Purtand dungi si fiind tigri – sau zebre, probabil ca nu am mai acorda atata credit parerii altor persoane si nici nu am acorda atata atentie trecutului. Nu am fi constant nemultumiti si nu am fi nostalgici, nu am reusi sa mai glorificam trecutul si sigur-sigur nu am avea schelete in dulap, caci ce tigru sau zebra isi bat capul cu astfel de lucruri?!

Purtand mai des dungi, eventual am ajunge sa ne ascultam instinctul care intotdeauna asculta de prezent si de nevoile tale personale. Am valoriza mai mult momentele de genul “acum, aici” si am fi in stare sa citim o carte pana la capat fara sa ne fuga mintea.

Dar vezi tu, nu prea purtam dungi si ne plangem ca viata e grea, salariile sunt mici, noi suntem prea grasi, n-ai unde sa bei o bere in centrul vechi, afara ploua de 2-3-11 zile, oamenii sunt prosti si nu stiu sa scrie, oamenii sunt prea destepti si scriu haotic si tot asa.

Azi port dungi si totusi nu ma simt deloc mai curajoasa.

Intrebarile care se pun sunt:

a. stii cat de important e sa ai adidasi buni pentru alergat? Nu-i ai? Nu alerga.

b. spre ce dracului alergam asa pasionati? Unde credem ca o sa ne duca goana asta?

Mi-e dor sa zac pe plaja cu gasca mea de lei stravezii, linstiti si cuminti,care au adidasii potriviti pentru alergat, dar care au si inteligenta de a nu-i folosi.

Se pare ca trebuie sa fie vara ca sa mi se linisteasca gandurile prin cap.

As vrea sa spun ca am facut multe lucruri grozave, in saptamanile astea. Dar nu e adevarat. Nici macar o amarata de carte de 150 de pagini nu am reusit sa termin (Momo, de Michael Ende). Merg la sala, alerg pana imi cad picioarele, merg cu bicicleta la munca si imi fac planuri care, majoritatea, nu devin realitate. Cu alte cuvinte, this is my habit. Adica iar am nimerit putin in scorbura. Numai ca, vezi tu, nici ca-mi pasa.

Ultima data cand am alergat dupa piticul de la capatul curcubeului, am renuntat, de atata alergat. Nu am rezistenta. Cand am incercat sa-mi schimb culoarea preferata, n-a iesit nimic bun. Si cand am inceput sa port parul cu altfel de carare, iarasi nu pot spune ca a curs lapte si miere.

Cred ca e cazul sa nu mai astept laptele si mierea si sa admit ca e mult mai bine cand cana de cafea e plina si caietul meu rosu e plin de planuri. Am o presa franceza acum care a reusit sa schimbe radical modul in care vad cafeaua – e cam singura schimbare la care sunt gata sa inchid ochii.

Probabil ca sambata viitoare la ora asta o sa fiu la mare. Ar fi si cazul.

Cu totii am vrea sa putem da F5 si sa o luam de la capat. Cred ca ne-am dori cu totii mai multa memorie sau mai putine pene de curent. Vestea proasta e ca din full screen-ul asta nu mai iesi cu F11. Nu mai iesi decat daca spargi ecranul. Si nu suntem multi dispusi sa facem asta, am investit prea mult.

Nu stiu daca e pesimism sau sila sau rutina sau raceala. Nu stiu niciodata si am impresia ca, atunci cand aleg un motiv, este exact ca la Ruleta. Ar putea fi orice. Doar pentru ca aleg eu un motiv nu inseamna ca ala e.

In rest totul e bine, se vede carul mare de la geam si pentru o clipa inchizi ochii si crezi ca ai dat shut down. Da’ de unde; e un pricajit de restart.

O fi 42, cu adevarat, raspunsul?

De fapt, de ce asteptam cu totii weekendul de parca am tinut post si e dezlegare la peste? Oare toti sa fim asa de asupriti la munca? Eu una stiu ca nu sunt, si totusi ma trezesc, cu precizie, blestemand cu ochii mici ziua de luni, neintelegand cum de e deja miercuri si sarind in sus de bucurie de parca am luat BAC-u’ cand imi dau seama ca e vineri. Dar, pana la urma, de ce?

La mine motivele sunt cat se poate de simple, cred ca Maslow ar fi mandru ca ii demonstrez teoriile. Iubesc sa dorm. Mult. Probabil ca as fi mai putin trista daca as incepe munca la 12, sa zicem. In weekend ma trezesc la 12, 13, 14… si vai, cat imi place. Dada, stiu, imi irosesc viata dormind, as putea face atatea lucruri, as fi mai desteapta si mai frumoasa de m-as trezi devreme si sambata si duminica. Sigur.

