Din cauza ca nu mai dorm bine si din cauza ca am racit, nu mai vad lucrurile bune din viata. Adica le vad, dar la fel de bine vad cum ar fi si fara ele. Oribil, intr-adevar. Dar am crescut si am trecut prin foarte multe ca sa ma mai impresioneze ceva la maxim.

De aceea, am abandonat toate planurile de veselie, de voie buna, de viata frumoasa, pentru mai tarziu. Nu mai am chef… Nu mai am stare.  Stiu ca e nasol, stiu ca e urat din partea mea si totusi nu ma pot opri din a fi sinistru de ingrozitoare.

Am lasat iar prea mult de la mine, am gresit iar, iar am reusit sa dezamagesc, sa nu fiu suficient de buna, chiar daca am incercat. Uneori ma simt un clovn deghizat, un impostor pe cale sa fie descoperit. Cea mai nasoala senzatie: cand stii ca, daca deschizi usa, te vei trezi cu o galeata cu apa varsata pe cap si esti deja cu mana pe clanta, cu o fractiune de secunda inainte de dezastru.

Am fost prea infatuata, recunosc. Prea increzatoare ca lucrurile bune au aparut pe strada mea. Nu a fost nevoie decat de un virus, de o raceala, de putina febra si de niste nopti nedormite. Asa cum e nevoie intotdeauna… si uit.

Nu inteleg de ce, cand sunt racita si nedormita, cand vreau sa zic “da”, iese “nu”, cand vreau sa zic “nu”, iese “poate” si tot asa. Nu inteleg de ce nu imi intinde nimeni o mana fara sa o cer – si ma refer la o mana reala, adevarata, nu una pe fb sau mess sau alte mijloace… impersonale de comunicare.

Nu inteleg de ce cateva momente de vulnerabilitate date de o raceala banala ma fac sa vreau sa imi iau jucariile si sa plec. Sa ma simt inutila, nedorita, stresanta, agasanta, sa inteleg de ce s-ar indeparta oamenii de mine si sa ma simt exact ca la PMS cand nu e vorba de asa ceva (da, PMS-ul face din femei, bestii).

Si mai ales nu inteleg cum se potriveste sa fiu mereu in garsoniera asta pe care nu o mai plac deloc, deloc, cand se intampla asa. Sa stau sa imi rod unghiile (metaforic, acum sunt prea verzi si frumoase) si sa ma gandesc ca poate chiar nu trebuie sa fiu vazuta asa de nimeni, niciodata.

Sunt chestii in oameni care trebuie sa ramana ascunse.

De aia. Pentru ca asa zic eu, si sunt racita si nervoasa si delirez putin probabil.

Asta pentru ca nu-mi plac hainele de iarna, nu-mi place sa investesc in ele si ma enerveaza la culme sa ma imbrac, dimineata, in atatea si atatea straturi. Singurele chestii care chiar imi plac nu ma prea ajuta la nimic: manusile pufoase, fara degete (foarte nepractice pe vremea asta, but oh so cute – si nici n-am nicio pereche), puloverele groase de lana (la fel de nepractice, ca in birou e cald) si bocancii imblaniti (care arata ciudat cu blugi si bluza, fara puloverul ala gros si pufos).

Nu-mi place ca imi intra caciula in ochi, mi se aburesc ochelarii, am pielea uscata si nu stiu sa merg corect omeneste – anume ca arat ca un pui de urs polar ratacit in Marele Oras. Nu-mi place ca, asa infofolita, nu pot sa intorc doar capul intr-o directie, ci trebuie sa intorc tot corpul. Nu-mi place ca imi ia o vesnicie sa ma imbrac si sa ma dezbrac de toate cele 15 straturi, eu fiind, cum altfel, si o persoana foarte friguroasa.

In plus, in Marele Oras, orice drum devine kilometric si anevoios, trebuie sa sari fie peste nameti inghetati, fie peste balti scarboase. Ajungi unde trebuie sa ajungi mult mai tarziu, mult mai nervos, transpirat si cu parul in toate directiile. Dar hei, e iarna si zapada e un lucru minunat, nu?…

1. Sa nu-mi mai pierd sosetele;

2. Sa nu mai raman niciodata fara cafea;

3. Sa nu mai mananc la KFC;

4. Sa nu mi se mai incurce parul;

5. Apropo de par, sa iau decizii mult mai repede si mai nemilos in ceea ce il priveste;

6. Chiar daca sunt vacuta si uneori fac pe tampita, sa nu ma mai duc la culcare suparata;

7. Sa-mi iau papuci cu catei;

8. Sa port mai mult rosu;

9. Sa am mai multa incredere in vanzatoarele de cartele de metrou;

10. Sa le spun “multumesc” celor care ma calca pe bombeu;

11. Sa-mi curat mai des pantofii;

12. Sa incerc, timid, sa port tocuri;

13. Sa urc pe scari pana acasa;

14. Sa nu imi iau pisica.

Cam asta e… Sper sa ma tin de ele. De ultima stiu sigur ca o sa ma tin, dar am trecut-o acolo sa nu raman cu 13, nu e vorba ca imi poarta ghinion cifra 13, doar ca nu imi e deloc simpatica.

