Acasa

Posted: February 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Acasa e o notiune atat de abstracta, incat nici nu stiu ce fac scriind aici despre ea.

Acasa o sa fie mereu acasa cu ai mei. Asta e clar. E undeva in mintea mea ca o ancora, sau ca un far, sau ca amandoua mixate intr-un blender mare in care au loc si amintiri si sentimente si de toate.

Acasa e uneori si la munca. Ajungi obosit (paradoxul zilelor in care traim: dimineata esti deja gata de culcare) si iti faci o cafea, te tarasti prin biroul pe care o sa il tot vezi in urmatoarele 9 ore, te asezi in scaunul care deja te cunoaste si cu care ai o relatie love-hate, ai cana ta, laptopul tau, chestiile tale.

Acasa iti sunt oamenii. Prietenii tai fara de care nu ai mai avea compas moral si umoristic. Acasa e la fiecare din ei, in povestile lor, in serile apasate de fum si confesiuni, in cafelele si berile din aceleasi baruri unde ai zis ca nu o sa mai vii si totusi uite, esti ca acasa.

Acasa e de cele mai multe ori insa pe drum. Acasa e cand te duci undeva, nu neaparat cand ajungi acolo. Acasa e in mintea ta, in mainile tale, in tot ceea ce ai putea sa faci sau ai fi putut sa faci, dar ploua sau iti e frig ori lene. Acasa e mereu undeva si cel mai frumos e cand acasa e si poteca ce te duce acolo.


Despre cum sa te obisnuiesti cu nimicul

Posted: January 15th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Dupa cum am mai tot mentionat, sunt chirias de mult timp. Din 2004, de cand am venit la facultate. Si de atunci incerc sa ma obisnuiesc. Cu locuitul in case cumparate de altii, cu cotloanele ce nu sunt ale mele, cu detasarea, cu renuntarea, cu sentimentul de “temporar”.

Stergi mobila ca si cum ar fi a ta. Insa de fiece data cand mai vezi cate o crapatura pe care nu ai facut-o tu, cand mai simti cate un damb in parchet pe care nu il recunosti, cand mai scartaie o usa uneori, te simti tradat, te simti ca intr-o relatie in care ai aflat ca are pe alta. Esti gelos pe trecutul casei aleia, asa cum esti gelos si pe viitorul ei.

Nu-ti cumperi nimic al tau, de teama ca va trebui sa te muti. Iti iei chestii mici, marunte, neinsemnate aproape, pe care fie le lasi acolo cand te muti, de mila lor, pentru ca par ca s-au invatat prea bine cu spatiul si particularitatile casei ca sa le dezradacinezi tu, fie le iei dupa tine ca pe niste ramasite care sa iti aminteasca mereu de alte case in care ai avut alte vise.

Cand vii din vacante, oftezi fericit ca esti acasa. Si totusi amar, pentru ca stii ca nu esti, ca nimic de acolo nu iti apartine cu adevarat, chiar daca mobila e a ta. Refuzi uneori sa o numesti “acasa” – acasa ramane tot la parinti.

Sigur ca viata e mai usoara pentru cei ce nu acorda atentie materialului asa cum o fac eu. Pentru cei care vad niste pereti ca pe niste pereti si nu au probleme existentiale in a-i lasa in urma.

Dar eu sunt eu, dimineata cand deschid ochii doar ce simt ca as putea fi altcineva, dar imi trece pana pun de cafea. Si eu vreau, vreau sa am, sa posed, sa fie al meu. Ca multi altii, de fapt, insa nu recunoastem; nici nu stiu de ce nu recunoastem. O fi un soi de slabiciune, poate; insa sigur sunt si slabiciuni mai rele decat asta.


Driving home for Christmas

Posted: December 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ca sa vezi, nu s-a terminat lumea. Asta inseamna ca azi plec acasa, acasa la Craciunul meu, asa cum e el, in esenta, de ani si ani de zile.

Nu stiu cum, dar desi sunt un om destul de negativ, in preajma Craciunului vine cineva si ma stropeste cu praf de bunavointa si optimism. Imi iese matematica sufletului numai pe plus si reusesc sa vad numai lucrurile bune. Banuiesc ca e normal, insa asta nu face lucrurile mai putin placute.

Dintotdeauna mi s-a parut ca in perioada dintre Craciun si Revelion timpul sta in loc. De parca tot si toate au inghetat si noi ne miscam cu greu printre oameni, planuri, socoteli, rezolutii si altele. Cand eram mica, asta era visul meu uneori: sa ia lumea piua si sa fiu singurul om care mai traieste in prezent, sa trec printre oameni si sa intru in case in care unii beau ceaiul, altii fac patul si tot asa. M-as fi simtit cel mai in siguranta, daca timpul s-ar fi oprit. Si cred ca asta e aplicabil si azi.

Ma bucur ca nu s-a terminat lumea. In ne-timpul asta, ma voi gandi la cat de pe plus am iesit si cat de bine e in toate sensurile. O sa fie exact ca si cum s-ar fi oprit timpul.


