Stai aici

Posted: July 31st, 2015 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: | No Comments »

Stai aici și asculți.

Noapea vine tiptil

și nimeni

nu mai aduce nimănui ramuri de măslin.

Pustiul se vede în gesturile mici.

Stai aici și privești.

Imperiile cad iar,

fir-ar să fie,

și nu e niciun reporter prin jur.

Greierii își ies din minți când e război.

Stai aici și atinge-mă.

O să vină toamna împăciuitoare

în care o să știm cum să luptăm.

Acum nu-i loc și de asta.

 

(toată lumea ca o oaste idioată, care nici nu mai știe pentru ce capitulează într-un fel sau altul, apoi nu mai prididește să ascundă armele).

 

 


Gândești prea mult

Posted: May 29th, 2015 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: | No Comments »

„Gândești prea mult”, mi-ai zis.

Eram în lanul de grâu, la apus, ne imaginam cicade.

Era aproape vară sau trecut de toamnă.

Era vânt și mirosea a nori plânși.

Aproape că-i puteam atinge cu mâna, dacă voiam.

Între noi se înfigea îndoiala, înghesuindu-se ca un copil speriat de furtună în patul părinților.

Știam că nu o simți. Niciodată n-ai simțit ce n-ai vrut

și poate de-aia eram fascinată – că ai vrut să simți tot iureșul tăcut dintre noi.

„Gândești prea mult” – ai repetat de parcă voiai să faci din cuvinte, pickhammer.

Nu am răspuns. Eram ocupată să număr cântecele din jur,

să-mi număr tăcerile, firele de păr crescute de când te cunoșteam,

să-mi număr felurile în care am crescut, ca o caracatiță, pe dinăuntru,

clipele în care am explodat ca o supernova pentru a naște noi universuri

- deși nu mă pricep deloc la spațiul cosmic, deci dracu’ știe ce soi de univers am putut să coc.

Poate că ai dreptate. Poate gândesc prea mult.

Poate mă blochez prea mult în nori și-n numărat.

„Ai dreptate.”


A opta povestire fără titlu.

Posted: March 2nd, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Scrieri | Tags: , | No Comments »

Să spui povești e ceva minunat. Să ai pe cineva care să le asculte e și mai bine. Și să poți să le scrii, așa încât să fie și ale altora, peste ani, e chiar de vis.

Nu pot vorbi despre A Opta Povestire Fără Titlu fără să fie personal. E personal. E un proiect dospit bine ani la rând, băgat la cuptor atunci când ceasul a bătut ora bună și care acum așteaptă să vadă lumea. A Opta Povestire e, pe scurt, o colecție de povestiri, mici-mici de tot, perfecte pentru a le citi cât ai coase un nasture sau ai pune de ceai, scrise de mine și ilustrate de Loreta Isac. Sunt scrise, dacă mă întrebi pe mine, de când lumea – unele povești au văzut întâi lumina aici. Altele pe foi volante, scrise cu creionul tremurând și ascuse apoi în sertar. Niciuna din ele n-ar fi putut crede că va ajunge să fie citite de atâția oameni sau că vor fi ilustrate de mâna talentată a Loretei.

Agonia de a mă decide dacă să le fac publice, dacă să îndrăznesc, vreodată, a spera să iasă la lumină într-o carte – sincer, a durat și a durut mai mult decât procesul de a le scrie. Dar un lucru minunat s-a petrecut atunci când m-am decis, într-un final: poveștile mele au adunat lângă mine oameni.

Unul câte unul, oamenii au venit, s-au așezat, au ajutat. A venit Loreta, cu mâna ei magică, și a suflat viață în personaje pe care eu le vedeam terne și în care încă n-aveam prea mare încredere. Au venit prieteni, care cu o vorbă bună. A venit editura, bucuroasă de oaspeți. Au venit în jurul cărții încă netipărite oameni feluriți, reacții diferite, bucurii separate.

Cred că asta se poate întâmpla și mai departe. Oamenii încă mai vin. Pentru că așa e în lumea poveștilor, de când vremea. Nu trebuie decât să începi a spune una, iar publicul vine și se face ciuci la foc.

Pentru fiecare clipă lipsită de poveste din viața voastră, pentru fiecare moment de proză realistă trăită, pentru fiecare pată de gri întâlnită, pentru fiecare moment banal, vă ofer acum un pic de tihnă și de răzbunare. Ei, de fapt, nu chiar acum, dar în curând. La editura Vellant, desigur.


În pădure, unde totul se poate

Posted: December 27th, 2013 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: , , , , , , | No Comments »

Stai liniștit, îi spune iepurele. Uneori e de 1000 de ori mai bine să fii așa… ca tine. Știi? Voinic și plin de încredere. Șoaptele pădurii nu te înspăimântă. Pentru tine e mereu Crăciunul; și mereu ai fost cuminte. Pentru tine, totul se strânge sau se dilată cât e nevoie ca să-ți facă loc în lume.

