A sunkissed world

Totul in jurul meu e propice eternitatii. Pasarelele ciripesc in spatele meu cand sunt la munca, soarele imi mangaie spatele, am inima plina, idei bune, probleme cu finantele – dar cine nu are. Am lucruri foarte bune in viata si stiu sa mai si gatesc, ca sa nu mai mentionez ca arat bine pe tocuri.

Dupa cum vedeti, si cu increderea in sine stau mai bine.

Totul in jurul meu si in mine se roaga de timp sa mai stea. Dar ti-ai gasit. Ai cu cine? Nu. Orele trec de nebune, mi se pare ca trec prin mine, le simt in splina cum isi fac loc sa iasa, simt ca imi aluneca mainile ca unui acrobat care a uitat sa se dea cu talc.

Asta e momentul in care m-as plimba, ganditoare, printre frunze si as scormoni in dulap si as scoate de acolo o tristete veche si m-as imbraca cu ea si as arata oribil in tristetea mea, glorios de fragmentata, numai buna de pus intr-un album din anii de trecut sub cuvintele “jale si altele”.

Dar vedeti voi, m-am mutat de curand si cred ca am lasat prostiile in dulapul acela. Asa ca sunt dezorientata. Nu mai stiu cum sa ma rog de timp sa mai stea. Cum sa sper sa fie bine in continuare. Cum sa am problemele la fel de mici si bucuriile si mai mari.

Poate pentru altii asta a fost mereu realitatea, poate ca exista un univers paralel in care traiesc doar oameni care ajung in sub 20 de minute la birou. Eu nu stiu ce e aia. Pana nu demult, faceam cam 40-50 de minute pe drum, schimband doua mijloace de transport. Ca sa nu mai zic nimic de perioada de 2 luni in care schimbam un tramvai, doua metrouri si un autobuz.

E drept, timp mai mult pentru lectura, ascultat albume intregi, zgait la femeile frumoase din metrou si facut notite mentale despre ce mai trebuie sa cumpar, aflat stirile in subteran de la postul ala de TV exclusiv din metrou etc.

Dar “castigi” si ore moarte care atarna greu cand trebuie sa te duci acasa in timpul programului sa-ti schimbi haina (mi s-a intamplat. De mai multe ori. Nu “trebuia”, dar mi se pusese clasica pata metaforica). Cand ai da orice sa ajungi mai repede acasa pentru ca ti-e foame/te doare capul/trebuie sa te schimbi si sa pleci la un party/vrei sa te culcusesti langa cineva drag/ai chef sa ajungi la sala/nu mai ai paine/ai terminat cartea, nu mai ai baterie la iPod si in metrou nu-s femei frumoase.

Ei bine, de putin timp, de cand fac 15 minute in medie pana la birou, pasarelele ciripesc – la propriu, soarele straluceste si el – tot la propriu, iar colegii mei se mira ca sunt vesela si parfumata ca o zambila. Nu mai ajung ciufulita si nervoasa, ba chiar sunt de o buna-dispozitie contagioasa.

Citit si muzici? Mai bine acasa, in fotoliul galben. Langa cineva drag. Dupa ce ai mancat si ai luat si pastila. Si ai timp si de party, si de sala. Si singura femeie frumoasa din jur esti chiar tu, caci esti unica.

Scriu asta ca sa-mi fie invatatura de minte, in cazul in care ma mai trazneste vreodata sa ma mut unde a intarcat dracul copiii. Sau sa lucrez in Pipera. Sau, ce oroare, ambele.

“And do you still think love is a laserquest
Or do you take it all more seriously?”

Am fost intotdeauna inarmata pana in dinti, cand vine vorba de dragoste. Am dormit cu pistolul sub perna, am avut arbaleta in dulap si nu m-am lasat niciodata cu adevarat descoperita. Poate am gresit si imi asum asta. Dar stiu acum ca sunt oameni langa care, oricat de dureros pare, trebuie sa gresesti ca sa nu o mai faci cu altii.

Am fost intotdeauna foarte serioasa, cand vine vorba despre dragoste. Nu am cerut mai mult decat ce puteam eu sa dau, uitand ca dau uneori prea mult. Au fost clipe cand am uitat sa rad, printre fluturii din stomac, si clipe in care am ras desi nu era deloc cazul.

