Din afară

Posted: October 27th, 2015 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | 1 Comment »

Poate că e de la cantitatea enormă de Paracetamol ingerată zilele astea. Poate e de la fuziunea cu patul, poate e de la melancolia blegoasă care mă cuprinde o dată cu ultimele raze de soare ale lui octombrie. Sau paote că e doar o stare banală, cauzată de alegeri proaste pe care mai bine le atribui pastilelor și răcelii și cafelelor și anotimpului.

Dar nu e bine.

E găunos și mi-e frig. Și nu-mi găsesc pașii și mereu îmi dă cu plus. Nu mai știu unde să mă opresc. E ca și cum m-am trezit brusc la volanul unei mașini de curse și n-am ce face, trebuie să continuu.

Să fac ce mi se cere, să mă uit în oglindă și să mi se pară că mă recunosc. Da, mă recunosc, eu sunt. Poate ajung să mă și cred. Când ajung să mă cred, e bine. Când ajung să mă cred, e liniște.

Și mâine e miercuri și o iau de la cap. Mâine mă fac că mă recunosc, poate mă recunosc și ceilalți. Poate că e un joc tacit pe care am agreat să-l jucăm ca să nu înnebunim. Pare o explicație la fel de bună ca oricare alta.


Iacă-mă-s

Posted: February 24th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | 5 Comments »

Am dimineți în care îmi pare că în oglindă e un om străin. Ca și cum am o geană în ochi și mă văd în ceață, parcă am un ghimpe în coaste și mă recunosc cu teamă. Am dimineți în care, oricât de rece e apa de la robinet, îmi simt fruntea caldă, caldă de tot, dând pe dinafară de cuvinte și gânduri pe care nu reușesc să le adun în fraze ce fac sens.

Atunci mă caut pe mine prin toate cotloanele. Poate-s încă în pat – sau uite-mă acolo, dormitez pe canapea. Zac la birou cu ochii în monitorul steril. Poate sunt pe balcon, vorbind la telefon, sau jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu pisica.

Parcă trăiesc în Ziua Cârtiței. Totul îmi pare la fel. Ajung la concluzii mărețe despre viață și sensul ei în fiece seară, dar, de vreme ce a doua zi o iau de la capăt cu gândurile, e clar că nu-s revelațiile potrivite. Mă simt și prost, zău. Poate-s revelațiile cuiva care chiar ar avea ce să facă cu ele, unde să le depoziteze, ce să priceapă.

Și zi de zi mă înham la drumul spre metrou, pac pac pac pașii cu aceeași cadență, aceeași tristețe în ei, fața mea aceeași zi de zi de zi…

E doar o perioadă, îmi zic.

Ca o mantra.

Doar o perioadă.

Apoi va fi altfel. Nu-mi trebuie decât să mă prind de piciorul unei revelații și ea, ea, să-mi întindă și ea, totuși, o mână, că oameni suntem și-am obosit.


Simplu

Posted: December 12th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , | No Comments »

Băăăi, am uitat cum e să fie simplu. Mi se învărt miliarde de gânduri în cap și mă trezesc tot mai des ajungând să cred că am nevoie de un time management tool, unul puțin mai complex decât caietele și agendele pe care le folosesc în prezent. Și e evident că, atunci când ți se învârt atâtea chestii în cap, când ai o tornadă fix în frunte, când simți colțurile ascuțite ale obiectelor din mintea ta cum se lovesc de craniu, când nu mai vezi timpul din cauza acelor de ceasornic, e clar că nimic nu prea mai e simplu. Revenind. Ideea asta cu tool-urile de time management mă irită la maxim. Am făcut tot ce-am putut pentru a mă feri de ele, în continuare mi se pare că sunt un loc unde visele vin să moară și mă scoate din minți să simt că alunec spre ele ca pe gheață.