Ei, ce știi tu, spuse cerbul. Mi-aș dori să fiu altfel, să fiu ca tine. Știi, mereu mi s-a părut că poveștile mari sunt destinate celor micuți. Lumea, de nu e făcută pentru voi, se transformă cât ai zice “cotlon”. Sunteți mângâiați de soartă să primiți aventuri fantastice, cât umbra voastră de mari.

Iepurele pufni sub mustățile pline de promoroacă. Necazul e, cerbule, că și fuga noastră e de 1000 de ori mai iute, la fel ca și toate lucrurile de care alergăm. Făpturile mici sunt mereu pe fugă. Mereu amenințate.

Da, zise cerbul, mângâind pământul înghețat. Poate că așa e. Dar nu vezi tu, iepure, că acolo e aventura? În fuga aia a ta, acolo se ascund cele mai mari povești. În frica cea mare ce îți face inima să iasă din piept, în aburul pe care îl scoți pe nări atunci când te pregătești să faci primul pas. În pregătirea ta de goană, în drumul cel lung și înfrigurat. În curajul pe care îl ai de a simți destul de mult, de a-ți deschide inima suficient cât să poți să te temi. Acolo e aventura, îți spun…

Iar eu, cerbule, spuse micul iepure suit pe un bolovan cât el de mare, eu îți zic că aventura cea mare stă în statornicie. În puterea ta de a vedea lucrurile nu numai așa cum sunt, de nu te mai teme, ci și de a le vedea așa cum pot ele să devină. În momentele de liniște deplină când singurul exces se întâmplă la tine în minte. Și chiar atunci când te lupți cu alții, încucișându-vă coarnele regale și lustruite de timp și așteptare, chiar atunci când știi că nu există niciun învingător tocmai prin faptul că unul din voi va pierde – acolo e aventura.

Vezi tu, iepure, spuse șoptit cerbul, noi amândoi ne luptăm în felul nostru…

… văd, cerbule. Și amândoi trăim, zi de zi, o aventură.

Pentru amândoi e în fiecare zi Crăciunul; și amândoi am fost cuminți. Aventura e atunci când aștepți cadoul și nu știi de va trebui să fugi sau să rămâi după ce îl desfaci.


Gusterul e nedumerit

Posted: June 18th, 2009 | Author: | Filed under: Scrieri | No Comments »

Sta cu ochii umezi pe piatra pe care el insusi a tarat-o pana pe mal si incearca sa descifreze ceva. Gusterul ar vrea mult sa stie sa scrie; ar fi cea mai faimoasa soparla din cate au scris vreodata pe pamant. Ar scrie despre aceasta piatra pe care sta, despre insectele pe care le-a mancat, despre ghinioanele de care a avut parte. SI-ar da cu parerea despre politica si vedete. Ar sti mai multe despre muzica decat cel mai tare compozitor. Ar fi un guster realizat!

In schimb, gusterul prefera sa stea cu ochii umezi pe piatra pe care el insusi a tarat-o pana pe mal. Si nu stie daca nu cumva nu stie sa scrie pentru ca nu trebuie sa stie sa scrie. Poate ca gusterul trebuie doar sa le lase… Sa fie nedumerit in continuare. Sa nu aiba raspuns la nimic. Si poate nici macar intrebari sa n-aiba…

Dar te pui cu mintea incalzita de soare a unui guster singuratic?


Cu sinceritate, despre nimic

Posted: March 12th, 2009 | Author: | Filed under: Scrieri | 3 Comments »

M-as fi apucat sa-ti scriu, cu sinceritate, despre nimic.

Incoltise in mintea mea o idee in fata careia m-am bucurat. Eram ca un copilas cu o jucarie noua.

Ma gandeam sa iau o foaie.
Si un pix, desigur.
Si sa-ti scriu. Cu sinceritate, despre… stii tu.

Dar cred ca a inceput sa ploua, sau, nu stiu, a trecut o ambulanta, sau cineva undeva in lume a scris altcuiva undeva in lume, cu sinceritate, despre nimic, si am auzit cum scartaia pixul tremurand pe foaia acelui altcuiva.
Si apoi mi-am adus aminte de ochi curiosi si rautaciosi care pot sa strapunga hartia si sa citeasca gandurile mele sincere.
Si in final, dupa asta, mi-am dat seama ca sinceritatea mea, oricat de bine intentionata….
N-are cum sa nu fie stirbita de ceva, sa nu fie ciobita, incompleta.

