As vrea sa spun ca am facut multe lucruri grozave, in saptamanile astea. Dar nu e adevarat. Nici macar o amarata de carte de 150 de pagini nu am reusit sa termin (Momo, de Michael Ende). Merg la sala, alerg pana imi cad picioarele, merg cu bicicleta la munca si imi fac planuri care, majoritatea, nu devin realitate. Cu alte cuvinte, this is my habit. Adica iar am nimerit putin in scorbura. Numai ca, vezi tu, nici ca-mi pasa.

Ultima data cand am alergat dupa piticul de la capatul curcubeului, am renuntat, de atata alergat. Nu am rezistenta. Cand am incercat sa-mi schimb culoarea preferata, n-a iesit nimic bun. Si cand am inceput sa port parul cu altfel de carare, iarasi nu pot spune ca a curs lapte si miere.

Cred ca e cazul sa nu mai astept laptele si mierea si sa admit ca e mult mai bine cand cana de cafea e plina si caietul meu rosu e plin de planuri. Am o presa franceza acum care a reusit sa schimbe radical modul in care vad cafeaua – e cam singura schimbare la care sunt gata sa inchid ochii.

Probabil ca sambata viitoare la ora asta o sa fiu la mare. Ar fi si cazul.

Am ganduri de luni care nu se asezoneaza bine la starea mea de sprit. Ma apuca, uneori, nemultumirea, printre valurile de multumire. Ma apuca dorul de duca, de vazut, de simtit, de pipait, de aliniat genunchi in alte paturi, alte tari.

Si totusi e luni, cafeaua sta in gat si drumurile – aceleasi – se bat pe jos, nici macar cu bicicleta. Motiv pentru care depresia din balerinii mei maro se desfata – e loc si pentru ea.

Ma simt batrana si uituca, am lasat hamsterul fara talas doua zile la rand si, asa mic cum e el, simteam ca ma judeca. Nu am responsabilitatea de a avea grija de o fiinta cat palma, orice floare detin in ghiveci se usuca, iar din proaspat-plantatele mele condimente au iesit 2 din 3. Si eu am chef si dor de duca si de alte cafele si de altceva decat rutina asta pe care oricum abia o duc! Culmea.

Prea mult pentru luni. Ma straduiesc sa mai beau o cafea, o fi un raspuns pe fundul canii.

Pe mine nu ma mai ajuta domnul creier sa ma concentrez pe lucrurile cu adevarat bune in viata, de vreo cateva zile. Din motive de viata concreta, am ajuns iar ca un arici, chestie pe care am promis sa nu o mai fac – si totusi, iata-ma.

Asa ca as cumpara la kil ganduri vesele, jemenfichiste, ganduri nepasatoare, as vrea sa pot sa gandesc si eu la liber „la naiba cu toate” o data, fara sa imi rod unghiile metaforic cum ca nu fac bine ce fac. Nu mai vreau sa am griji si am obosit sa ma lupt cu mine de fiecare data cand am.

Incep sa cred si eu, cu adevarat, ca problema nu e la mine. Hai sa mai beau o cafea, cafeaua de joi, caci se stie ca ajuta in cazuri de confuzie maxima. Si pana la ora 15:43, am un nou target: sa fiu vesela si la naiba cu toate!

PS: m-am decis aseara sa incep sa colectionez iepuri. Nu cred ca ajungi vreodata sa fii prea in varsta pentru a mai colectiona ceva. Si iepurii sunt amuzanti!

Acum, conform legii evolutiei omului, problemele sunt altele. Cum ar fi ca dupa ultima postare de alaltaieri bineinteles ca am patit alta, am facut o grozava toxiinfectie alimentara sau ce-o fi fost aia si ca urmare ieri am mancat doar banane si nu am baut cafea. Eu. Nu am baut cafea. Toaaata ziua.

Urmarile acestui fapt au fost din cele mai sinistre: pe la 3 mi-a scazut tensiunea si m-a luat cu ameteala si dureri de cap, pana in 3 am inteles pe deplin expresia “ca o gaina fara cap”; ma mai palpam din cand in cand pe scalp sa vad daca mai e acolo. Dupa 3 am luat o pastila de cap care avea si cofeina care m-a ajutat sa ajung acasa intr-o bucata. Pe la 9 nu mai puteam de somn, la 9 jumate in dus cred ca deja visam si pe la 10-11 curgeau lacrimi de crocodil din ochii mei obositi.