Am fost intotdeauna circumspecta, cand vine vorba despre dragoste. Unii zic ca sunt paranoica, eu zic ca mi-era doar frica. Faptul ca sunt asa de circumspecta m-a facut receptiva la lucruri mici, atenta la ton, gesturi, cuvinte scapate si grimase. Uneori prea atenta.

Am fost intotdeauna deschisa, cand vine vorba despre dragoste. Nu sunt genul de persoana care poate ascunde o bucurie si cu atat mai putin nu sunt genul de persoana care poate ascunde o durere. Am dus totul la extrem si am vorbit despre asta. Si nu regret nimic.

Am fost intotdeauna fidela, cand vine vorba despre dragoste. Am fost cu atat mai mult fidela ideii de iubire, mi-am dorit intotdeauna ca tot ce fac sa insemne ceva, sa fie corect si adecvat modului in care ma simt, fara sa iau in calcul alte persoane sau alte intamplari. Si, la fel, nu regret nimic.

La fel cum nu regret deciziile luate, desi sunt constienta ca unele au fost defectuoase. Nu regret niciuna din iubirile trecute, nu regret ca in fiecare din ele a existat un moment in care am crezut sincer si pe deplin ca mai bine si mai altfel nu are cum sa fie. Nu-mi regret inceputurile, la fel cum nu-mi regret despartirile. Nu-mi regret zambetele, lacrimile, noptile nedormite de prea bine sau de prea rau, drumurile mai lungi sau mai scurte.

Doar ca, vedeti voi, ma aflu acum intr-un impas.

Ala in care tot ce stiam eu despre iubire, fluturi si altele sunt puse sub lupa. Momentul  *ala* cand simti ca inveti din nou sa mergi, momentul in care nimic nu mai e familiar, terenul e nou si totusi te simti atat de confortabil, ca e ciudat. Ma aflu intr-un impas bun, in care ma simt excelent. Ma aflu in momentul ala in care iti uiti arbaleta in parc si nu-ti pasa. In momentul in care stii ca, totusi, ai facut ceva bine in viata asta si ca, poate, meriti lucrurile bune care ti se intampla. Momentul in care un zambet dimineata face mai mult decat 1000 de cuvinte si in care stii ca ordinea asta, frumosul asta, haosul asta si gramada asta de sentimente sunt mixul perfect pentru ca si tu sa zambesti frumos dimineata.

Nu mai stiu de mult ce face piticul de la capatul curcubeului. Nici nu mai am de gand sa ma duc sa-l intreb. La capatul asta, e al naibii de bine.

Frumoasa primavara; cu vant, cu tei inmugurit, cu ameteala, cu astenie, cu bomboane si cu lucruri gretos de dulci. Frumoasa primavara in care pixul alearga iar voios pe hartie, rochiile se scot la iveala, nu-ti ajung degetele sa-ti numeri bucuriile si farfuria ti-e cumva mereu plina. Frumoasa primavara in care vantul sagalnic isi bate joc de parul tau coafat cu grija si tie nici ca-ti pasa. Frumoasa primavara in care ai de aniversat o groaza de oameni dragi si buni si calzi si pe care ii iubesti asa de tare pe fiecare.

Frumoasa primavara in care iti faci un sandvis cu somon si te uiti la Anthony Bourdain si mai bei o cafea si mai dai o factura si mai speli un geam si te gandesti ca n-ar fi deloc rau sa iti calci rochiile alea si mai ales, oh, da, fustele. Frumoasa primavara in care, inapoi la etajul 1, asculti doar pasarelele si din cand in cand cate o masina. Si miroase altfel cafeaua primavara, iti tresar altfel pasii primavara, iti stau altfel esarfele primavara si simti ca totu-i bine. Da.

De cand am plecat din Pitesti, am cautat intotdeauna locul in care sa ma simt acasa. Pe rand, Piata Domenii, Militari si Drumul Taberei de vreo cateva ori au fost directiile mele de taxi. Au fost locurile in care am locuit 4 ani, 1 jumate, 1 si 1 si cateva luni. Au fost case in care am locuit si pe care nu le regret. Au fost experiente, greseli peste greseli, momente extraordinar de frumoase si incredibil de urate. Au fost locurile in care am invatat sa fac ciorba si maioneza la lingura, sa platesc lumina si internetul, sa nu fac zgomot noaptea, sa fac zgomot noaptea, sa am grija de mine, sa fac piata, sa merg la sala, sa merg iar pe bicicleta, sa iubesc, sa nu mai iubesc, sa urasc, sa-mi fie frica, sa-mi fie dor, sa ma simt singura, sa ma uit la Friends de 100 de ori, sa sun pe cineva, sa nu sun pe cineva, sa termin facultatea, sa merg la serviciu, sa-mi fac abonament de metrou. Lucruri mai mici, mai mari, dar toate o parte din mine.