Gandul meu de copil aici a esuat.
Foaia a ramas alba.
Si tu n-o sa ai vreodata habar de nimic.
In cel mai sincer mod.


Coloana si siretul

Posted: December 10th, 2008 | Author: | Filed under: La comandă, Scrieri | 6 Comments »

my image

Tabloul Horia Damian, Coloana poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration .

AVERTISMENT: fictiune.

Priveam fara de tinta-n sus… ma uitam de fapt fara de tinta la tablou. Molfaiam guma si in mana dreapta aveam o mingiuta antistres – o stiti cu totii, aia din cauciuc moale care mai rau te enerveaza decat sa te ajute. Mie imi vine sa omor pe cineva cand strang porcaria aia rosie in mana, ma apuca transpiratiile si, de-as avea mai mult de 1.62 si 49 de kile, ca sa nu mai zic ca ar fi excelent daca as arata mai fioros, as putea sa… nu stiu, fac rau cuiva. Trebuie sa ma mai gandesc.

Mi se desfacuse un siret la adidas si era singura chestie la care ma puteam gandi. Eram aici, la galerie, cu baiatul asta care m-a luat sa-mi arate el arta, ar fi trebuit sa ma concentrez pe tablou si nu-mi iesea nimin. NI-MIC. Ma gandeam doar ca mi s-a desfacut siretul la adidas si ca, poate, in unele tari asta ar putea fi considerata arta. Molfaiam din guma aia cu gust de plastic – stiu, pentru ca am ros o bucata de plastic cand eram mai mica – si strangeam mingea aia antistres, doar-doar mi-or trece nervii.

In dreapta, EL, adoratul, mirificul, exceptionalul tanar domn cunoscut intr-o seara intamplator, smecheras si zambitor, ochi albastri, parul lung, se entuziasma ca un sugar la pieptul mamei. Hormonii mei dati peste cap nu mai stiau ei arta, cultura, valoare – ma indoiesc ca au stiut vreodata. Cert e ca eram fleasca, topita, facuta gramada si calcata de tren in preajma acestui tanar domn, imi picase cu tronc, ca sa spun asa, de doua saptamani mancam doar grisine, cearcanele infloreau, caci, nu-i asa, decat sa dormi mai bine visezi la EL si aveam o musculatura de invidiat la mana dreapta de mult de stransesem bila aia antistres. Si el, ce sa faca, era indiferent, ca orice adorat, mirific, exceptional tanar domn cunoscut intamplator. Bausem la cafea de mi se facuse limba maro, ne plimbasem prin parc de facusem bataturi in talpi, vorbisem despre carti si muzica incat facusem alergie si la carti, si la muzica, iar el… nimic.

Intr-o seara, venise sa ma ia de la birou inopinat, ca deh, de ce sa anuntam inainte. Spunea ca are o supriza – “Hait”, mi-am zis, “sa vezi ca asta in sfarsit ma pupa!”. N-a mai contat ca aratam ca o matura, ca eram racita, ca mancasem vinete cu ceapa – d-aia molfaiam la guma – am plecat cu esarfa intr-o parte, adidasul desfacut si bila antistres in mana. El, minunea ochilor mei si cosmarul vietii mele amoroase, m-a dus, mandru, la… Galeriile de arta Artmark.

Si asa, stateam de aproximativ o ora in fata acestui tablou, “Coloana”. El imi povestea de bunicul lui pictor, de magia culorilor, de expresivitatea unui lucru simplu, de sumbrul si de nesfarsitul din noi toti, de linii precise amestecate cu cele imprecise, de tonurile de gri si de iluzia luminii. Eu, altfel o fata inteligenta, nu reuseam sa scot decat un “aham” tamp, sa mestec guma si sa bat darabana imaginara fix pe creierul meu. Ce sa-ti mai pese de arta cand esti cu EL, magnificul, mirificul, el, al carui fel de mancare preferat e creierul pane, mai ales al tau. Priveam tabloul de o liniste maiestuoasa, inima mi-o lua razna, “hai, nu fi proasta, zi ceva! Fii inteligenta! Si tie-ti place pictura, ce naiba, femeie! ZI CEVA” . Nu iesea decat un “hihiii” sau “aham”, in timp ce ma durea in cot de arta si ne si vedeam, ca-n filmele alea patetice, de mana pe campii, el cu un copil care sa semene cu amandoi pe genunchi, casa noastra decorata cum vrem noi – pana si cu blestematul asta de tabou pe perete. Si el, EL… nimic. De trei saptamani, nimic.