Și ce mă enervează cel mai tare e că nu știu când am devenit așa un om apăsat. Chiar azi mi-am dat seama că merg cu o mină încruntată, de parcă plec la război. Colegele de birou mi-au zis, mai la mișto, mai în serios, că apăs tastele la laptop de parcă mă cert cu cineva. Și e drept, mă cert cu mine. Mă cert pentru că încă nu mi-am dat seama unde să-mi atârn hamacul ăla magic, ăla imaginar. Ăla în care pot să zac și să uit, indiferent unde aș fi și ce aș face în acel moment. Merg încruntată pentru că nu mai știu să mă pierd, eu am mereu o hartă la mine.

Și ce bine, ce bine că e iarnă și în curând îmi dau reset în vacanță. Fix așa, cum dai reset unui laptop căpos care merge când își aduce aminte, așa o să-mi resetez și eu aglomerația din cap. Fac ordine, pun niște semafoare, repar gropile și o să fiu ca nouă.

Pfiu!


Între secunde

Posted: October 20th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , | No Comments »

Sunt așa niște nano-momente între secunde care miros a toamnă și a mare și a nisip și a mâini strânse tare de tot, cu disperarea unor copii care simt viața cum vine între ei, grobiană și cu 46 la picior.

Între secunde, între dezastre, între plecări și sosiri, între momentele în care cugeți la sensul vieții dintr-o stație întunecată de autobuz și cele în care chiar crezi că l-ai găsit, într-un parc, într-o vată de zahăr, se întâmplă secole întregi.

Sunt atâtea zile de mâine, atâtea posibile zile de ieri, atâtea feluri de a percepe prezentul, că nu poate decât să doară, să bucure, să uimească, să atingă.

Suntem noi, așa cum a fost și am uitat. Sunt ei, așa cum nu am crezut că vor rămâne. Sunt toate conversațiile purtate de un vânt prea rece pentru biata noastră inimă prea mult încercată.

Sunt toate cuțitele cu care am excizat amintiri când tot ce voiam, de fapt, mai mult era să le păstrăm. Sunt clipele alea, munții ăia, marea aia, cuvintele acelea atât de potrivite, dansul în doi, călcatul pe bombeu la plecare. Sunt acele mici pierderi ale unor mari vise atunci când credeai sincer că nu mai ai nimic de pierdut.

Și uite așa alegem să ne cumpărăm pantofi, să mergem la prânz la cantină, să spunem adio, să plecăm din țară, să fim răutăcioși, să fim buni, alegem să facem piața, să ne vedem de toate momentele mărețe din viață. Dar știm, așa e? Știm.


Nu mai lăsați lumina aprinsă

Posted: September 26th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Nu mai lăsați lumina aprinsă. Că degeaba o faceți. Ăia care vor să citească o vor face oricum, nu se tem de întuneric.

Nu vă mai lăsați bucăți din suflet peste tot. E inutil. Cei care vor să aibă inimă au știut deja cum să și-o construiască.

Nu mai culegeți amintiri care de pe unde. Nu se știe de ce au fost abandonate acolo și pot să strice prezentul și așa vai de capul lui de fragil.

Nu vă mai scrieți scrisori pentru viitorul vostru eu. Ceea ce vreți să vă spuneți se poate face într-o oglindă, articulând fiecare cuvânt.

Nu vă mai ascundeți de trecut. Are un fel extrem de parșiv de a se ascunde sub pat – de fapt, cred că el este infamul Bau Bau.

Nu vă mai văitați că e toamnă. Cu toții îi purtăm frigul în oase în mod natural, de la naștere.

Nu vă mai priviți cruciș alegerile. E ca și cum judeci strâmb un lemn c-a fost tăiat.

Dar ce știu eu. Azi e așa și mâine poate să fie exact invers. E un echilibru fragil când e septembrie.


Azi chiar mi-a mirosit a toamnă

Posted: August 18th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Poate pentru că a fost ziua în care am revenit la rutina în care zi de zi mă târăsc la birou. Poate pentru că a fost mai răcoare, poate pentru că pisica doarme mai abitir ca în primele zile sau poate pentru că nostalgia post-vacanța minunată londoneză e mare. Dar azi chiar mi-a mirosit a toamnă.

