nu exista eficienta, nu exista lucruri rigide sau colturoase, exista lucruri pufoase si moi, ca atunci cand erai mic si credeai cu tarie ca norii pot sa aterizeze la tine in gradina.

Azi se simte ca e vineri si oamenii sunt parca, parca putin mai buni. Stiu ca pe majoritatea o sa ii tina pana luni. La urma urmei, tuturor ne e greu cu toamna.

Dar pana atunci, sa ne bucuram. E vineri, e aer aromat, e putin echilibru, putin septembrie, primul ceai cald, primele grji de toamna, primele sentimente de amaraciune cu gust de nuci verzi si mere coapte. Primele mici, dar foarte mici sentimente de nestatornicie. Asa cum ii sta bine cele mai vineri zi de vineri.


Cafeaua de la colt

Posted: May 26th, 2013 | Author: | Filed under: On the eighth day God created coffee | No Comments »

A fost o vreme in viata mea, da da, chiar a mea, in care cafeaua se bea numai cu zahar (ulterior cu miere) si pentru a bea cea mai buna cafea din lume trebuia sa merg foarte, foarte departe. Trebuia sa parcurg un drum lung si anevoios si sa traiesc mereu si mereu niste revelatii anumite, ca si cum ar fi trebuit sa merit cafeaua aia.

Aseara ma gandeam ca m-am inteleptit. Si nu stiu ce fel de relatie exista intre asta si faptul ca imi beau cafeaua acum fara zahar si ca am descoperit ca si cafeaua de la colt poate sa fie cea mai buna din lume. Sa ne intelegem, tot am pretentii, e vorba de un “la colt” unde cafeaua e macinata si prajita bine inainte de a fi aruncata in multe feluri de cafele magice, un “la colt” de unde mi-am cumparat cafeaua Mozart, buna si aromata, deosebit de blanda cu inima mea atunci cand ma apuca dorul de o cafea la ibric pe la 8, 9 seara.

Nu mai stiu, oricat de “inteleapta” as fi, daca viata e precum cafeaua sau invers. Cred ca pentru mine ele parcurg acelasi drum. Si eu m-am de-complicat. Nu mai sunt atat de incurcata acum, ca un nod din ala pe care nu-l poti deface defel facut cu sarguinta la punga ce adaposteste cele mai bune cirese din lume de care ti-e atat de pofta, oh, de n-ar fi nodul ala.

Ei, unii oameni iau cutitul si taie punga, eu in schimb am stat si am migalit la nodul ala pana cand azi beau cafeaua fara zahar si de la colt. Lasand la o parte dimensiunea metaforica, trebuie sa recunosc ca apreciez parca si mai mult cafeaua asta deloc dulce, tare si capoasa, asa cum trebuie sa fie o cafea care iti deschide ochii.


Accepting the demons

Posted: June 11th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Asta este o treaba la care nu m-am priceput niciodata. Sa-mi accept demonii si sa-mi accept chestiile care ma irita, fara sa ma gandesc daca o fi rau sau bine. Ce mai conteaza daca e rau sau bine, conteaza ca nu ma simt bine si ca ar trebui sa imi accept aceste stari.

Cu totii avem ghimpi in coaste, fie ca recunoastem sau nu. Si daca recunoastem, ce o sa ni se intample? O sa fim considerati nebuni? Invinsi? Ciudati? Extremi? Si, ce? De parca pana acum nimeni nu ne-a judecat niciodata. Si chiar daca am fi nebuni, invinsi, ciudati, extremi, tot nu reusesc sa vad vreo problema.

In weekend mi-a fost cald; semn clar ca a venit minunata vara. Caldura, moleseala, gandurile atat de lenese, povestile zise noaptea, berile reci care se incalzesc imediat, planurile care nu mai incap nicaieri, bilete de avion, chestii concrete – toate arata altfel sub soarele de vara. Mai bine, as zice.

In alta ordine de idei, nu mai stiu care, dupa ani intregi de baut cafea si incercat orice de la Amigo la cafea la nisip am descoperit Cea Mai Buna Cafea: cea la presa, proaspat macinata, cu o jumatate de lingura de miere. Am zis!


Chiar nu-mi place schimbarea

Posted: May 12th, 2012 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie, La naiba!, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Mi-am dat seama saptamanile astea ca sunt, intr-adevar, a creature of habit. Uneori imi trece, insa alteori ma bag in vizuina si dau cu pietre in cei care incearca sa intre sau sa ma scoata din ale mele.

As vrea sa spun ca am facut multe lucruri grozave, in saptamanile astea. Dar nu e adevarat. Nici macar o amarata de carte de 150 de pagini nu am reusit sa termin (Momo, de Michael Ende). Merg la sala, alerg pana imi cad picioarele, merg cu bicicleta la munca si imi fac planuri care, majoritatea, nu devin realitate. Cu alte cuvinte, this is my habit. Adica iar am nimerit putin in scorbura. Numai ca, vezi tu, nici ca-mi pasa.

Ultima data cand am alergat dupa piticul de la capatul curcubeului, am renuntat, de atata alergat. Nu am rezistenta. Cand am incercat sa-mi schimb culoarea preferata, n-a iesit nimic bun. Si cand am inceput sa port parul cu altfel de carare, iarasi nu pot spune ca a curs lapte si miere.