Dintr-o data, am privit tabloul si m-a lovit o magnifica inspiratie. Pai ce, eu sunt fata de dus la tablouri? In fine, de fapt, sunt, dar chiar asa? Ma duci la tablouri pe nepupate?! M-am intors spre el, cu toata furia mea de fata nepupata, si i-am zis:

-Bai baiatule. Inteleg. Esti destept, amuzant, frumos, tandru, artist, iubesti cainii mici, te porti frumos cu fratele tau, asculti muzica buna, ai replica potrivita in buzunar, esti spontan. Dar eu ce ti-am facut, mamica? Cat mai ai matale de gand sa ma plimbi prin galerii si sali de concerte si teatre? Cand ai de gand sa ma duci in club, sa-mi dai o bere si sa ma pupi?! Pai ce mama dracului!!!

M-am intors, mandra, si am dat sa plec. Eram fericita, i-am zis eu lui!

Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost podeaua.

M-am impiedicat de siretul meu desfacut si, in loc sa plec mandra si cu gratie, am plecat cu un mare trosc si cu un “AU!” de a rasunat galeria. Baiatul visurilor mele se uita la mine cu o privire lipsita de orice emotie si nici macar nu m-a ajutat sa ma ridic. Deasupra noastra, pictura statea muta, martor al unei intamplari intre o fata cu un siret desfacut si un baiat cu nehotararea in buzunar. Atunci am invatat eu trei lucruri importante:

a. nu alergi cu un siret nedesfacut;
b. nu tot ce se intalneste intamplator te si pupa;
c. arta are un pret.


Joaca

Posted: August 26th, 2008 | Author: | Filed under: Scrieri | No Comments »

Ne-am fi jucat de-a stinsul luminii,

de-a incercatul de arome noi

de inghetata,

de-a calatoritul pe role

prin mijlocul imaginatiei noastre,

rotund, plin, savuros ca si noi.

Ne-am fi jucat de-a fructele care se strica

una fara alta;

un experiment gretos, dar romantic

de-al unui savant cu inima in piuneze.

Ne-am fi jucat de-a “cui pe cui se scoate”,

de-a “secret pe secret se afla”,

de-a “unu si cu unu fac unu”,

ne-am fi jucat de-a lumea care uita sa fie,

cateodata, oameni distincti de multime,

de-a oamenii care uita ca fac parte din lume.

ne-am fi jucat de-a caligrafia perfecta,

de-a prune coapte si uitate in pom,

de-a soarecele si cascavalul.

Am preferat, cu oarece curaj insa,

sa ne jucam

de-a noi doi.


Ghidul nebunilor

Posted: November 28th, 2007 | Author: | Filed under: Scrieri | 2 Comments »

Partea intai: nu-ti mai recunosti mainile. Te-au tradat. Se misca in feluri dubioase, necaracteristice tie. Nu stii exact ce ti-e caracteristic, dar stii ca mainile te-au tradat. Sa le creasca solzi si nu te-ai mira. Mai degraba ai gandi practic, gen “eu cu ce ma imbrac azi”.

Partea a doua: lucrurile rimeaza. Da, rimeaza. Fac versuri. Ritmul si rima danseaza,

iambul si troheul se distreaza,

furculita-i ambetata

iar strada inchiriata.

Partea a treia: incepi sa vezi muzica. Sinestezie. Peste tot. Pink Floyd albastru.

Partea a patra: iti dai seama ca ai prieteni de autobuz. Unii oameni cu care ai merge la nesfarsit intr-un autobuz batran si care scuipa fum, caruia nu i se deschid usile cand trebuie si numai pentru asta ajungi unde trebuie si al carui sofer poarta intotdeauna o vesta in carouri.

Partea a cincea: “si-a dat seama ca, pentru a supravietui, are nevoie de fix opt tabieturi”. Ti se aplica perfect chestia asta.

Unu, cafeaua, doi,

atarnatul rufelor pe sarma,

trei,

cantatul in gand,

perfect, desigur,

patru, facutul de liste

pentru

orice….

Partea a noua: uiti de unde ai inceput.

Ce ai inceput.

Si mai ales, cand dracului?


Despre jumatati

Posted: September 6th, 2007 | Author: | Filed under: Scrieri | 2 Comments »

Bai, maine o sa ploua!, mi-a zis

in timp ce se uita, copilareste,

la varful pantofului.

Insa gura lui, desprinsa de trup,

avea alte descrieri, alte povesti, alte priviri,

deloc copilaresti.

Mana mea dreapta se indrepta spre el

sa-i scuture scamele de pe tricou, desigur.

Dar urechea mea, desprinsa de trup,

auzea alte soapte, alte ganduri, alte nopti,

deloc gospodaresti.

O sa ploua pe naiba, o sa fie soare, am zis.

Jumatatile din noi faceau pe cubul Rubik

si asteptau sa fim destepti, precum copiii aia care il rezolva in cinci minute.

Norii veneau si plecau si noi cu ei.

A doua zi, a plouat cu soare.