A sunkissed world

Incep sa ma simt bine si sper sa nu se termine totul conform calendarului mayas. Ar fi chiar trist. In alta ordine de idei, incep anul cu o foarte mare pofta de o vacanta pe care nu stiu cand o sa o am, dar in mod cert nu acum, cand chiar am nevoie de ea.

Printre descoperirile celor doua zile de 2012 pot sa enumar linistita oja albastru neon, Mariss  Jansons, dirijorul de anul asta al Orchestrei Filarmonice din Viena, McDonald’s-urile deschise pe 1 ianuarie si a doua cafea din zi.

In rest, ma tem ca in doua zile nu s-a intamplat nimic, ceea ce ma linisteste. E drept, alte chestii ma nelinistesc, dar nu e timpul sa vorbesc despre ele aici si macar, daca ma gandesc, nu e timpul sa vorbesc despre ele deloc, pentru ca… la ce bun, zau asa.

E ordine in Univers, adica o cantitate rezonabila de ordine. Revelionul a fost albastru si a fost frumos, artificii, sampanie etc. Am uitat sa am bani in buzunar, dar deh, mi-e destul de clar ca nu le poti avea pe toate.

Pentru toate zambetele si toate lacrimile din anul care se incheie. Pentru toate drumurile cu trenul, toate sperantele, pentru toate tristetile si bagajele. Pentru Sibiu, pentru Rasinari, pentru Sarata Monteoru, pentru Aiud, pentru Vama Veche, pentru tenisii tociti de atatea sperante. Pentru despartiri, regasiri, pierderi. Pentru prietenii pierduti si cei castigati si pentru faptul ca balanta iese totusi pe plus. Pentru rochiile frumoase cumparate, pentru dezamagiri, pentru munca si demisii, angajari si planuri. Pentru casa pe care nu am cumparat-o si masina pe care nu o am, dar si pentru cea mai misto proprietara care imi face cozonaci si pentru bicicleta mea draga.

Pentru iarna lunga din 2011, primavara confuza, vara alergata si toamna vesela, pentru inca o iarna inceputa drept si fara ocolisuri. Pentru toate sarutarile, mangaierile, privirile si pentru toate copilariile facute sau gandite. Pentru toate cartile absolut fantastice, filmele grozave, muzica excelenta; pentru cortul meu verde, pentru berile savuroase si cafelele aromate.

Pentru toti oamenii cunoscuti si cei pe langa care am trecut, ca printr-un vis. Pentru tot ce a fost si mai ales pentru tot ce nu a fost. Adios, 2011, ai fost foarte, foarte intens.

Suntem suma gesturilor de care nu ne dam seama cand le realizam, dar care spun despre noi mai mult decat posibila noastra autobiografie pe care am fi scris-o sub influenta injectiilor cu serul adevarului.

Azi in tramvai, un batranel statea pe scaun. Era imbracat modest, dar cu acel ceva pe care il poarta toti batraneii care fie sunt in vizita la oras, fie sunt de la tara si au poposit aici dupa nepoti si copii: vesta crosetata. Manca un covrig. In mana cealalta tinea un suport de acte din plastic transparent, in care avea cateva poze. Toate erau vechi, in alb-negru, iar una era a unui baiat. Batranul mangaia absent poza cu degetul mare si privea pe geam. Tot corpul lui era ancorat intr-un prezent nemilos, dar degetul mare era undeva, in trecut, tandru si rascolitor.

De cand am ajuns acasa, ma gandesc la el, la ei, la drumurile lor, la trairile lor, la viata lor, la greselile lor. Nu-i cunosc, dar azi e o zi din aia in care as vrea sa cunosc pe toata lumea si nimeni sa nu ma stie pe mine.

Daca tot se innoieste maine anul, ma gandesc eu asa, nu ar putea sa se si primeneasca? Sa fie mai bun, mai curat, mai frumos? Nu? Ei, eu asa as dori.

Anul 2011 este un an fata de care am sentimente contradictorii rau. Nici nu am chef sa ma apuc sa le scriu. Nu am facut in el nimic din ce mi-am planuit la sfarsitul lui 2010, in mare parte din cauza ca viata s-a schimbat radical, pe toate planurile. Mai ramanea sa ma mut la Sibiu, cum mi s-a oferit ocazia, si gata. Viata s-a schimbat si in rau, si in prea bine, si in “nu stiu”, s-a schimbat si pentru ca am vrut eu, si pentru ca a vrut ea, si pentru ca au vrut altii. S-a schimbat atat de tare incat am si plans zile in sir, am si ras incontinuu, mirandu-ma de norocul meu.

