Distanțe

Posted: May 25th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | No Comments »

E o distanță specială în dimineața asta. De la pas la pas, totul pare mai complicat, gura pare a uita să se mai deschidă, cuvintele nu mai știu cum și pe unde să se ascundă, iar toți pantofii preferă, leneși, să se aștearnă la ușă. N-au chef de aventuri.

Începe să fie obositor să bați drumul singur când realizezi că nu-ți place de tine în mod deosebit. Nu te-ai suna, dacă ar fi să o luăm așa, ci ai întreține o relație superficială. Te-ai distra la o bere, dar atât. Fără confidențe la miezul nopții, fără revelații dădătoare de insomnii, fără pasiuni sfărâmătoare de caracter și de promisiuni.

Poate că e totuși doar drumul de vină. Te-ai plictisi de oricine pe el. Ți-ar striga creierul să te oprești, el nu mai poate.

Revenind la dimineața asta. Da, e distantă. Cam toate sunt. Depersonalizare, lipsă de… ceva. Ceva ce nu mai știi ce e, unde e, dacă a fost vreodată. Lucrurile sunt străine și preferi să fie așa. Cu detașare le primești, le privești, cu detașare le trimiți pe drumul lor, separat de al tău. Nu mai ești automobilul de pe autostradă, ești steaua nordului care-l privește cum se îndepărtează și știe că după el va fi altul și altul și altul…

 


Alergători de cursă lungă

Posted: May 21st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am gândit mult la singurătatea alergătorului de cursă lungă. Nu, nu cartea, ci sentimentul. Să tragi înainte singur, să ai picioarele pline de răni, să te simți umilit de drumul care a mai rămas și mândru de cel care a trecut.

Sunt zile în care mă simt ca într-o strânsoare din care nu prea vreau să scap, pentru că mă face să mă simt vie. Așa cum și rănile alea ale alergătorului îi amintesc că drumul e real și mai e un pic până departe.

Doar că e o iluzie. E periculos să-ți tragi seva din strânsori, drumuri lungi, destinații imposibile. Nu ajută pe nimeni, vine dimineața, îți pui de cafea, te uiți în ibric, îți ghicești prezentul și nu e ceea ce credeai că e. Nu ești mai viu ca alții, mai merituos, mai șmecher, mai tare. Ești doar un pic mai singur, un pic mai deznădăjduit, un pic mai mic.

Și când tragi linia și/ sau treci linia de sosire, endorfinele te mint c-a fost bine.

Numai că tu știi.

 


Admin

Posted: March 27th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Click, click, dimineață.

Sunt zile când nu știum cum de-am făcut să ajung la birou. Dimineți în care totul se mișcă pe fast forward, lumea pare a se sfârși, miroase a încins de cât de repede se mișcă, totul în jur e un carusel dement și totuși cea mai mare grijă a mea este să-mi stea părul bine

*ceea ce arată că nimic nu se schimbă din copilărie*

și să ies din casă val-vârtej, nu cumva să-mi fie frică.

Sunt și zile din celelalte. În care mi se pare că am trăit 100 de ani și mai am încă 1000. Mă uit la cafeaua care mi se varsă în cană de la espressorul care mă urăște

*dar asta e o altă poveste*

și mi se pare că mă uit la un cinemagraph. Așaaaa înceeet seee miiiișcă și ziua pare că nu mai începe. Eu pot pune pariu că sunt undeva, dar când mă uit mai bine, sunt acolo unde am început.

Sigur că sufletului nu-i șade bine în astfel de circumstanțe. Când pe repede înainte, când pe încetișor, că amețesc… ce să mai înțeleagă și el, mai ales când are altele pe cap. Uite, e primăvară, trebuie făcută curățenia în dulapul cu fantome, nu e chiar așa simplu. Am discuții cu el în fiecare dimineață stranie, dar na, e ca și cum vorbești cu un copil. Sau mă rog, e exact ca și cum vorbești cu un copil.

În orice caz. Cel mai des se întâmplă să fiu între viteze și recunosc: asta e cel mai enervant.


Scrie.

Posted: March 19th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Comments Off

Azi se fac 14 ani de când nu te am lângă mine. Sunt 14 ani prin care am trecut prin toate stările posibile și imposibile, am experimentat sentimente care cred că nu au nici măcar definiție în dicționar și am retrăit momente cu obsesia în buzunar. M-ai învățat, printre atâtea, arta lui ‘ce-ar fi fost dacă’, artă pe care în 14 ani am dus-o pe noi culmi.

Și totuși, printre atâtea superlative, de 14 ani cel mai simplu, cel mai corect, cel mai definitoriu este un singur cuvânt: dor.

Mi-a fost furie, groază, teamă, supărare, tristețe și durere de mii de ori. Dar mereu, mereu mi-e dor. E la mine în portofel și când sunt la cinema, și când ies în oraș, și când mă pregătesc de o nouă călătorie, și când vin acasă. E prezent cu mine la birou, în cele mai grele zile, sau acasă, când silesc pisica să stea la mângâiat.