Viata unui chirias este marcata tocmai de aceasta libertate pe care o are de a pleca oricand. “Casa ta poate sa fie oriunde!” iti spune toata lumea cu avant muncitoresc. Dar ce te faci cand inca nu o ai, nu o simti, nu e a ta si te simti inselat de fiecare perete pe care l-ai vrut vopsit altfel, de fiecare obiect al vreunui proprietar lasat in urma cat sa-ti aminteasca faptul ca nu e al tau sa-l arunci. Cel mai aproape de casa m-am simtit in apartamente noi, cu mobila mea, insa si acolo povestea s-a sfarsit, dupa cum se vede.

De cand am plecat eu din Pitesti, Drumul Taberei insa a fost cartierul cel mai apropiat de inima mea. Cu trotuarele lui largi, cu pistele de biciclete (chiar daca stangaci trase pe trotuar), cu parcuri si piata in care muream de drag sa merg, cu batrani si copii si departe de centrul unui oras pe care nu il iubesc inca. Cu linistea lui, cu 368, 90, 91, 105. Cu Favorit, cu vederea de la etajele 1, 7, 9. Cu toti pomii astia verzi, chiar si cu nebunii in acte cu care am locuit in bloc.

Este ultimul meu post din cel mai frumos cartier si o sa-mi lipseasca. Nu regret ca il parasesc. Postul asta nu este despre oameni si sentimente grozave care m-au facut sa plec. Postul asta nu e despre metrou, despre faptul ca e un cartier indepartat sau despre Razoare. Nu. Postul asta este un fel de a spune la revedere unui cartier frumos, pe care l-am indragit si care mi-a fost aproape casa aproape 3 ani. So, thank you. See you soon, darling.

Si acum… Spre metrou, dragii mei. Nu am decat 2 statii pana la birou, deci nu voi innebuni in subteran, cum imi imaginam despre mine ca o sa se intample.

Timpul se dilata si se contracta dupa cum are el chef. Degeaba ai bici, el nu te asculta. M-a ascultat putin sambata trecuta, inceputa in fosta (deja) garsoniera la o ora mult, mult prea matinala pentru o zi blanda de sambata.

Am indesat o groaza de chestii in ziua aia, si bune, si rele, si grabite, si de sanatate, si de singuratate, si cate si mai cate. Si am gasit apartamentul!

Am fost la oftalmolog, mi-am luat rama noua de ochelari, mi-au crescut dioptriile si m-am gandit la tata, de la care mostenesc treaba asta cu ochelarii, mi s-a facut foarte, foarte ciuda si intr-un fel aiurea pe care altii nu au cum sa il inteleaga ca eu nu am cum sa zic ca ma duc la tata in vizita fara sa insemne ca ma duc intr-un loc foarte trist si foarte tacut. Am trecut prin ambele case, chiar si prin cea din Pitesti unde cred ca m-am lasat pe mine, cea de la 17 ani, sa cresc frumos in universuri cu totul si cu totul paralele.

Am fost la fast food cu mama – o chestie care ne place amandurora. Am luat un tren si am reusit sa ajung sa gasesc – sau ma rog, sa ne gaseasca el pe noi – apartamentul perfect, cel in care deja ma asteapta toate rochiile mele, ca niciodata, fiecare pe umerasul ei, cuminte.

Saptamana asta e ultima de nomad. Lucrurile se intampla frumos si calm. Imi place. Azi ma duc in Pantelimon pentru ultima oara, vineri in Drumul Taberei pentru ultima oara.

Nu prea ma mai intereseaza aspectele practice, ele se intampla. Am senzatia ca viata mea nu mai e ca la sah – sa astepti incordat sa vezi cine face urmatoarea miscare, simtindu-te presat de timp si aproape invins, ci ca un puzzle mare si frumos – timpul te ajuta, ai toate piesele, un final frumos te asteapta. In plus, niciodata nu m-am priceput sa joc sah. Strategia nu e punctul meu forte.

Observ ca ma mut din ce in ce mai devreme in an. Acum 2 ani in iulie, acum un an la sfarsitul lui iunie, acum in martie-aprilie. Buna treaba. Sper sa nu scriu pe-aici in decembrie ca ma mut. Nu ma mai tin nervii!