Prefer sa nu ma mai gandesc la 2011, pentru ca e unul din cei mai personali ani ai mei… stiu ca suna dubios si ca toti anii sunt personali, insa asta a fost un caz particular. Atata m-am gandit la el si el la mine, ca m-am saturat. Nu mai spun nimic, nu mai trag concluzii, nu are sens. Poate in 2012 viata se va schimba iar, mai stii.

Notabil in 2011 pot sa zic ca, in afara de redescoperiri si alte chestii, pur concret, a fost concertul Interpol de la Summer Well. Atata m-am bucurat si asa de potrivit a fost, ca nu am cuvinte nici acum sa vorbesc despre asta.

Si cam atat… sa vina 2012. Tare mi-e frica sa imi doresc un an linistit, fara mutari (heh, asta stim cu totii ca o sa se intample, sunt chiriasul-minune), fara despartiri, fara schimbat de 3 joburi, fara probleme de sanatate, fara… fara… fara… Mi-e frica, dar undeva in sinea mea chiar imi doresc. Un an linistit, calm, pasnic si cuminte. Atat.

It’s not a perfect plan, but it’s the one we got.

Nu vreau sa apartin. Nu pot sa apartin. Nu pentru ca sunt eu indaratnica sau mai stiu eu ce, nu pentru ca am sechele emotionale si in niciun caz nu pentru ca mi-e frica. Nu. Sunt perfect lucida cand spun – si chiar cred ce spun – ca oamenii nu trebuie sa-si apartina decat siesi. Nu altora, nu amintirilor, nu viitorului, nu carierei si nu copiilor. Nu, omul trebuie sa fie om si cand se priveste in oglinda, sa se regaseasca doar pe sine. Ah da, ca poti sa fii suma tuturor chestiilor din viata ta, fireste ca da. Dar sa le apartii, nu.

Nu-mi place sa ma simt ingradita. De asta imi plac mie leii; insa nu reusesc sa realizez ca majoritatea leilor se afla acum in captivitate. Pentru ca nu-mi place sa ma simt ingradita, nu-mi place cand ma tine cineva pe un scaun ore in sir intr-o camera goala doar ca sa… fac act de prezenta. Si de dimineata ma enervez continuu pe societatea de consum si altele de genul, in loc sa realizez ca problema e ca nu stiu sa ma relaxez, in situatii din astea.

Am nevoie de un ceai si de o vorba buna. Care sa vina de la mine. Nu mi-am mai vorbit frumos nici macar acum, cand am fost fericita. Am inceput sa gresesc din nou. Intentionat. Parca imi place, cumva. E o urma de masochism emotional de care, daca scap, e ca si cum sunt goala pe dinauntru.

Azi am aflat ca, in ciuda credintei mele de pana acum, am ascendent in Gemeni. O fi si asta o explicatie, nu stiu.

Ce stiu e ca mai e mult pana la vara, si mai mult pana departe, si mult mai mult pana in ianuarie si anul asta se incapataneaza parca sa nu treaca. Culmea.

Think again.

Azi, de exemplu, deja s-au intamplat doua chestii deosebite. Unu, m-am dat cu ruj si imi place si doi, mi-am dat demisia a doua oara in anul asta, urmand sa schimb al treilea job in 4 luni la inceputul lui 2012.

Asadar, sunt iar in preaviz. Insa de data asta nu mai am mixed feelings, deloc-deloc. Sunt convinsa ca e un lucru bun. Asta e cadoul de Craciun despre care vorbeam si ma bucur foarte, foarte mult ca l-am primit si cred ca o sa fie foarte, foarte bine. Dupa ce intamplarea sau mai bine zis bad management a facut sa ma despart de echipa mea preferata cu care am lucrat cel mai bine in intreaga mea cariera, am fost total debusolata si mi-am pus intrebari care la 26 de ani ai zice ca nu se mai pun: cine sunt, unde ma indrept, ce stiu eu sa fac si ce-mi doresc cu adevarat sa fac? Bine, e drept, stiu sa scriu si imi doresc sa scriu, dar asta nu inseamna mai nimic, as putea sa ma angajez  la Posta si sa scriu scrisori standardizate pe care sa le vand la un pret modest celor care nu mai stiu cum sa mai zica “La multi ani” persoanelor dragi. Dar de cand cu facebook-ul, si perspectiva asta in cariera s-a cam dus.

