A sunkissed world

In scurta mea cariera, adica fix un an si 7 luni  in campul muncii, am inteles ca sunt trei lucruri care te fac sa simti ca ai locul tau la un loc de munca. Primul: cafeaua.

Prima cafea pe care o faci dupa chipul si asemanarea ta la birou, prima cafea buna, prima cafea adevarata.

Al doilea lucru este prima masa pe care ti-o aduci de acasa. Pentru mine e tare important sa am unde sa incalzesc/mananc ceva ce aduc de acasa. De la un timp, sunt foarte atenta cu ce si cum mananc, asa ca a ma sili sa mananc mereu out sau sa comand ma va ucide, incet.

Al treilea lucru este sa ai biroul si locul tau la el. Am putine lucruri pe care le aduc pentru a personaliza un birou: patratul antistres de la KitKat pe care il torturez cand sunt in pana de idei, coasterul cu Mozart si agenda multifunctionala in care scriu tot, ca sa nu uit.

Finally, am ajuns si eu sa am un birou

Si, ah, da. Cele mai importante lucruri de multa vreme incoace. E, in sfarsit, primavara si pe 2 iunie o sa cant cu Bob Dylan. Ce bine, ce frumos!

Teoretic, primele zile intr-ul loc nou ar trebui sa beneficieze de factorul “uau” care face ochii sa straluceasca si omul sa se trezeasca devreme.

Practic, primele zile s-au desfasurat pe fondul unei stari permanente de oboseala pe care nu mai am chef sa incerc s-o definesc sau s-o atribui unei cauze, o oboseala cronica, ce nu cedeaza nici in urma somnului, nici in urma cafelelor fara numar, fara numar.

Teoretic, ultima saptamana de iarna ar fi trebuit sa fie umbrita de inceputul primaverii, de lumina si de zambete.

Practic, orasul este sinistru de gri, de murdar, de rau, bucurestenii astia nu stiu sa mearga nici pe jos, nici cu masina si nimeni nu pare sa simta nimic decat stres si revolta.

Teoretic, cand stai cu ochii priponiti in monitor, e posibil ca, de multe ori, sa dai peste ceva care-ti place, o poza, un cantec, o veste buna.

Practic, stirile macabre le depasesc pe cele bune in numar, ca sa nu mai zic de cele absurde, pe care, din nefericire, incep sa le percep ca parte inerenta a cotidianului.

*Din fericire insa, am fost ieri la lansarea cartii lui Guillermo Arriaga, Retorno 201, aparuta la Vellant intr-o infatisare interesanta, fiecare pagina fiind desenata de cate alta persoana. N-as fi crezut ca imi poate place o carte ale carei foi sunt insemnate, insa de data asta pot sa zic ca mi-a placut tare.

Scriam ceva si am avut impresia ca am sarit o tasta, asa ca m-am uitat la mainile mele. Pentru o fractiune de secunda, insa suficient ca sa mi se puna creierul in miscare, am avut impresia ca am solzi. Ca mainile mele sunt,de fapt, aripioare.

Oare devin peste? Daca da, ce fel de peste? Sper ca un peste care-ti indeplineste trei dorinte, dar care poate aplica puterea asta doar asupra lui. Si daca as putea sa-mi indeplinesc eu, mie, ca peste, trei dorinte, oare una dintre aceste dorinte ar fi sa devin om?

Si mai important… daca devin peste, voi sti oare sa inot, sau va trebui sa invat? Si daca va trebui sa invat, cred ca ar trebui sa invat foarte, foarte repede. Nu stiu ce alte sanse as avea sa supravietuiesc in lumea pesteasca altfel.

Insa nici n-am apucat sa astern pe hartie toate aceste lucruri, ca m-am uitat iar la mainile mele si am observat ca au revenit la normal. Fiind ele maini de om care scrie mult, au capatat o pozitie ce seaman cu o gheara de gaina. Oh doamne, daca devin gaina?

Toata tacerea mea s-a facut ghem si a inceput sa strige in visele mele. Am uitat sa scriu poezii, dar sunt sigura ca ele nu au uitat sa ma scrie pe mine. Pacat ca o fac cand sunt in stare de semi-constienta sau mai rau.

Si ceasul bate, tic-tac, ieri as fi vrut sa-l pot arunca de pe birou, insa stiu sigur ca ar mai fi facut zgomot in mintea mea. Uneori, orice as face, ceasul bate intotdeauna si face scandal si nu am ce autoritate sa chem pentru a-l face sa taca. Lucrurile trec la fel, aceleasi spaime, aceleasi griji, doar uneori se schimba putin camera si culorile.