Gata, contract semnat, am deja un tricou acolo, diseara duc stuff. Parasesc Drumul Taberei pentru (za horror) metrou. Si pentru altele, dar mai ales pentru ca a venit timpul. Cel mai frumos cartier din lume nu mai e asa. Probabil ca o sa fie, dupa ce se finalizeaza lucrarile la metrou, nu stiu. Dar pana atunci, si cine stie, poate si dupa, voi sta in alta parte.

Revin la etajul 1 si iar regasesc in noua casa chestii ce-mi amintesc de aproape toate locurile in care am locuit pana acum. Miros de tei si de liliac, in curand. Cate o usa ce-mi aminteste de acasa, niste scaune ce imi amintesc de cei 4 ani la Domenii. Si multe nimicuri care ma bucura.

Ce nu as fi crezut niciodata ca o sa am: mocheta si canapea galbena. Ce ma bucur ca am: un pat gigant. Ce stiu ca o sa am: dimineti frumoase si zile la fel. Ce trebuie sa imi cumpar, ca intotdeauna: perdele si draperii.

Cam asta e. Saptamana asta sunt omul cu 4 randuri de chei. Sunt confuza si mi se pare ca toate se intampla in afara mea. Dar e bine, totul e cum trebuie, in felul in care trebuie si in momentul in care trebuie.

Ma straduiesc sa inteleg atata de unde atata calm, rabdare si asezare si de fapt, nu trebuie decat sa recunosc ca toate vin natural. Vin de acolo, din lumea aia frumoasa unde lucrurile bune se intampla si e frumos pentru ca altfel nu are cum sa fie.

Nu am gasit casa, da, m-am panicat, m-am speriat, m-am ingrozit si isterizat, i-am batut pe toti la cap si m-am purtat ca un copil. Fireste. Altfel n-as fi stiut sa fiu eu. Cum ar fi fost sa vin acum si sa zic ca am fost perfect rationala si vai ce bine m-am descurcat. Dar nu, nu ma dezmint defel. Vorbesc mai sus de calm – n-am luat-o razna. Chiar si in istericalele mele interioare sau exterioare,  undeva acolo era un calm si era o rabdare, ambele frumoase.

Mi-au trecut fricile si isteriile cand mi-am dat seama ca nu sunt singura in treaba asta. Atat. Ca mai mereu, am fiinte minunate alaturi. Pe cineva drag. Prieteni. Familie. La naiba, nu o sa dorm in strada. Si chiar daca o sa dorm, partea buna e ca deja e cald afara, am un cort verde pe care il pot pune oriunde.

Lasand mistourile la o parte, lucrurile-s bune pentru ca asa trebuiau sa fie, e clar. De asta am facut tot ce am facut si am incercat tot ce am incercat si am descuiat usi si am incuiat altele. Fara regrete, privim numai inainte. Chiar si eu.

Si da, de data asta orice ar fi o sa parasesc acest cartier pe care il voi iubi intotdeauna. See you again, Drumul Taberei, poate cand tu o sa ai metrou sau eu masina lucrurile or sa stea altfel intre noi.

Ma mut cu precizie de ceasornic, an de an, de vreo 4 ani. De data asta simt ca nu mai pot sa nu scriu aici o serie de chestii descoperite pe toate site-urile cu anunturi imobiliare.

1. Ai crede ca Ikea ar fi putut salva cat de cat unele apartamente, dar nu. In conditiile in care un dormitor de acolo de maxim 2000 de lei cu totul e considerat lux si creste pretul unui apartament cu cateva zeci bune de euro… vai de noi. Ma asteptam sincer ca mai multi proprietari sa fie dispusi sa inlocuiasca mobila veche si absolut sinistra, avand acum la indemana o solutie simpla si eficienta, relativ ieftina si de 100 de ori mai rezistenta decat mobila din PAL oribila prezenta acum in majoritatea apartamentelor. Dar se pare ca nu, vitrinele sunt inca la putere, de foarte multe ori incarcate de bibelouri si alte “trofee” si ti-e si jena sa intrebi proprietarii daca le vor lua macar de acolo.