Apoi, corelat cu faptul de mai sus, urasc sa fie miezul saptamanii, sa ma uit la ceas, ca acum, sa vad ca e 00:26, ca acum, si sa fiu amarata din motive de doamne-cum-a-trecut-timpul-maine-o-sa-fiu-varza-moarta-de-oboseala-si-inca-nu-mi-e-somn. Cu alte cuvinte, urasc sa ma culc pentru ca *trebuie*.

Alt motiv pentru care abia astept weekendul e simplu si ciudat: imi place sa fac curat. Pe lumina, sa vad eu scama si firul de praf. Sa fac curat in tihna, dupa care sa fac de mancare. Da, sunt casnica. Bineinteles ca imi place si sa ies, sa vad oameni, sa dau jos stresul si caloriile in cluburi etc, dar pretuiesc enorm timpul petrecut acasa, ca o gospodina din Mad Men. Imi place sa sterg, lustruiesc, spal rufe. Sunetul unei masini de spalat este unul dintre cele mai relaxante pentru mine.

Mai astept weekendul ca pe o vacanta de 5 stele pentru ca imi place sa ascult muzica. Nu in casti, nu in timp ce fac ceva, ci asa… cand stau si scriu sau citesc – alta chestie pe care m-am deprins sa o fac acasa, si nu pe troleu/autobuz/metrou/fuga. Nu; la mine acasa, sa inteleg, sa ascult, sa caut versuri, sa rad de oameni, uneori (comentarii pe youtube, versuri cretine, videoclipuri funny, oameni care catalogheaza etc).

Si nu in ultimul rand, hei, e weekend, spargem rutina de luni-vineri 9:00 – 18:00 in 14 bucati egale (ca inca suntem sub influenta rapoartelor, pesemne), o trimitem plangand la mama ei si ne aruncam in alt fel de rutina, dar una care ne place. Duminica vine, suntem pleostiti de pe la 5-6 dupa-amiaza si ne promitem ca de weekendul urmator facem altceva. Luam lectii de tango, mergem la zoo.

Nu stiu voi, dar eu abia astept weekendul asta pentru ca ma duc la o nunta, pentru ca ma duc la o nunta a unei prietene bune, pentru ca ma duc la o nunta cu o rochie frumoasa foc si pentru ca uite, in fine, o sa fac altceva.

Weekendul viitor nu stiu cum va sta treaba. Probabil ca o sa spal rufe.

Pe mine nu ma mai ajuta domnul creier sa ma concentrez pe lucrurile cu adevarat bune in viata, de vreo cateva zile. Din motive de viata concreta, am ajuns iar ca un arici, chestie pe care am promis sa nu o mai fac – si totusi, iata-ma.

Asa ca as cumpara la kil ganduri vesele, jemenfichiste, ganduri nepasatoare, as vrea sa pot sa gandesc si eu la liber „la naiba cu toate” o data, fara sa imi rod unghiile metaforic cum ca nu fac bine ce fac. Nu mai vreau sa am griji si am obosit sa ma lupt cu mine de fiecare data cand am.

Incep sa cred si eu, cu adevarat, ca problema nu e la mine. Hai sa mai beau o cafea, cafeaua de joi, caci se stie ca ajuta in cazuri de confuzie maxima. Si pana la ora 15:43, am un nou target: sa fiu vesela si la naiba cu toate!

PS: m-am decis aseara sa incep sa colectionez iepuri. Nu cred ca ajungi vreodata sa fii prea in varsta pentru a mai colectiona ceva. Si iepurii sunt amuzanti!

Dupa cum vedeti, si cu increderea in sine stau mai bine.

Totul in jurul meu si in mine se roaga de timp sa mai stea. Dar ti-ai gasit. Ai cu cine? Nu. Orele trec de nebune, mi se pare ca trec prin mine, le simt in splina cum isi fac loc sa iasa, simt ca imi aluneca mainile ca unui acrobat care a uitat sa se dea cu talc.

Asta e momentul in care m-as plimba, ganditoare, printre frunze si as scormoni in dulap si as scoate de acolo o tristete veche si m-as imbraca cu ea si as arata oribil in tristetea mea, glorios de fragmentata, numai buna de pus intr-un album din anii de trecut sub cuvintele “jale si altele”.

Dar vedeti voi, m-am mutat de curand si cred ca am lasat prostiile in dulapul acela. Asa ca sunt dezorientata. Nu mai stiu cum sa ma rog de timp sa mai stea. Cum sa sper sa fie bine in continuare. Cum sa am problemele la fel de mici si bucuriile si mai mari.

Venus si Luna isi fac de cap, iar cand Mercur o fi retrograd, sa vezi atunci paranghelie.