Cred ca e cazul sa nu mai astept laptele si mierea si sa admit ca e mult mai bine cand cana de cafea e plina si caietul meu rosu e plin de planuri. Am o presa franceza acum care a reusit sa schimbe radical modul in care vad cafeaua – e cam singura schimbare la care sunt gata sa inchid ochii.

Probabil ca sambata viitoare la ora asta o sa fiu la mare. Ar fi si cazul.


Waiting for the war

Posted: May 7th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | No Comments »

Genunchii nostri se aliniaza nepermanent, asimetric. Picasso ar fi fericit.

Am ganduri de luni care nu se asezoneaza bine la starea mea de sprit. Ma apuca, uneori, nemultumirea, printre valurile de multumire. Ma apuca dorul de duca, de vazut, de simtit, de pipait, de aliniat genunchi in alte paturi, alte tari.

Si totusi e luni, cafeaua sta in gat si drumurile – aceleasi – se bat pe jos, nici macar cu bicicleta. Motiv pentru care depresia din balerinii mei maro se desfata – e loc si pentru ea.

Ma simt batrana si uituca, am lasat hamsterul fara talas doua zile la rand si, asa mic cum e el, simteam ca ma judeca. Nu am responsabilitatea de a avea grija de o fiinta cat palma, orice floare detin in ghiveci se usuca, iar din proaspat-plantatele mele condimente au iesit 2 din 3. Si eu am chef si dor de duca si de alte cafele si de altceva decat rutina asta pe care oricum abia o duc! Culmea.

Prea mult pentru luni. Ma straduiesc sa mai beau o cafea, o fi un raspuns pe fundul canii.


Ganduri de cumparat

Posted: April 19th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba!, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , , , , | No Comments »

Scriam intr-un document ceva si nu stiu cum am ajuns cu mintea foarte, foarte departe. Si atunci mi-a venit ideea! Ce-ar fi daca am putea sa vindem, respectiv sa ne cumparam gandurile? Vrei sa te gandesti la o vacanta superba in Maldive, dar nu te ajuta imaginatia? Ia de aici! Ai chef azi sa fii trist? Uite, vand ganduri depresive la pret minim. Nu stii ce sa faci in weekend? Ia-ti la super oferta ganduri de timp liber.

Pe mine nu ma mai ajuta domnul creier sa ma concentrez pe lucrurile cu adevarat bune in viata, de vreo cateva zile. Din motive de viata concreta, am ajuns iar ca un arici, chestie pe care am promis sa nu o mai fac – si totusi, iata-ma.

Asa ca as cumpara la kil ganduri vesele, jemenfichiste, ganduri nepasatoare, as vrea sa pot sa gandesc si eu la liber „la naiba cu toate” o data, fara sa imi rod unghiile metaforic cum ca nu fac bine ce fac. Nu mai vreau sa am griji si am obosit sa ma lupt cu mine de fiecare data cand am.

Incep sa cred si eu, cu adevarat, ca problema nu e la mine. Hai sa mai beau o cafea, cafeaua de joi, caci se stie ca ajuta in cazuri de confuzie maxima. Si pana la ora 15:43, am un nou target: sa fiu vesela si la naiba cu toate!

PS: m-am decis aseara sa incep sa colectionez iepuri. Nu cred ca ajungi vreodata sa fii prea in varsta pentru a mai colectiona ceva. Si iepurii sunt amuzanti!


Ninge si eu nu mai am 5 ani

Posted: January 25th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | No Comments »

Cand aveam 5 ani, ma bucuram mult mai mult de zapada. Fireste, asta pentru ca iernile erau altfel, zapada era mai pufoasa, eu nu-mi petreceam iernile in Bucuresti si nu trebuia sa fiu undeva la 9, 9 jumate. Atunci, singura mea grija era sa ma imbrac si sa ma incalt mai repede si sa ma duc pe derdelus.

Acum, conform legii evolutiei omului, problemele sunt altele. Cum ar fi ca dupa ultima postare de alaltaieri bineinteles ca am patit alta, am facut o grozava toxiinfectie alimentara sau ce-o fi fost aia si ca urmare ieri am mancat doar banane si nu am baut cafea. Eu. Nu am baut cafea. Toaaata ziua.

Urmarile acestui fapt au fost din cele mai sinistre: pe la 3 mi-a scazut tensiunea si m-a luat cu ameteala si dureri de cap, pana in 3 am inteles pe deplin expresia “ca o gaina fara cap”; ma mai palpam din cand in cand pe scalp sa vad daca mai e acolo. Dupa 3 am luat o pastila de cap care avea si cofeina care m-a ajutat sa ajung acasa intr-o bucata. Pe la 9 nu mai puteam de somn, la 9 jumate in dus cred ca deja visam si pe la 10-11 curgeau lacrimi de crocodil din ochii mei obositi.

Azi am dres busuiocul si am baut o cafea mare si tare inainte sa plec din casa. Recunosc ca, fara de ea, nu as fi putut sa ajung in siguranta pana la metrou, avand in vedere zloata si groaza de pe jos. In fiecare iarna de Bucuresti ma mir ca acest oras arata in halul asta cand ninge si nimeni nu curata ca lumea, nimeni nu strange zloata si prea putini se gandesc la pietoni *zise Silvia cu soseta uda*.

Acum mi-as dori sa am 5 ani, alte griji si bucurii si probabil alte preocupari. Desi trebuie sa recunosc, nici ceea ce am acum nu e deloc, deloc de lepadat. Cu tot cu zloata, mizerie si altele.