2. Proprietarii nu par a fi flexibili. Nu vor sa inlocuiasca vitrina veche de pe vremea bunicii –  o cheltuiala pe care ar recupera-o in cateva luni maaaxim, pentru ca pe de o parte sunt zgarciti, pe de alta nu vor si pace. Nu inteleg ca un chirias are alte gusturi, nu vad faptul ca societatea se schimba si in ziua de azi nu prea ne mai trebuie o masa de 12 persoane in sufragerie, dar e nevoie in schimb ca apartamentul sa aiba déjà internet tras si sa aiba macar un birou. Nu am gasit apartamente semimobilate, decat unele pe care le consider farse de-a dreptul, in care erau stranse ca la circ toate resturile de mobila pe care le-au adunat oamenii de pe la bunici. Nu vad deschidere din partea unui proprietar in sensul in care ar incerca sa ajunga la un compromis cu chiriasul pe care sustine ca il vrea pe termen lung.

3. Vad ca nu a disparut defel obiceiul sinistru de a pune gresie peste tot, chiar si in dormitor (si ma mir ca nu am vazut si pe tavan) si de a plasa strategic jaluzele verticale portocalii sau albastre in bucatarii la fel de portocalii sau albastre. Uneori combinat! Mor de ciuda cand vad astfel de mixuri si mai ales cand vad gresia aia sinistra, rece, impersonala, in apartamente ce au fost recent renovate – deci cineva a considerat ca e ok sa faca asta!

4. Anunturi insotite de poze care te lasa, la randul lor, tablou. Nu intelegi nimic din: poze blurate, poze alb-negru, poze cu proprietarul sau chiriasul – in fine, un om) tinand in brate un peste, poze cu jucarii, poze cu animale… Si, for fuck’s sake, daca tot faci poze la apartament, strange putin pe acolo, asta 1, si 2, curata mucegaiul din baie!

5. Anunturi seci, din care nu intelegi decat ca este vorba despre un apartament de inchiriat. Nu stii daca are un balcon, daca nu, daca are macar mobila, in ce zona a orasului e (sector 1 nu ma lamureste) si alte altfel de… detalii. Ca sa nu mai zic de cele ce da, au poze… cu Tribunalul sau Casa Poporului si atat!

Si sa va zic ceva misto. Inca nici nu m-am apucat de sunat! Sa vezi atunci haos, Marioara!

Ieri am trecut printr-o serie de diapozitive mentale cu propria mea viata. Am stat de vorba cu o buna prietena si prima bere de anul asta pe terasa a adus o multime de revelatii… cuminti.

Una dintre ele (pe care o stiam, dar pe care o uitasem) este ca nimeni nu te poate feri de ceea ce trebuie sa se intample. Nu e vorba de fatalism, destin sau soarta, e vorba ca nimeni si nimic nu are rolul de scut impenetrabil pentru tine, pentru ca… nu trebuie. Iar cand ceva se intampla, trebuie sa treci prin acel ceva cu toata fiinta ta, dar doar tu. Pentru ca altfel, n-ar mai fi autentic. Ar fi chiar degeaba, n-ai invata nimic, ai fi ca un sac cu fundul rupt in care oamenii toarna suflet si experiente si tu le pierzi pe rand.

Poate de multe ori am parut rece fata de oameni carora le-am spus ca nu am cu ce sa ii ajut, pot doar sa ii ascult. Si daca asta s-a intamplat, regret. Regret ca oamenii nu inteleg ca sunt momente, situatii, decizii in care nimeni si nimic nu iti poate inlocui emisferele cerebrale si sufletul. Regret si ca asta a parut o infaturare, poate, din partea mea, si nu un adevar simplu.

O alta chestie pe care mi-am amintit-o este importanta tactului. Modul in care rezolvi situatii, iti faci de cap, inchei socoteli sau iei decizii trebuie sa arate un minim de tact si de respect fata de ceilalti implicati. A face ce vrei tu, a-ti vedea de viata, a-ti implini visele etc nu trebuie sa fie sinonim cu a calca in picioare oameni. O lectie invatata pe pielea mea, de altfel. Ca si cea de mai sus.

Sunt chestii in viata mea acum care… merg excelent. Sunt lucruri care ma bucura, ma simt fericita cand ma trezesc dimineata, si mai fericita cand ajung seara acasa. Am ajuns acolo unde atat imi doream sa ajung: sa nu ma uit inapoi cu manie, cu “ce-ar fi fost daca”, cu “nu pot sa cred”. Am ajuns sa-mi asum greselile, alegerile, drumurile. Amintirile. Oamenii castigati si pierduti pe drum.

Si nimeni si nimic nu te poate feri de fericire, cand ea vine asa cum si cand trebuie.