The art of aging

Posted: August 6th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Fără nume | Tags: | No Comments »

Nu am mai scris și pentru o perioadă lungă m-am convins să nu o mai fac. M-am convins să fiu cineva ce nu sunt. M-am convins că, dacă tot nu putem fi autentici în fiecare nanosecundă a vieții noastre, nu are rost să mai încercăm.

Noroc că nici cele mai adânci convingeri nu mă țin așa de mult.

Și acum, cum mă chinui să prind cuvintele de un picior și să le dau un sens, cum încerc să-mi găsesc ritmul pierdut pe tastatură ca o fărâmiță de la masa de prânz, îmi aduc aminte că nu e chiar așa.

Am 31 de azi și convingerea (cât m-o ține) că nu am cum să salvez Lumea. Nu am cum să-i mulțumesc pe toți. Problemele lor nu sunt și ale mele. Am 31 de azi și recapitulez lecții basic de viață pe care le primești în liceu. Dar nu-i nimic, mi-am acceptat uitucenia. Cred, de altfel, că acest stil magistral pe care-l am de a uita chestii mă ține sănătoasă la cap.

Dar recunosc totuși că sunt un pic confuză, un pic speriată, un pic copil, un pic femeie. Am panici de la diferite vârste strânse la sân și nu mai știu pe care s-o oblojesc. O să le iau pur și simplu pe rând, până uit.


Starman

Posted: January 11th, 2016 | Author: | Filed under: Fără nume | Tags: | No Comments »

Nu cred că am iubit vreodată un artist mai mult și mai intens. Cred că l-am iubit pe atât pe cât mi-a fost, mi-este imposibil să îl cunosc, să îl cuprind, să îl înțeleg. Geniile sunt adulate, mai niciodată înțelese. E greu să o faci, greu să încapă în mintea ta posibilitatea existenței unei alte minți, atât de mare. Greu să pricepi câte universuri i se deschid, zi de zi. Greu să înțelegi cum e să plutești printre povești fantastice la fel de simplu cum alții își pun de cafea, în fiecare dimineață.

Sunt furioasă azi pentru că geniile nu trebuie să moară ca oamenii.

Sunt furioasă pentru că, de fapt, nu cred că s-a inventat cuvântul care îl poate descrie pe David Bowie.

Sunt furioasă pentru că a reușit să fie un superom, dar că nu a stat mai mult cu noi. Avem nevoie de superoameni.

Și-mi va fi dor să ascult Heroes fără să știu că împărțim același pământ, privim la același soare.

Fără să știu că măcar avem în comun faptul că suntem amândoi vii.

E bizară lumea fără David Bowie. It’s the freakiest show.


Never again.

Posted: November 3rd, 2015 | Author: | Filed under: Fără nume | No Comments »

Nu cred că o să mai pot fi vreodată Comfortably Numb.

Suntem mai puțin cu 32 (la ora asta). Suntem mai săraci, mai triști, mai deznădăjduiți. Nimeni nu e ”norocos” c-a scăpat sau că n-a fost acolo.

Cu toții suntem expuși. Cu toții suntem acum goi și neputincioși. Și ăsta nu e un moment să fii numb.

E un moment însă foarte bun să fii lucid și înțelept. Așa cum a fost, cred eu, și Adi Rugină. Nu doar în seara de vineri, ci în orice clipă a vieții lui.

Nu mai pot să fiu comfortably numb.

Nu mai am stare.

Nu acum.

Și mi-aș dori ca asta să ducă la un lucru bun. E tot ce ne mai rămâne de sperat, în lipsa lor.


Și se făcură 11

Posted: March 19th, 2014 | Author: | Filed under: Fără nume | Tags: | Comments Off

Am căpătat obiceiul de a vrea să stau deoparte de toți în ziua asta. Poate pentru că și tu ești la fel de departe de lume și simt nevoia să mai existe ceva care să ne lege. Ceva care să ne lege mai mult decât au făcut-o ăștia 11 ani de absență.

Nu mi-e dor de tine doar pe 19 martie, mi-e dor de tine în absolut fiecare zi. Dar ăsta a devenit acum normalul pentru mine și starea asta de dor și de așteptare mi-a ghidat întreaga viață, mi-a schimbat întreaga viață.

Cred că oamenii așteaptă mereu să se întoarcă la cum erau, după ce pierd pe cineva. Mi-a fost clar din prima clipă că n-ai cum. E o transformare așa de radicală, că viața ta e altfel pentru totdeauna și uneori e tare greu să accepți că ăsta nu e un lucru rău.

Credeai despre mine că sunt naivă și că am prea mare încredere în oameni – încă mai sunt, încă mai am, dar mult mai puțin ca ultima oară când am vorbit. Acum știu că oricine poate să plece oricând. Într-un fel sau altul. Iar asta m-a ajutat să-mi iau mult mai puține șuturi în fund decât s-ar fi putut.

Anii trec și lasă urme. Lasă dor. Mi-e dor și mi-e greu, Și de aia stau deoparte de lume în ziua asta, nu mă duc la birou și nu fac aproape nimic. Pentru că e ziua în care îmi amintesc cel mai mult ce și cât am pierdut și cum să privesc eu oameni în ochi și să vorbesc despre planuri și task-uri și Facebook și obiective când eu am chestia asta în mine? Nu e corect.

Așa că stau și mă gândesc, în fiecare zi de 19 martie. Stau, internalizez și îți scriu. Ce dor îmi e să mai stăm la povești. Poate de data asta aș avea și eu ceva cu care să contribui – întâmplări, gânduri izvorâte din experiențe… Nu știu cum ar decurge o așa conversație. Dar vezi, de-aia am toată ziua la dispoziție: să-mi imaginez.


The living years

Posted: March 19th, 2013 | Author: | Filed under: Fără nume | No Comments »

Am numarat anii si orele si zilele si minutele absolut degeaba.

Viata mea acum este asa cum nu mi-am imaginat niciodata. Asa cum tu nu o sa o stii niciodata.

Asa cum nu stii cat am numarat. Si de ce ai sti? Ce conteaza acum, nu a contat nici atunci.

Ce am invatat in zilele, orele,  minutele trecute este ca viata, cumva, merge inainte. Stramb, sontac, schiopatand, uneori sarind, alteori ocolind, dar nu are de ales. Merge inainte, indiferent cat numar eu. Indiferent cat am pierdut prin plecarea ta. Indiferent cat am castigat.

Ma lasa fara energie sa iti scriu in ziua asta. Fara aer, fara sperante, fara sens, asa cum am numarat atatia ani. Insa m-am obisnuit, si asta e un fel de “inainte”.

Ce vreau sa spun e ca… sunt bine. As fi fost bine si altfel, si daca nu numaram, si daca te aveam pe tine sa imi impui limite, dorinte, vise si planuri. Culmea e ca acum mi le-ai impus mai mult decat ai fi facut-o vreodata explicit. Si pentru asta, pentru faptul ca ma pretuiesc, ca ma accept, ca ma iubesc, nu-mi ramane decat sa-ti multumesc.

Nu o sa iti pot multumi la un pranz de primavara, undeva pe terasa unui restaurant din orasul asta macinat de griji de care am fi uitat amandoi, pentru cateva ore. Iti multumesc in sinea mea, in liniste, in taina. Fara sa mai numar. Sunt 10 ani si ar putea fi mai multi, mai putini… Absenta ta e la fel de apasatoare. Si primavara la fel de grea. Si viata tot merge inainte.