Am deseori senzatia ca sunt un sarpe care-si musca singur coada. Un sarpe cu parul in greva, un sarpe cu ochii mari si care aude mereu un ceas pe perete care bate si tot bate.

Ce ma fac daca nu mai visez ciudat?

Mergeam si eu vesela spre munca azi, cand paznicul a inceput sa urle la mine, intrebandu-ma unde ma duc si ce vreau. Cica unde lucrez eu e o institutie si nu poti intra asaaa, cu bocancii. Ma rog, acum caut pe net sa vad ce institutie e in cladirea asta. Ori o fi vreunul din paznicii aia care nu te lasa sa faci poza la ceea ce el numeste generic “institutie” fara sa stie ce e aia si de ce n-ai voie sa faci poze.

Ma gandeam, in troleu, ca numai eu stiu cate lucruri nu stiu sa fac. Cate lucruri nu sunt in stare sa fac si cate lucruri m-au depasit. Si trebuie sa recunosc ca e ciudat sa realizez de cate ori am zis ca o scot la capat, uneori cu voce tare, desi stiam ca nu am cum. Uneori insa, am reusit. Alteori am esuat si nu-mi pot da seama, paradoxal, ce a durut mai rau.

Asadar, reteta de stricat zenul dimineata este un gand fugar in troleu si un paznic care tipa la tine. Iar reteta de reparat toate astea este facutul de cafea, o cafea tare si aromata, in care sa arunc gandurle negre, sa se topeasca si sa dispara cu totul.

M-am trezit si era luni si simteam ca era primavara. Si era si 7 dimineata, iar eu nu mai puteam dormi, dar luptam din rasputeri  cu instinctul de a ma trezi la ora aia – chiar daca e prima zi la noul loc de munca, nu voiam sa fiu prima care ajunge si care se gudura pe langa usi, ca un catelus care trebuie plimbat.

Si brusc mi-am dat seama ca traiul meu sanatos are efecte secundare din cele mai ciudate, cum ar fi trezitul de dimineata. Asta nu inseamna ca ma si odihnesc, inseamna ca, oricat de obosita, ma trezesc devreme, de parca viata mea depinde de faptul ca deschid sau nu ochii la 7 dimineata.

Si cu gandul la toate aceste lucruri si multe altele, am mai lalait-o vreo ora. Ieri m-am uitat la un sezon intreg din Bleach – ca urmare, in mintea mea se invarteau franturi de japoneza si de culori, de povesti si de “ce naiba o sa se intample in episodul urmator”. Am aceasta obsesie, cand gasesc ceva ce-mi place, imi prind urechile in acel ceva. Asa fac cu toate serialele, cu toate cartile si cu toate muzicile.

Asa fac si cu toti oamenii mei, de fapt. Cred ca, atunci cand vine vorba de ei, “a-ti prinde urechile” e cea mai buna expresie pentru mine. Ma fascineaza unii oameni, cu bune sau cu rele, intr-atat incat ajung sa ii asimilez, cumva.

Asa ca nu e de mirare ca vineri, la team buildingul cu care am inceput acest job, ma uitam la fiecare dintre noii mei colegi si ma intrebam in care din ei o sa-mi prind urechile.

Amintindu-mi azi, in timp ce spalam vasele, de nenea Kant, mi-am dat seama de ceva: urasc sa fac lucrurile “din datorie”. Adica pentru ca asa trebuie, ca asa e frumos, ca ma va ajuta pe viitor, ca e un lucru politicos si asa mai departe. Si cu toate astea, ma pricep sa le fac foarte bine. Sunt o persoana de inteles, ar spune unii. Eu spun ca sunt prea moale, uneori.

Nu inteleg de ce oamenii care fac lucrurile dupa bunul lor plac, fara sa minta despre asta, care indraznesc sa spuna “nu am chef” sau “nu vreau” sunt vazuti ca nepoltiicosi si nesimtiti. Nu inteleg de ce valorizam mai mult o persoana care ne minte cu zambetul pe buze ca e bolnava decat una care ne spune ca nu are chef sa faca ceva.

Cred ca o sa raman cu dilema asta multa vreme, cel putin pana cand invat sa balansez datoriile de om mare putin mai bine decat imi iese acum.