In aceasta perioada, mi-as fi vandut cele mai de pret posesiuni dupa carti si bijuterii – deci probabil aparatul foto si hainele, ca ceea ce eu numesc computer deja este in stadiul de “da-i de manivela ca sa porneasca” – pentru momente de liniste, somn din ala bun de pana la 12, citit cele 100 000 de carti de pe lista de lecturi obligatorii si mai ales pentru senzatia aia de plictis pe care nu stim sa o apreciem.

Ce imi doresc, in viitorul apropiat, este sa am timp. Timp ca sa ma pot duce si eu, ca femeia, la coafor, timp si bani pentru o excursie in alte orase decat acasa si Bucuresti, timp sa fac curat asa cum imi place mie si cum imi ia toata sfanta zi, timp sa incerc cele 10 oje noi cumparate in ultimele luni, timp sa ies la cafea cu oamenii pe care ii iubesc, si sunt multi, timp sa imi inchei socotelile cu mine insami, in liniste, privind in tavan, timp sa incep carnetelul nou primit de Craciun, timp sa fac o prajitura si timp sa gatesc pui cu prune.

Cer prea mult? In schimb, am timp sa vin la munca in preaviz, sa fac in 8 zile ce nu s-a facut in 2 luni, timp sa ma uit in jur si sa ma deprim, pentru ca, asa cum am mai zis, urasc zona de Nord a orasului astuia, timp sa dau banii aiurea pe take out care nici macar nu imi place, timp sa beau aceeasi cafea la birou, privind la tastatura si la stiri si timp sa ma aranjez dimineata pentru 8 ore la birou cu doar doi colegi (oricum e mai bine fata de saptamana trecuta, cand am fost, in mare parte, singura).

Nu stiu daca e corect sau nu, dar cum asta este ceea ce am momentan, nu pot decat sa incerc sa fac tot ce pot eu ca sa fie bine. Vorba aia, daca usa e incuiata, iesi pe fereastra si tot asa. Trebuie sa gasesc o cale ca sa nu mai ajung acasa ca aseara, epuizata, cu durere de cap, ochi si spate, bagandu-ma in pat la 9 fara un sfert, ca o babuta.

Dar cum chestia asta se intampla prea des si nimic nu functioneaza, incep sa cred ca este vorba numai despre o chestie psihica. Imi vine sa ma duc la un vraci, ceva, sau la o tanti care sa-mi curete aura. Sunt asa de stresata si ma gandesc la atatea chestii concrete, incat organismul meu nu mai gaseste, se pare, o alta cale de a-mi spune “slow down” in afara de boala clasica, tintuire la pat etc.

As vrea deci sa spun ca am dat startul la iarna cu 4 zile libere grozave, dar una am zacut-o, a doua as fi zacut-o dar am facut diverse chestii, printre care si munca de vineri seara, pentru ca de aia isi ia omu’ liber, si prevad ca nici urmatoarele doua nu vor fi mai glorioase, avand in vedere ca deja nu imi mai simt nasul, ca ma doare capul si ca imi simt ochii bulbucati ca ai unei broaste mirate. Conform legii porcariei universale, probabil ca ma voi simti mai bine… luni, cand ma voi duce la munca. Pam pam.

Acopar orice lucru important pe care ar trebui sa il aud cu un stranut. Imi pun palma pe frunte; am febra oare? Am in schimb sedinte, planuri, bugete, xls-uri si alte lucruri care ma fac sa ma simt din alta lume. Care lume nu e Narnia.

Imi cos buzele sa nu spuna prostii pe care altii sa le ascunda cu un acces de tuse. Sa-si puna palma pe frunte si, in absenta febrei, sa descopere alte napaste pe care le au si pe care nu le-ar dori, cum ar fi maine si mailuri si dimineti si telefoane care suna suna suna suna suna.

Ultima zi de vara a fost. Ultima criza de vara a fost. Nu m-am impacat cu toamna si mai sunt 9 zile din ea. Nu m-am impacat cu mine, sunt in limbo in ceea ce ma priveste. Totul mi se pare imperfect de gri intr-o zona a Bucurestiului si insuportabil de roz in alte doua. Nu stiu sa fiu duala, nu ma pricep. Si azi asa, maine asa, ma simt ca un Hopa Mitica stricat.

Ultima zi de vara fuse si se duse. Mi-am astupat urechile cu povestile si trairile altora. Nu stiu ce sa mai zic. Mai mananc un sandvis, mai beau o Cola la cutie, ma mai uit la ceata, paralizata de frica, de la etajul 7, mai trece un anotimp, mai caut un fir de par alb. Bine ca inca nu gasesc.

