In timp ce se admira in oglinda si vedea ca are coada falnica azi, balaurul se intrista. Urma o zi de-a dreptul anosta pentru el. O zi in care va sta in casa, va citi ziarul, va spala vasele, ca s-au strans cateva, si isi va impaturi resemnat rufele de pe balcon.

Si apoi, daca are noroc, va veni un prieten pe la el cu ceva de mancare, apoi se va lasa seara, va scuipa iar niste flacari, de control, si se va culca.

Sigur, veti spune, nu asa trebuie sa fie viata unui balaur, si aveti dreptate. Un balaur trebuie sa iasa din casa, sa sperie satenii sau macar cativa copii nestiutori, sa parjoleasca recolte sau macar cateva rufe pe o sarma, uitata de o sateanca speriata mai devreme. Dar pentru toate astea e nevoie sa nu-ti fie frica de spatii deschise, iar eroul nostru, bietul de el, suferea de agorafobie.

Asta nu i se intamplase de mult. Intr-o zi a observat, mergand la piata sa cumpere un scaun nou, caci il arsese din greseala pe cel din bucataria lui, ca simte o teama enorma de hala care se deschidea in fata lui. Pe strada, mai-mai ca ii venea sa-si bage capul in pamant de frica, exact ca un strut. Abia ajuns acasa se linisti, i se potolira bataile inimii si, cautand pe Internet sa vada ce naiba i s-a intamplat, descoperi – oh, vai! – ca e agorafobic.

Dupa un drum (prea lung) spre cabinetul medical, afla ca ii va trece o data cu sezonul de naparlire. Nu te teme, ii spuse medicul, nu e deloc iesit din comun ca, atunci cand naparlesc, balaurii sa aiba una sau chiar mai multe tulburari psihice. Zi mersi ca nu esti bipolar, continua el, am avut deunazi un balaur aici care cand se temea de el insusi, cand era de parere ca nu e destul de fioros. Mergi acasa, bea benzina regulat, nu uita sa te bucuri cand suntem in 13 ale lunii si vei fi mai mult decat ok!

Sezonul naparlirii era in toi, asa ca balaurul nostru era acum trist si plictisit. Inca putin, isi zise, si voi putea iesi sa sperii sateni. Pana atunci, se apucase sa se puna la curent cu istoria satului care ii fusese repartizat pentru Marea Sperietura. Culmea era ca incepusera sa-i fie dragi oamenii aceia. Dar nu-si facea griji. Nu-i spusese el, doctorul, ca e posibil sa aiba mai multe tulburari deodata?

[Povestea nr. 1 cu balauri: Balaurul ghinionist]

[Povestea nr. 2 cu balauri: Balaurul care nu mai putea sa zboare]

[Nu-i cu balauri, dar imi place: Vlaicu politistul]

Se duse la baie, trase cateva flacari pe gura si-si zise: “Macar nu am patit ca amaratul ala de balaur care nu mai putea scoate flacari pe gura, scotea doar benzina.” Se spala pe dinti, isi compuse o figura fioroasa si iesi pe afara.

In timpul in care se plimba, simtea ca ceva ii lipseste. Se gandi initial ca ii lipseste pofta de viata, dar asta nu era ceva neobisnuit, ba dimpotriva, era ceva foarte firesc zilelor de luni, miercuri, vineri, 24 si 27 ale lunii, iar in ziua cu pricina chiar era luni, 24. Apoi, se verifica repede sa vada daca nu si-a uitat ochelarii si-si aminti ca inca nu purta ochelari, doar ca se pregatea intens pentru atunci cand va veni clipa.

“Hm”, zise, “probabil ca-mi lipseste primavara, primavara e mult mai usor sa fii fioros si nu trebuie de multe ori nici sa scoti flacari, e suficient sa zici ‘Buna Ziua’.” Ei, dar gandul la primavara si soarele ca o placinta asa ii facura balaurului un chef sa zboare, incat isi ridica repede manutele si incepu: flap, flap, flap.

Si nu s-a intamplat nimic.

Siderat, cat de siderat poate sa fie un balaur, dupa ce mai incerca de cateva ori, se lua cu manutele de cap. Ce s-a intamplat? De ce nu mai pot sa zbor? De ce eu, de ce zici, e vara, e frumos afara, uite, ma vad copiii astia!

Realizarea adevarului il trazni mai ceva ca un fulger cand nici nu te astepti, pentru ca e senin. Balaurul nostru uitase cu desavarsire ca ieri seara, cum i se intampla de cativa ani incoace duminica, pe 23, ii cade coada. Si cand unui balaur ii cade coada, nu mai poate zbura.