Si pentru ca nu aveam chef sa spal vasele, le-am lasat acolo si mi-am pus serialele la vizionat. Mi s-a golit complet mintea zilele astea – sau ma rog, aproape complet. Ori de cate ori zic ca mi se goleste mintea, reusesc sa raman la nucleu; adica am cateva chestii la care ma gandesc cu obstinatie, unul dintre acele chestii fiind aceasta complianta sociala pe care nu o inteleg. Dar e vineri, ce rost are… Zau, mai bine mai pun de o cafea.

* Am plecat de acasa o domnisoara coafata si m-am intors un leu zbarit. Apa de ploaie nu-mi face bine la parul zburdalnic.*

Ce voiam sa spun este ca, desi mult asteptata si placuta, iesirea din rutina are “darul” de a fi foarte obositoare. Mi-e un somn de parca nu am dormit de o saptamana. Si partea buna e ca o sa ma si culc acum, la ora la care restul lumii (printre care o sa fiu si eu, de saptamana viitoare, dar in fine, happy thoughts) se uita la ceas si vede ca a mai ramas o ora pana cand se pleaca acasa. Cu toate ca am baut doua cafele azi; insa tind sa cred ca singura, chiar singura cafea care ma poate trezi e cea de acasa.

In zilele astea, pline de beri si cafele cu barbati importanti si respectabili din viata mea, am constatat ca sunt intr-o pasa a vietii in care sunt foarte calma. Cred ca depresia de ianuarie m-a secat, emotional vorbind, la fel ca si perioadele care au urmat. Acum, certitudinea ca vine primavara, am multe chestii frumoase in viata, mai ales, ca am multi oameni frumosi in viata, ca se vand deja zambile, bucuria ca sunt, in sfarsit multumita de ceea ce fac pentru si cu mine, nelinistea mica in fata unor chestii pe care le mai am de facut – toate sunt intampinate cu coama zburlita si cu un calm de nu stiu ce e cu el.

Si ce e si mai imbucurator e ca, dupa mult timp, am scris, iar, in caietelul meu. O intamplare ca l-am avut cu mine, un noroc ca a intarziat Mircea, o bucurie ca am avut ce sa scriu.

Ma duc sa linistesc coama si sa trag un pui de somn.

Azi e ziua cea mare, ies din clasa muncitoare… Cel putin pentru un timp. Ar fi trebuit sa stau pana vineri la viitorul fost loc de munca, dar soarta si oamenii buni au facut in asa fel incat sa am cateva zile libere pentru mine si activitatile mele dubioase, care implica stat toata ziua in pijamale, cantitati impresionante de cafea, carti multe incepute, sosetele mele flausate, verzi, cu care stau numai prin casa, Friends, elicopterul care nu e al meu, dar o sa fie pentru cateva zile si, bineinteles, baclava si cartofi prajiti.

Pentru ca viata e, uneori, draguta si nu te mai scuipa fix intre ochi.

In afara de toate lucrurile placute, se anunta petreceri si primavara. Ce sa vrei mai mult de atat, nu? Poate doar inca putina liniste, intre toate caile ferate ale mintii tale care se intretaie si care scartaie, care se indeparteaza si care trosnesc; poate doar un drum care sa straluceasca a rasarit.

Nu stiu cum se face, dar s-a lasat linistea. Linistea aceea cand, desi ai asteptat-o mult timp, o data ce se instaleaza iti vine sa o spargi cu un pahar sau cu un zambet, insa nu stii daca e cea mai buna idee.

Am avut zile linistie, un weekend frumos, fericire in priviri. Am dormit mult, am mancat bine, nu mi-a fost frica de nimic, am dormit linistita. Afara ninge si nu ma intereseaza, stiu ca vine primavara si nu ma tem, o sa schimb jobul de luni si nu e bai. Pana si nervii pe care ii mai am, caci eu sunt, totusi, eu, sunt niste nervi atipic, productivi.

Asa cum au fost aseara, cand i-a apucat tropaitul observand ca in mica mea bucatarie de la ultimul etaj care are doi pereti in exteriorul care a fost foarte rece si umed s-a format acel teribil mucegai, de care se pare ca nu mai scap de cand m-am mutat eu in Militari. Si uite-asa, in loc sa blestem si sa tropai, am luat frumusel solutia toxica si, intr-o seara perfect romantica, am frecat la pereti cam vreo ora, pana cand in bucatarie ar fi murit si o fantoma din cauza mirosului toxic si pana cand mi s-a parut mie ca e curat totul.

Asadar, e liniste. Ma uit la filme in liniste, imi termin cartile in liniste (ultima: Revolutionary Road, superb scrisa, incomoda si cursiva). Bine ca a inceput Olimpiada de iarna, am ce sa fac in serile mele linistite…