Lucrurile s-au asezat insa frumos si dupa un job temporar si unul care s-a dovedit a fi si el temporar, cred ca in sfarsit am descoperit piatra filosofala a carierei. Sa vedem de la anu’, dar cum ziceam, eu cred ca o sa fie bine.

Iar faza cu rujul, si el a fost un cadou de Craciun. Nu-mi place sa ma dau cu ruj pentru ca devin brusc foarte constienta de prezenta mea pe lume. Numai ca azi am vrut sa fiu asa, pentru ca intotdeauna cand imi dau demisia ma aranjez frumos, ma machiez si sunt cu totul altfel.

Ce nu-mi place in schimb este faptul ca sunt inapoi in Bucuresti si ca nu mai sunt acasa. Acasa de Craciun este magic. Acasa de Craciun e liniste, e bine, e pace, e ordine si ma simt ocrotita de toate relele din lume. Poate pentru ca sunt.

Acum cateva saptamani, cand mi-am dat seama ca nu m-am pregatit deloc pentru Craciun si cand am realizat ca iar am inceput sa nu mai vad lucrurile bune din viata si cand toate astea bune erau destul de bine acoperite de alte si alte multe mizerii care ma faceau sa ma simt oribil, mi-am zis in barba mea de copil prost: o sa am noroc daca trec de Craciunul asta ca prin branza.

Acum, dupa Craciun, imi dau seama cat de prostuta am fost. Sunt ATAT de norocoasa, chiar si in unul din cei mai urati ani ai mei. Sunt atat de norocoasa ca in anul asta mi s-au intamplat niste lucruri atat de frumoase, de unice, de deosebite, incat am uitat sa ma mai bucur de ele. Sunt norocoasa si pentru cele triste, pentru despartiri, indepartari, decizii grele de tot, reveniri si plecari. Sunt norocoasa si extrem de fericita pentru ultimele luni si, in general, in viata asta sunt recunoscatoare pentru faptul ca am fost iubita de atatia oameni minunati, fie ca m-au iubit o viata, niste ani buni, saptamani dubioase, zile de poveste sau minute extraordinare. Fara resentimente sau parfum de scheleti in dulap, fara tristete si fara drumuri blocate de viscol, totul e asezat.

Nu cred ca e doar spiritul Craciunului care vorbeste, nici macar nu mi se mai pare dubios ca nu ma intereseaza ce o sa fie dupa ce despodobim bradul si ascundem bine toate ornamentele de sarbatori. Imi pasa doar de oamenii din viata mea, cei care sunt, care au fost si daca am noroc ca cei care or sa vina sa fie pe jumatate la fel de misto, ce sa zic, chiar ca sunt norocoasa. Da, anul asta nu a fost prea bun si da, lucrurile nu merg toate asa cum ar trebui, bla bla… Dar acum ca am realizat ca oamenii in sine sunt o dimineata de Craciun, macar stiu ce am de facut ca sa pot sa fac lucrurile sa fie mai bune.

Acuma poate sa si ninga. Nu stii niciodata de unde pornesti de fapt. Linia de start nu e mereu aia marcata, la fel cum nici linia de finish nu e intotdeauna unde te astepti sa fie – uneori nu e deloc.

Am ajuns acasa si am facut bradul, am facut planul pentru masa de Craciun si am facut ultimele cumparaturi. Acum astept sa mi se usuce niste felii de portocala pentru o coronita pe care vreau sa o impodobesc home made si savurez o cafea fierbinte, tare, cu miere.

Cea mai buna cafea e aia de acasa, din Ajun de Craciun, cand dintr-un motiv sau altul e mare, mare agitatie, cateii mi se impleticesc pe la picioare si eu am la ce sa ma gandesc bun.

Aseara, ca prin minune, cand am facut bradul toate lucrurile rele s-au facut mici, mici de tot si toate lucrurile bune au inceput sa straluceasca. Sa fii acasa de Craciun – reteta sigura pentru un zambet mare de tot pe buze.

Si cum sa nu te bucuri cand Mos Craciunul tau, care de altel e si el un mare cadou in sine, iti aduce cadou bilete la Radiohead in Berlin? Nici macar nu-ti mai pasa ca nu ninge, ca poate nu toate-s asezate, ca sigur nu mai ai timp in 2011 sa repari multe tampenii.