Azi am dres busuiocul si am baut o cafea mare si tare inainte sa plec din casa. Recunosc ca, fara de ea, nu as fi putut sa ajung in siguranta pana la metrou, avand in vedere zloata si groaza de pe jos. In fiecare iarna de Bucuresti ma mir ca acest oras arata in halul asta cand ninge si nimeni nu curata ca lumea, nimeni nu strange zloata si prea putini se gandesc la pietoni *zise Silvia cu soseta uda*.

Acum mi-as dori sa am 5 ani, alte griji si bucurii si probabil alte preocupari. Desi trebuie sa recunosc, nici ceea ce am acum nu e deloc, deloc de lepadat. Cu tot cu zloata, mizerie si altele.

Cea mai buna cafea e aia de acasa, din Ajun de Craciun, cand dintr-un motiv sau altul e mare, mare agitatie, cateii mi se impleticesc pe la picioare si eu am la ce sa ma gandesc bun.

Aseara, ca prin minune, cand am facut bradul toate lucrurile rele s-au facut mici, mici de tot si toate lucrurile bune au inceput sa straluceasca. Sa fii acasa de Craciun – reteta sigura pentru un zambet mare de tot pe buze.

Si cum sa nu te bucuri cand Mos Craciunul tau, care de altel e si el un mare cadou in sine, iti aduce cadou bilete la Radiohead in Berlin? Nici macar nu-ti mai pasa ca nu ninge, ca poate nu toate-s asezate, ca sigur nu mai ai timp in 2011 sa repari multe tampenii.

Imi beau cafeaua nu in liniste, ci in zgomotele specifice casei mele de Ajun. Lucrurile bune incep sa se astearna mai ceva ca o zapada pe care n-ai niciun chef sa o dai la o parte.

Miroase din ce in ce mai tare a cafea si eu ma duc inapoi in pat. Ma intind in plapuma si citesc putin. Cum imi sta in fire, uneori las cartea din mana si ma uit in tavan sau ma gandesc la altele. Pana cand imi dau seama ca nu mai miroase asa de tare a cafea, asa ca ma duc sa o incalzesc, sa-mi pun cafea  si doua lingurite rase cu miere in cana cu leu.

Ma uit pe geamul din bucatarie si ploua. Diminetile bune sunt cele in care nu ai unde sa te duci, de ce sa iesi din casa si ploua. Ploua cu saptamana care a trecut, cu cea care o sa vina, cu toate enervarile de moment si supararile care se vand in piata, trei la kil.

Si de-asta intorc cu un gest de fronda spatele geamului din bucatarie si ma duc inapoi in pat. Cafeaua se bea repede, se bea printre povesti si tot felul de alunecari sufletesti dintr-o parte in alta. Poate imi pun muzica, am chef de ceva nou si ceva vechi, ceva ca ploaia, in ultima vreme am ascultat mult Iron & Wine si Neil Young.

O dimineata superba ar fi una in care as reusi si sa scriu.

Dar o dimineata absolut reusita e una in care in casa miroase a rufe proaspat spalate. Cand afara e mai cald, iubesc sa las deschisa usa de la balcon si sa poftesc in casa mirosul de rufe curate, umede. Asociez mirosul asta cu “acasa”, cu lucruri bune si pasnice si calde, cu lucruri calme, cu o statornicie care ma induioseaza si de care fug ca un cal salbatic, desi n-ai zice.

Si uneori diminetile cele mai reusite sunt cele in care lucrurile se intampla exact pe dos. In care nu esti singur in casa cu tabieturile tale. In care altcineva face cafeaua si tu poti sa te rasfeti ca un leu fara griji. Poate e si soare, poate n-ai papuci, poate ai unde sa te duci. Dar, ca in viata, lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin si fara sa te gandesti la rufe umede sau statornicii. Doar iti vezi de povesti si mai ales, mai ales, de tacerile pe care le-ai cautat atat de mult prin tot felul de cuvinte triste si tare, tare multe.