Și nu mi-a părut rău după rochițele scurte, sandalele înalte și sexi, nici după colacul pentru apa mării umflat de prea puține ori anul ăsta. Nici după serile lungi, cu lumină până la 9 și ieșit în oraș după 10, ca să fie mai răcoare. Nici după înghesuiala de pe terasa de la Origo sau Energiea, nici după biciclitul transpirat de vară.

Mi s-a făcut nici drag, nici dor, ci mi s-a făcut firesc de fulare lungi, de cizme colorate, de serile friguroase din Bruno, testând varietățile de vinuri, de beretele șic pe care vreau să le cumpăr anul ăsta, de călătoriile de toamnă, de visele de toamnă, de aniversările de toamnă, de nuci și mere, de vânt, de frig, de ploi.

Semn fie că îmbătrânesc și că îmi intră nostalgiile în oase, făcându-și loc oftând și pufăind, dându-și ghionturi ca niște doamne ce vin de la piață într-un autobuz supra-aglomerat de studenți, fie că mi-au intrat mințile în cap, ca niște copii cuminți care s-au resemnat la gândul că pauza mare e, de fapt, mai mică decât le-ar trebui.

 


As you can see from my CV

Posted: June 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Am experiență practică în pregătitul terenului pentru dezastre – iar în funcție de nevoile specifice ale companiei dvs., chiar pot sa favorizez orice tip de catastrofă sufletească.

Nu mi-e teamă de munca în echipă, alături de piticul de la capătul curcubeului și vreo câteva fantome. Se știe, de altfel, că se poate lucra foarte eficient alături de scheleții din dulap, mai cu seamă în afara orelor de program.

Mă pricem în mod deosebit la a întârzia, amâna, ignora orice chestiune de ordin rațional, urmărind întotdeauna, mai presus de orice, triumful sufletului, oricât ar fi el de fragil.

Lucrez și ore suplimentare și chiar am o abilitate deosebită în a îngropa mai multe zile într-una singură.

Nu mă pot trezi dimineața de fel, dar știți și dvs. că, într-o  așa companie, este firesc să nu te poți baza pe ore fixe de program. Totuși, pauza de masă mi-o iau cu sfințenie – obișnuiesc, atunci, să-mi număr regretele.

Sigur că pot avea o mulțime de referințe, numai că n-am mai ținut legătura cu mulți din cei ce m-ar putea recomanda. Aș putea spune chiar că nu ne mai vorbim, așa că v-aș ruga să nu-i căutați.

Pe de altă parte, știm deja că acest post mi se cuvine mie. Doar m-am antrenat toată viața.

Și promit că, de va fi să fie al meu, voi exersa mai des săritul într-un picior printre responsabilități.


Pe fugă

Posted: May 7th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Graba aia care te cuprinde când ai o idee bună și nu mai vrei să o lași să moară, ca toate celelalte idei probabil la fel de bune pe care acum nu ți le amintești.

Iuțeala care îți cuprinde molcom pasul atunci când mergi să te vezi cu un om frumos, om cu povești la fel de frumoase, om drag și bun și cald.

Rapiditatea îmbujorată ca o codană de atunci când furios bagi cheia în yală pentru a descuia ușa ce duce la tine acasa, la voi acasă, pentru a te regăsi, pentru a vă regăsi.

Înfrigurarea cu care aștepți metrou, tramvaiul, autobuzul, taxiul, la semafor sau în parcare pentru că știi ce te așteaptă la capătul ăsta al drumului.

Goana dementă în care îți aleargă pixul pe hârtie când notezi o listă de lucruri care îți trebuie numaidecât, cum ar fi pâine, apă minerală, bureți de vase sau un viitor așa cum vrei tu.

Repezeala cu care te speli pe ochi dimineața, știind că asta e una din diminețile alea de care o să-ți amintești mereu, ziua când chiar s-a schimbat ceva.

 

Și lentoarea ciudată cu care găsești timp să-ți amintești de toată urgența din viața ta.