Mai e putin pana la prima zi de alta vara. Cum o sa fie, oare?

Stau cu draperiile trase si asa se poate ca dupa ele sa fie Narnia. Cand le deschizi larg, e posibil sa vezi ca Narnia e de fapt un teren viran bucurestean.

Vremea iluziilor a trecut. Oamenii se fac mari si isi trag draperiile. Numai eu ma tin de ale mele cu indarjire. Dar chiar si eu trebuie sa dau drumul o data. De fapt, asta e problema mea. Ca uneori, chiar si eu, fata care se tine bine bine de tot, trebuie sa dea drumul o data si o data.  Si cand te antrenezi o viata intreaga sa nu-ti dai drumul, e dificil.

E un soi de maturizare nu fortata, nici necesara. E un soi de maturizare trista prin care trec din ce in ce mai multi oameni-copii din jurul meu, in timp ce se intreaba cu ochii mari de ce si de ce acum.

Vremea iluziilor a trecut, dar eu nu vreau sa trag draperiile. Nu cred ca s-a terminat asa, dintr-o data. Nu cred ca, daca iti dai drumul o data, trebuie sa o faci mereu si sa sari mereu in gol. De multe ori, pe marginea oricarui fel de prapastie personala, buna ori rea, ai nevoie de ceva de care sa te tii.

In ultima vreme, cum se intampla de fiecare data cand incepe un anotimp nou, de fiecare data cand iti pui o bucata de tort pe farfurie si te apuci sa iei prima lingurita, de fiecare data cand se lasa in camera un anume tip de tacere care te face sa intelegi lucruri nebanuite, am fost extrem de neatenta si in acelasi timp foarte, foarte concentrata. Concentrata pe anotimp, pe tort, pe tacere si le lucrurile nebanuite. Neatenta in rest si in ceea ce priveste sentimentul de “praf in vant, totul e desertaciune”.

Si totusi mai am clipe, ca prin vise, un fel de sentiment asemanator cu Matrix, cu Ecleziastul, cu Dr Who si cu basmele fratilor Grimm impreuna. Ceva extrem de dubios si nu stiu ce e si mai ales de ce trebuie sa simt eu chestiile astea atunci cand imi fac un ceai, cand imi pun fularul, cand imi asez perna sau cand dau un telefon.

Uneori imi amintesc de vara care tocmai s-a incheiat prin ceata. Stiu momentele petrecute pe balcon, stiu chemarile mele de pe balcon, de parca eram un liliac cu ultrasunete, din ala care, de altfel, tot dadea tarcoale geamului meu. Stiu noptile perplexe, diminetile confuze, stiu ca faceam altceva si eram altcineva, cineva ce nu fusesem in primavara si cu siguranta nu sunt acum.

Si atunci, cum naiba de ma mai mir de dubioseniile din mintea mea? Inca nu m-am asezat, decat putin, desi e drept, in partile in care conteaza. Am castigat, de data asta. Nu ma mai simt ultimul ajuns. De fapt, nu ma mai simt pe stadion. Insa creierul si sufletul meu s-au agitat prea mult. Acum sunt adeptii teoriilor conspiratiilor. Ii las nitel, saracii, sa respire putin. Vine iarna acus si trebuie sa fiu pregatita pentru fel si fel de alte chestii, presimt.

Insa uneori, imi doresc o guma mare de sters. Cu care sa sterg tot trecutul oamenilor din viata mea la care tin enorm. Sa le sterg panicile si fricile, sa le sterg durerile si, in mod evident, sa le distrug o parte din experientele care i-au facut sa fie ceea ce sunt. Asa e Silvia cea rea, egoista. Isi doreste ca numele ei sa fie scris cu caps, bold, italic si rosu pentru oamenii la care tine.

Uneori imi doresc sa nu mai fiu om bun. Sa pot sa spun te detest, esti naspa, sa pot sa spun stai langa mine pana la sfarsitul timpului, sa pot sa imi bag picioarele in oamenii care merita si nu sa le zambesc in fata, sa pot sa fiu fericita fara sa ma gandesc ca altii nu sunt, sa pot sa zambesc fara sa ma gandesc ca maine o sa-mi treaca.

Sunt un om bun si nu stiu daca am castigat sau am pierdut din cauza asta. Insa sunt seri, zile, saptamani in care stiu sa fiu atat, dar atat de rea. Sunt acele seri, zile si saptamani in care inteleg ce e cu mine si asta ma enerveaza la culme, asa ca sunt rea. Nu e firesc si cred ca si pentru asta mi-ar trebui o guma de sters. Dar faza aia cu numele scris cu caps, bold, italic si rosu ramane. Ce sa fac si eu.