Descurajarea e un animal prietenos. Si primejdios. Si mai ales, extrem de atasat de cei cu sufletele din ce in ce mai mari si din ce in ce mai mici. Un fel de Tardis al lui Doctor Who, dar pe invers. Smaller on the inside.

Si e toamna si miroase a deznadejde. Descurajarea vine, in rochia ei de gala rupta si murdara si te priveste direct in ochi, stiind exact cine esti. Iar asta poate sa fie foarte periculos, mai ales atunci cand tu habar nu ai cine esti.

Mai e putin si o sa fie simplu. Dupa care o sa fie tot complicat. Mai e putin si o sa fie asa cum stiu ca fost. Mai e putin pana ieri.

Descurajarea m-a prins putin de glezna stanga, ma rog de ea sa-mi dea drumul, glezna mea stanga e facuta sa fie sarutata sau sa se rupa cand cad de pe bicicleta, nu sa fie trasa in locuri intunecate si pline de rutina. Si totusi simt ca mi-e nu lene, nici indiferent, ci ciudat sa ma mai lupt. Nu sunt o persoana cinica inca. Nici nu vreau sa fiu. Dar ajung cu succes o persoana tomnatica. Mi-e dor de soare.

In cana de cafea nu am mai citit nimic. Nu mi se mai aseaza zatul. In cazul asta, dati-mi voie sa ma indoiesc. De orice.

Azi am mai descoperit o ocazie in care beau cafeaua cu lapte. Si cu zahar, culmea. Cand mi se face dor. Imi pun o cafea in cana cu leul cataleptic, gandindu-ma din ce in ce mai des la faptul ca viata asta e un melanj interesant dintre lucruri care asa trebuie sa fie si lucruri care s-au desfasurat total aiurea.  Stau pe fotoliu, caci altceva nu am ce face. M-am apucat sa citesc Stephen King. Si cand mi se face dor, imi pun lapte in cafea si ma bucur ca am avut un dram de noroc in viata asta in care eu vorbesc mult si altii tac mai mult. Si cand si Silvia tace… universul se intoarce cu susul in jos si poate de aia se intampla chestii de neintamplat.

Ciudata senzatie, sa-mi beau prima cafea cu lapte si zahar, intr-o casa care nu e a mea si totusi a fost putin, intr-un oras care nu e al meu si care totusi a fost putin, cu tot felul de ganduri si planuri puse pe hold. Ciudata cafea, stranie zi. Si eu care ma simt a nimanui, intr-un fel deloc trist, si a multor oameni, intr-un fel induiosator.

- nu trebuie sa iau decizii NICIODATA inainte de prima cafea si

- vara asta chiar m-a batut soarele in cap, iar cartea pe care o citesc acum nu ma ajuta (exista o legatura, dar e prea mult de explicat si ma indoiesc ca ajuta pe cineva).

De ce zic ca decizia a fost proasta? Pentru ca primul lucru pe care l-am facut la munca – da, da, inainte de cafea – a  fost sa discut cu o tanti relativ nervoasa la telefon. Si nu-mi place sa discut cu oameni relativ nervosi la telefon dimineata, mai ales vinerea, mai ales inainte de prima cafea.

Daca as descoperi o metoda prin care sa pot bea cafeaua inainte sa ma trezesc, lumea ar fi un loc mai bun si poate ca si eu as avea mai mari sanse de reusita in acest loc mai bun.

Sigur, daca as vorbi in limbi straine, s-ar explica totul. De ce oamenii nu ma inteleg, de ce nu-i inteleg nici eu pe ei, de ce ascult The Cure cand simt ca ma apuca un zambet si ma trage de maneca, de ce beau cafea cand mi-e sete si mai ales, mai ales de ce m-am reapucat de citit Bufnita Oarba.

Insa am promis piticului de la celalalt capat al curcubeului (unde inca n-am ajuns, dar vorbesc des cu piticul la telefon) ca nu voi mai da vina pe factori externi pentru nimic in lume.

Cafeaua mea are zat, intocmai ca cea de la mare si de altfel ca toate cafelele corecte din lumea asta. Nu-mi place cand nu mai ramane nimic in cana din care ti-ai baut cafeaua. E ca si cum n-a lasat nicio urma, ceva, orice.