Dorul de tine mi-a adus azi un altul: cel de scris. Nu am mai scris. M-ai fi certat. Ți-aș fi zis că n-am ce. Ai fi râs. Ți-aș fi zis că mi-e teamă că nu sunt suficient de bună. Ai fi râs și mai tare. Și uite-așa ar fi trecut ziua, tu râzând și eu luând pixul, de ciudă, și apucându-mă să scriu (ți-am zis că-s bună la ‘ce-ar fi fost dacă’).

Sunt 14 ani, mi-e dor și da, o să scriu. Ce să facem și noi cu dorul ăsta; ce putem: îl luăm, îl modelăm, îl facem cerneală și-l așternem peste alte lucruri ca să le acopere ca o plapumă pufoasă, albă, pură.

 

 


Zăpadă sau bezeală

Posted: January 10th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Am puțini ani – nici nu trebuie să merg la școală – și mă joc de-a formele pe geamul înghețat. Geamul ăla de la bucătăria casei unde am crescut – îl văd de parc-ar fi ieri. Pe scutul ăsta împotriva realității desenam zi de zi, iarna, alte orașe, alte case.

Ieșeam din casă și dădeam cu nasul de nămeți. Îmi amintesc și acum cum scârțâiau și, mai ales, ce frumos strălucea zăpada sub lumina lunii. Îmi făceam palmele căuș și cuprindeam câtă zăpadă puteam eu, făceam un bulgăre mare și greoi cu mănușile mele pufoase și mă gândeam că seamănă cu o bezea imperfectă.

Nu mai știu când bezeala s-a transformat în coșmar. Poate cu primele zile în care am văzut ce se întâmplă cu zăpada la oraș – povestea fetei frumoase și pure pervertite de minciunile modernității. Poate atunci când liniștea din nopțile de iarnă s-a transformat în fleoșcăitul continuu al anvelopelor prin zăpada topită. Poate la prima căzătură când nu s-a oferit nimeni să mă ajute. Sau poate în prima vară când n-am simțit nici măcar o dată dorul unei zăpezi pe cinste.

Eram mică și mă dădeam pe derdeluș, seara – mi se părea foarte, foarte târziu, dar cred că era abia ora 18:00. Mă strigau ai mei și le spuneam că mai stau 7 minute, apoi după 7 + 7 + 7 minute mergeam în casă, cu obrajii ca două tomate și cu șosetele ude pe care le puneam repede pe sobă să văd cum iese abur din ele.

Azi simt că nu mai am nici măcar 7 secunde și umblu mereu cu șosetele ude.


This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștile altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


De-ar fi așa simplu

Posted: December 14th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

De-ar fi așa de ușor să-ți faci curat în gânduri cum e să-ți faci curat în bibliotecă, ce vieți bune de oameni cu locuințe aranjate la linie am avea. Măcar un pic.

Ne-am organiza cu toții într-o zi, de preferință duminica, atunci când ne cuprinde un ennui deosebit. Am zice „Așa nu se mai poate!” și, plini de năduf, ne-am apuca să scoatem tot ce avem din rafturi, să descoperim tot ce am dosit și nu mai găseam atunci când căutam, toate gândurile pierdute și lapsusurile, toate amintirile refulate și toate bucuriile mici de care am uitat.

Ne-am lua niște saci mari, rezistenți, poate chiar parfumați ca să nu mai mirosim din nou tot bullshit-ul din anumite gânduri.

Și ne-am apuca de selectat: asta aici, asta acolo, asta o dau unui prieten.

Ne-ar prinde seara aranjând apoi cele rămase pe categorii, culori, sentimente, resentimente, planuri, planuri complet irealizabile, vise, pasiuni etc. Și multe ore mai târziu am privi mulțumiți către cele realizate, sorbind un ceai cu certitudinea omului că și-a pus viața în ordine.

Luni dimineață, regăsim același haos pe care abia l-am curățat.

*Orice asemănare cu persoane și fapte reale este pur întâmplătoare.*

 


Don’t ask me when, but ask me why*

Posted: November 3rd, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

M-am pierdut.

Într-un aeroport, într-un avion, într-unul din bagajele de anul ăsta. Într-una din stările de depresie ușoară care m-a încercat. În aia rea, care m-am făcut să mă bag în pat la 8 jumate seara. În prietenii pe care i-am pierdut pentru că pur și simplu nu am putut comanda degetelor să le apese numele pe telefon. În prietenii de care mă mai țin ca de fire de ață. M-am pierdut în cântecele pe care le-am salvat cu religiozitate în ”current obsessions”. În obsesiile pe care le-am pierdut, dar care mă bântuie ca o adolescență de care ți-e rușine.