Paranghelie intr-o lume pe care nu o pricepem.

Asa cum, de altfel, unii isi traiesc viata.

Uneori cred ca problemele s-ar rezolva mai simplu cu o cutie de cola si un lucky lights. Apoi imi amintesc ca m-am lasat si de cola, si de tigari, si de rezolvat probleme.

De ce fac oamenii curat? De ce doneaza haine? De ce isi arunca chestiile din dulapuri?

Ca sa stranga si mai multe, fireste.

Suntem facuti din bucati de alti oameni si uneori as vrea sa-i strang pe toti, toti intr-o camera mare, sa le dau cola si tigari si, in timp ce ei toti sunt ocupati sa se laude cu ce au mai primit/castigat, sa ma adun, sa te readun, sa fim o bucata intreaga de eu si de tine, fara altii.

Dar nu exista suficienta cola si suficiente tigari si in curand Mercur va fi retrograd si eu nu ma mai recunosc uneori si deja e tarziu si cred ca dieta asta nu imi prieste

Nimeni nu vrea sa stie ce se intampla cand ai cea mai multa inspiratie din lume. E cam aceeasi situatie cu emisiunile despre oameni de succes, ce nu vor avea nici pe jumatate la fel de mult succes ca acelea despre oameni sarmani sau care trec prin grele incercari. Intr-adevar, mai nimeni nu vrea sa stie cume  cand ai o idee geniala, gata de pus in practica, cand cea mai inovativa chestie din lume se coace la tine in cap si n-ai decat sa o aduci in lumea reala. Cand simti ca faci magie din cuvinte, culori, pixeli sau ce-o mai fi.

Nu. Oamenii vor sa stie ce faci cand nu te poti misca, creativ vorbind, desi trebuie. Aproape ca vor sa te auda cum te chinui sa livrezi ceva cand in creierul tau prapadit de creativ bate vantul. “Si, ce faci cand chiaaar trebuie sa faci ceva creativ si nu poti, n-ai inspiratie?” -te intreaba, asteptand sa vada cum iti cobori umerii a deznadejde si disperare si cum te faci mic, umil si devii un om ca ceilalti, care trebuie sa faca ceva si cand n-are chef. Vor sa te vada cum te cobori in realitate si nu prea sunt interesati de metode ingenioase pe care le poti aplica pentru a-ti trezi amortitul spirit creativ, ci vor sa stie cat de dramatic traiesti momentul asta.

Si pe mine ma intreaba oamenii chestia asta si va zic sincer ca habar nu am ce fac, cum fac, dar cumva, I deliver. La mine, “pentru ca trebuie” este un catalizator in sine. Daca tot trebuie, de ce sa nu fie si bine si creativ si interesant? La o adica, eu nu ma intreb ce face un cosar, sa zicem, cand n-are chef sa curete un cos si trebuie sa o faca. Ma intereseaza ca, eventual, o face. Si-ti mai si aduce noroc cand il vezi pe strada.

De putine ori am stat blocata fara sa pot scrie nimic.Azi dimineata a fost una din acele ori. Insa am facut ce fac intotdeauna: am inceput sa scriu. Orice. Despre ceva ce nu are nicio legatura, eventual.  Si, cumva, lucrurile s-au legat.

Sunt zile cand n-ai chef, nu poti, nu vrei? Sigur. Dar cine nu are zile din alea, ori nu e om, ori este reincarnarea lui DaVinci, ceea ce imi imaginez ca e cam acelasi lucru.

Inchei prin a va intreba, pe voi, cei care mai cititi pe aici si activati in domenii mustind de creativitate, ce faceti cand aveti chef, cum va simtiti cand aveti inspiratie, cum traiti momentele alea in care nu va ajung mainile si emisferele cerebrale pentru a crea chestii, indiferent ca acele chestii sunt cuvinte, cod, design, picturi, origami sau altele din gama.

Nu conteaza cand iti dai seama de chestii, se zice. Dar eu cred ca e invers. Cred ca e important si cand si unde iti dai seama de lucruri. Daca realizezi ceva important pentru tine si sufletul tau in momente de pauza a mintii, in acele secunde cand cotidianul si banalul te strange de gat, fix atunci cand te gandesti mai putin la chestiile mai importante ce tin de suflet si altele… atunci e ceva real, veritabil si chestia de care ti-ai dat seama e exact asa ca atunci, in pauzele de la concret, in momentele de respiro. Cand mananci un cartof prajit, cand treci o strada, cand te uiti in zare, absent.

Ar fi frumos sa respectam mai mult lucrurile si momentele astea si sa ne oferim noua mai mult credit, pentru ca uneori, doar uneori, chiar meritam.