Imi beau cafeaua nu in liniste, ci in zgomotele specifice casei mele de Ajun. Lucrurile bune incep sa se astearna mai ceva ca o zapada pe care n-ai niciun chef sa o dai la o parte.

Lumea pare uneori mai frumoasa, atunci cand primesti o veste buna. Parca e asa, ca intr-un musical, veselie si ordine in univers.

Apoi ajungi acasa si, molipsit de voie buna, bradutul tau de 15 cm iti pare ditai copacul, metrul de luminite de craciun ti se par 20 de picioare de urias si ai impresia ca totul o sa fie bine. Si daca nu o sa fie bine, o sa faci sa fie bine, cum tot faci de cativa ani incoace. Daca nu-ti faci tu bine, draga mea, nimeni altcineva nu iti va face… Sau iti va face, dar o sa simti ca e din mila si nimanui nu ii place (sau nu ar trebui sa ii placa) sa fie compatimit.

Maine plec acasa de Craciun cu un cadou grozav primit recent si despre care inca nu pot sa vorbesc. Dar si cand voi vorbi, va fi exact asa cum imi voi dori si cum ar fi trebuit sa fie de preaaa mult timp. Vreau sa pun punct toamnei asteia nebune care se continua, pare-se, si in iarna, vreau sa asez lucrurile in sfarsit, vreau putina liniste, linistea si calmul de care am fugit ca o zaluda.

Asa ca daca ma intreaba cineva, asta vreau de Craciun. Nu numai asta, fireste, caci sunt ca un capcaun in zilele asta, vreau si tot vreau… Ceea ce inseamna ca in ultima postare am mintit, putin. Dar cel mai si cel mai mult imi doresc liniste si pace, ordine si diverse lucruri bune. Da. Asta vreau. Abia astept momentul ala de sambata seara, cand o sa-mi fac un  ceai de tei, imi voi lua o portocala si voi citi, din nou, A Christmas Carol. Si la ultimele pagini o sa mi se faca iar somn si o sa adorm adanc si o sa ma trezesc a doua zi si o sa fie Craciun si o sa fiu acasa si o sa inceapa sa fie Bine.

Acum, pe final de an si mai ales cand se apropie Craciunul, ma cuprinde o lene ce nu va pot povesti. Initial am crezut ca e normal si ca toate aceste sentimente ale mele de lehamite cronica si de dorinta de amanare a tuturor chestiilor pentru un timp nedefinit, insa numit, prin conventie sociala, “la anu’ ” sunt intalnite la toti oamenii. Dar, pe masura ce toata lumea vrea chestii acum, pe masura ce ma lovesc de un zid de hei-rupism care efectiv ma scoate din sarite, pe masura ce mai aflu de una, de alta care trebuie facute acum, imi dau seama ca, pesemne, eu sunt exceptia.

Ieri, pe vremea aia mizerabila, eu am plecat dupa Cadourile Grozave pentru Oamenii Grozavi din viata mea. Nu-i bai, ca am gasit, insa asa dementa colectiva, priviri hulpave, maini care se intind si aglomeratie n-am mai vazut. Din an in an e mai rau si ma astept sincer ca, intr-unul din Craciunurile viitoare, sa fim cu totii ingropati sub un munte de cadouri din care vom iesi abia de Paste, pentru ca apoi sa ne ingropam in nisip, de preferinta bulgaresc, ca e mai fin, si tot asa.

Nu stiu altii, dar financiar, sfarsitul meu de an e aproape dezastruos. De fapt, cu siguranta dezastruos, daca il compar cu sfarsitul lui 2010. E plin de incertitudini si de diverse gauri prin portofel. Si ma intreb, oare eu sunt anormala ca nu fac credite la Provident? Oare e firesc sa nu fiu agitata si sa n-am febra la gandul ca aoleu, vine Craciunul? Sunt agitata, da, dar doar din cauza ca, asa cum am zis mai sus, mi-e lene si oamenii nu inteleg si nu le pasa ca in 5 zile o sa fiu acasa cu mama si o sa fie bine.

Sper din suflet ca lucrurile sa o ia pe o panta descendenta zilele astea in ce priveste pretentiile si agitatia si tot. Ca sunt si eu om si sincer, am obosit. Nu vreau altceva decat sa fiu acasa de Craciun, sa beau ceai de tei si sa ma joc cu cainii. Nici macar cadouri nu vreau. Doar daca se poate oferi liniste la pachet, impresurata de o minunata frunza rosie, festiva.