M-am pierdut în culoarea părului pe care uneori dimineața nu o recunosc. În superficialitățile în care m-am lăsat angrenată fără să-mi dau seama cât îmi fură din suflet. În caietul ăla cu foile încă albe, pe care mi-am promis că o să-l umplu, acum mai bine de doi ani. În oamenii de care dau pe Facebook, pe stradă, în metrou, la mine în cap și care mi se pare că they have it all figured out, why can’t I.

Eh, asta e. Mai pierzi, mai câștigi.

Într-o săptămână jumate plec iar. Ce să faci: când te pierzi, te cauți.

*Aici


Open

Posted: October 4th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Deși scriu pe blog din 2006 și trăiesc din scris, more or less, de 8 ani, nu mi-am dat seama niciodată, până astă toamnă, cât de vulnerabil te face asta.

Să scrii înseamnă să-ți pui pe tavă inima, credințele, sufletul și tot, pentru a fi analizate, disecate, comentate, discutate. Vin la job în fiecare zi pentru a mi se întâmpla asta. Vin zi de zi într-un loc unde ideile și cum le pun eu în cuvinte sunt adesea, fără menajamente, aruncate la gunoi. Și nu mă plâng, nu mă pot plânge. Fără asta, n-aș mai avea acel faimos ”drive”.

Pe blog am expus, cum am știut eu, zeci, sute de sentimente, am fost aici când am fost cel mai slabă și i-am lăsat pe oameni să știe asta.

Și cartea, oh, cartea! De câte ori mă rușinez când vorbește cineva despre ea. Ce greu mi-a fost s-o promovez. Nu mă gândeam decât că ”gata, asta e. Sunt aflată”. Cartea asta care a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine a fost, deloc surprinzător, și cel mai greu. Cât am conceput-o, scris-o, scos-o la tipar nu m-am simțit altfel decât inaptă. Nu foarte deșteaptă. Cu nimic de spus.

Și totuși. Am dat înainte.

La un moment dat te simți golaș, dar trebuie să te umpli la loc. Când te expui, trebuie să găsești cele mai inovative moduri de a te ascunde. Trebuie să știi cum să faci să te  simți din nou deștept. Să nu te mai simți un rebut umblător. Îți trebuie ”drive” și pentru asta. Lucrezi cel mai mult cu tine și asta e cel mai afurisit, înfricoșător, teribil și minunat lucru pe care îl poți face în viața asta.

Cel puțin, așa e pentru mine, care fuzionez cu tastele de la laptop mai ceva ca timbrul cu scrisoarea. Nici acum nu mă simt deșteaptă. De fapt, de câteva luni trec prin niște chinuri cumplite în sensul ăsta. Nu mai găsesc înțelepciunea, nu mai știu unde să mă duc. Da, nu mai am sensibilitatea aceea care era doar a mea. Prietenul care mi-a zis asta a simțit că voi deveni obsedată de observația lui și m-a tot asigurat că nu e un lucru rău. Dar evident că asta am făcut și mi-am dat seama de ce: fără sensibilitatea aia, eu nu mai pot să mă pun acolo, în lume, într-un loc.

Scriu, deci, mecanic, de la un timp. La muncă vin cu capul plecat și ideile parcă-și caută intenționat locul în gunoi. Acasă… nu mai zic de când n-am mai scris așa cum o făceam.

Culmea e că sunt sigură că am lăsat să se întâmple asta pentru că aveam impresia că mă protejez. Așa o fi. Doar că m-am și ferit de la a fi așa cum știu eu. Și acum nu știu de unde să demarez. Și sper să aflu. Pentru că drumul ăsta e al dracu de singuratic și-ți cere tot ce ai, iar eu nu mai știu câte mai am.


Homesick

Posted: September 29th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Mi-e dor de o casă pe care nu am aflat-o încă.

Arată și miroase a toate casele în care m-am întâmplat – și totuși mi-e nouă. Străină mie, mi-e mai casă decât aș putea să găsesc altceva.

Cred că mi-e dor de casa asta ca de un obicei care-ți face rău, dar e așa de familiar și singurul pe care-l știi încât ți-e greu să te lași de el. Uite, eu iubesc să țes amintiri. Da, le croiesc din cele deja existente și nu mai știu care sunt reale și care nu. Nu fumez, nu prea beau, nu mănânc dulciuri, sport nu mai fac, nu mai am nimic în care să mă refugiez în afară de propria mea minte. Iar asta poate să fie cumplit, adesea.

Cel mai des, pentru că există momente, de regulă în toiul nopții, când te trezește o spaimă rece ca o ninsoare în octombrie și-ți dai seama cum sunt lucrurile de fapt.

Și atunci, în tăcerea nopții, n-ai ce face decât să le privești în ochi. Iar asta e cea mai rea formă de ”sleep paralisys” pe care eu o știu.

Mi-e dor de casa asta, ca să revin. Aș vrea s-o aflu, să mă liniștesc. Măcar un pic, mi-e clar că nu pot sta locului complet. Dar doar puțin. Puțin de tot, să am o cheie în buzunar care aduce un soi de liniște pe care acum nu-l mai regăsesc.