Scoaterea nasului în lume

Posted: February 28th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , | 2 Comments »

În ultimul timp, probabil din cauza activităților mele profesionale din ce în ce mai diverse și mai limitate totodată, am avut de-a face din ce în ce mai mult cu tot soiul de oameni cu care până acum am avut o interacțiune minimă.

Astfel, am descoperit oameni care trăiesc în cu totul univers. Să explic mai bine. Firește că, deși lumea e mare, cu toții avem niște zone de confort care sunt diferite de cele ale altora. Cu toții avem repere mai mult sau mai puțin similare în ce privește ce e bine, ce e rău, de ce trebuie să mâncăm și să bem apă și să dormim, de ce avem nevoie de bani și de viață socială.

Știm cu toții că există oameni foarte, foarte diferiți de noi, deși sunt foarte aproape de noi, iar prezența lor nu ne deranjează în niciun fel atunci când oamenii ăștia există doar în teorie. Când dăm de ei, ne intrigă și ajungem să scriem de ei pe blog, dacă avem unul.

Ei bine, eu am descoperit oameni care sunt atât de altfel, că, deși voiam să scriu în detaliu aici despre ei, observ acum că nu prea pot. Nu am timp și energie și de fapt chiar regret că m-am gândit la asta. Nu de alta, dar atunci când dau de oameni care sunt, gândesc și trăiesc altfel, chiar încerc să mă pun în pielea lor. Îmi imaginez cum trăiesc, cum fac cumpărăturile, cum își fac cafeaua sau ceaiul dimineața, ce îi mișcă, ce îi lasă rece, cum fac un transfer bancar, cât le ia să se prindă de anumite glume. Iar chestia asta poate să fie extrem de obositoare. Binevenită, dacă vrei să mai schimbi ceva fie și doar la nivel observațional, dar istovitoare pentru că faptul că îți imaginezi ceva nu înseamnă că îți imaginezi ceva plăcut.

Poate la un moment dat vă voi povesti despre oameni care mănâncă prăjitură înainte de masă și încă o alta după, oameni mai alunecoși decât șerpii, alți oameni care vorbesc singuri, în contradicție cu modul în care sunt sau se prezintă ei în general, oameni care fac complimente în așa fel încât la final nu știi dacă trebuie să fii fericit sau umilit. Dar pentru moment, nu am energie.

E bine ca uneori să ieși din zona ta de confort. Dar nu e confortabil să ieși pentru prea mult timp. Doar pentru că oamenii sunt așa de diferiți nu înseamnă că trebuie să-ți și placă asta.

*Ultima zi de iarna, yay! Hai cu zambile, narcise, bucurie.*


De ce oare ne e silă să avem grijă de noi

Posted: February 7th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Suntem tineri, suntem inteligenți. Suntem educați, avem joburi destul de bine plătite. Trăim o viață relativ plină.

Până când rămânem noi singuri. Ne privim adânc și vedem cât de găunos e totul. Rostul pare să fie undeva departe, un cuvânt arhaic, un cuvânt dezolant. Nici nu are rost să ne gândim la rost.

Cu ochii mijiți în monitoare, ne amăgim că ce facem noi contează. Că suntem oameni buni. Oameni conectați la prize de dimineață până seara. Problema nu e că suntem conectați. Problema nu e că există tehnologie și noi ne folosim de ea. Problema e mereu alta, iar noi știm. Undeva, în gaura din sufletul nostru, chiar știm.

Știm că nu dăm nici pe sfert din cât am putea și, mai rău, știm că nu ne pasă. Știm că nu vrem să fim mai buni, mai sănătoși pentru alții. Știm că nu ne motivează nimic din a ne smulge de pe scaunul metaforic, din fața ecranului la fel de metaforic, pentru a lua o gură de aer proaspăt.

Și mai știm că ne amăgim că iubirea salvează orice. Ne amăgim că de mâine. Ne amăgim că ne pasă. Ne amăgim că măcar încercăm. Ne amăgim, cu ochii în ecran, departe de toți și toate, nici nu vedem câți alți amăgiți au plecat de lângă noi.

Dar, sigur, asta nu ți se poate întâmpla ție.