Mai trist decat si-ar fi imaginat vreodata ca ar putea fi un balaur, mai trist decat balaurul care nu scotea decat benzina pe gura, balaurul merse demn pana acasa, unde si-a petrecut ziua si urmatoarea luna citind stirile sportive si asteptand sa ii creasca alta coada.

Si tot asa, melcul vesel pune, daca mi-e permis sa vorbesc asa despre un melc, un picior inaintea altuia pe drumul lui tot mai lung. Uneori mi-e frica sa nu trisez. Alteori mi-as dori sa trisez. Dar de cele mai multe ori, mi-as dori sa triseze cineva pentru mine. Cineva care stie drumul mai scurt si mai fara asfalt, cineva care imi scoate pantofii aia uriasi si-mi maseaza talpile. Imi doresc sa trisezi tu pentru mine si sa ma lasi sa fiu asa cum, de cele mai multe ori, imi place sa fiu.

Si cum stau eu asa, la marginea drumului, imi numar degetele de la mana dreapta si-mi da 6, imi amintesc ca, de fapt, asta se si intampla in cele mai multe zile.

Ia-mi nisipul,  nu am ce sa fac cu el. Poate cu marea, da, cu marea as invata sa-mi placa competitia. I-as spune, hai sa vedem, care dintre noi e mai spumoasa azi? Si furtunile mele s-ar lupta cu ale ei si eu si tu am uita cu totul de nisip.

Ia-mi nisipul, ia-mi toate malurile, ce daca nu stiu sa inot, la fel de bine nu stiu inca nici sa merg si iata ca am reusit sa-i pacalesc pe toti atatia ani.

Uneori simt ca nu am nevoie de nimic, dar nu apuc sa ma tin bine de ideea asta, de sentimentul de eliberare, ca iar si iar se aprind furtunile si ma doare aici, uite aici, in piept, acolo unde tu spui ca nu se simte nimic si razi.

Vreau liniste, spun, si mint. Asa ca ia-mi nisipul si fa ce stii si ce vrei tu cu el. Apoi arata-mi castelele pe care le-ai facut din el, ca sa le pot umple cu fantomele mele si sa inceapa un bal cum n-a mai fost.

Sunt mandra de mine si de toti cei care au scris, desenat, pozat, fotografiat, asamblat, oftat, visat si gandit la acest proiect. Un proiect care continua si se muleaza pe orasul asta in permanent balans.

Azi nu ma ploua! N-am nicio treaba cu baltile de pe drum, ce ar putea sa-mi faca o biata baltuta? Nu ma intereseaza ca autobuzele sunt aglomerate, nu ma intereseaza ca trenurile probabil ca vor fi la fel.

Azi nu ma ploua… Nu are de ce sa ma ploua, nu vreau sa mai cresc. Nu vreau sa-mi sterg picaturile de apa de pe frunte si sa-mi amintesc de vara.

Azi nu ma ploua? Dar cine a zis ca ploua? Mai bine pune de ceai, aprinde lampa aia care schioapata de lumina galbena, citeste o carte, scrie o poveste… Suntem oameni plini de povesti.

Azi nu ma ploua, doar ma bate vantul.

Si totusi nu priveam cu adevarat. Ochii mei erau inca prinsi in alge, mainile mele inca strangeau nisip pentru acel castel minunat pe care nu am apucat sa-l construiesc… Pasii mei rasunau pe strazi, nu mai era nimic intre mine si ei, intre mine si ea, intre mine si el.

Priveam la oameni si nu-i vedeam. E un cliseu, dar e adevarat. Sigur ai intalnit si tu un om care se uita, parca, in gol. Ochii sticlosi si ficsi, o atitudine de statuie. Si nu poti sa-l lasi in pace, asa-i? Tragi de el, ii treci mana prin fata ochilor, “bai, ce-ai, ce stai ca prostu’, la ce te uiti?” si tot asa.

Te enerveaza pentru ca nu stii ce e in mintea lui. N-ai loc acolo, nu impartiti aceeasi realitate. Si chestia asta e greu de suportat, asa ca incepi sa te comporti ca un copil. “Uita-te la mineeee!”…

Pungile si frunzele se alearga una pe alta pe trotuar in vatul rece de octombrie, ca intr-o copie est-europeana a lui “American Beauty”. Lacrimile care curg sunt insa de la frig si vant, revelatiile nu sunt potrivite acum.

Am alge in priviri si mi-e greu sa scap de navod.

Ciudat e ca nici nu stiu prea bine ce e aia melancolie, dar stiu cand o am.

E un sentiment greu si surd care mi se aseaza pe piept si reusesc sa vad lucrurile asa cum nimeni n-a indraznit sa le deseneze.

Sunt acele zile cand nici macar o cutie intreaga de ciocolata, adusa de o armata de pitici veseli, nu ridica greutatea de pe piept.

Ce vine ca azi nu e o astfel de vineri!