Zapada si mizerie si alte lucruri bune.

Posted: December 12th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Ma uit pe geam si ma intreb cand am uitat sa ma bucur de zapada. Imi amintesc instant: in prima mea iarna in Bucuresti in care trebuia sa ma si duc la munca. Eram in 2008 – 2009. Pana atunci, in cei 4 ani de facultate, problema era simpla pe timp de iarna: daca e multa zapada, nu iesim din casa. Abia in sesiune ma taram cu greu si deja simteam o aversiune fata de iarna. Nu suficient, totusi. Cel mai rau a fost prin ianuarie 2009 cand, in fiecare dimineata de la 8, trebuia sa inot prin nameti ca sa ajung la munca, mereu cel mai tarziu, mereu uda pana la genunchi, mereu simtindu-ma ingreunata de zapada si de haine si fular si caciula, ah caciula, si pierzand mereu cate o manusa prin zapada.

Cea mai mare ura fata de iarna am simtit-o acum vreo doi ani, cand trebuia sa ajung din Drumul Taberei la Universitate. Zi de zi. Faceam o ora si un pic pana la munca, uneori troleul nu mai facea fata aglomeratiei din Razoare si trebuia sa o iau pe jos pe nameti – nu, nu prin, ci PE, ca altfel nu aveam cum. Eram zilnic sictirita de bocanci si geaca, ma simteam mereu inapta sa fac fata iernii, din toate punctele de vedere dar mai ales cel vestimentar. Imi doream sa fiu draguta si iarna, dar cu 15 straturi pe tine, cu o haina imensa cu fulgi de gasca, cu bocanci de munte si o manusa de-un fel si alta de alt fel, numai draguta nu poti sa fii.

Imi dau insa seama acum ca problema mea nu este iarna, ci acest oras. Acest oras care a ramas cu… 30? Hai sa zicem 30 de ani in urma cu… tot. Aici nu poti sa parchezi, sa te plimbi iarna, sa nu faci 100 de ore pana la munca, sa nu te enervezi, sa nu iti strici numeroase perechi de bocanci prin zapada. Nu poti nici macar sa stai acasa fara sa te enervezi ca nu ai caloriferele calde.

Totusi, cand te apuci pe ninsoare sa faci cel mai frumos bradut, cel mai devreme din cariera ta de decorator de brazi, cand iesi pe viscol ca sa mai cumperi o funda, cand te uiti apoi la luminite si te simti acasa cu adevarat – si nu acasa in apartament sau in cartier sau in oras, ci acasa in niste sensuri mai adevarate si mai frumoase – ei bine, atunci nu mai conteaza ca e iarna, ca e iarna in Bucuresti sau ca locuiesti pe planeta Pamant.

Da… am si uitat ce voiam sa mai zic sau despre ce mai voiam sa ma plang. Ceea ce cam dovedeste ce spuneam mai sus. Gaseste o casa si decoreaz-o intr-o noapte viscolita.


Dezradacinare

Posted: May 25th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , , , , , | 2 Comments »

Unii oameni nu au scris sa se “aseze”. Eu una asta cred. Si nu ma gandesc la asta cand vad rebeli fara cauza cutreierand lumea si schimband orasele in care locuiesc asa cum isi schimba altii sosetele. Din contra, cred ca aceste persoane sunt cele mai atasate de locuri si sunt “most likely to settle down for good”, o data ce isi ostoiesc nevoia de alergatura.

Eu cred ca oamenii care nu au scris sa se aseze sunt printre cei care cauta asta cel mai tare. Sunt printre cei care semneaza tremurand un credit pe 30 de ani. Sunt printre cei care bifeaza un X timid langa toate chestiile din catalogul Ikea pe care le vor pentru casa “lor”. Sunt acei oameni care isi cauta privelistea perfecta de la etajul perfect. Acei oameni care, o data mutati intr-o casa noua, pun repede o perdea – a lor, un covor – tot al lor si papucii de casa la usa si ofteaza apoi a implinire.

Printre acei oameni cred ca sunt si eu.

Am senzatia ca am acum doua drumuri in fata. Fie ma asez, fie ma ridic si umblu. Si oh, vai, cat imi doresc sa umblu, sa vad, sa incerc, sa simt si sa gust. Mai mult chiar decat imi doresc sa imi asez oasele obosite intr-un pat alb, imaculat, si sa dorm 100 de ani.

Dar cred ca mai am de crescut pana departe. Sunt drumuri frumoase de umblat pe care le poti bate si cand esti acasa, stiu asta. Numai ca notiunea de “acasa” a fost intotdeauna confuza si permisiva pentru mine. Am ajuns sa o asociez cu oameni si experiente. Asa ca, intr-un fel, mai mereu sunt acasa. Si deci ce-mi mai trebuie sa-mi iau talpasita? Un alt troller, asta da. Pantofii potriviti, am. Timp, se face. Incredere – ei, aici stau mai prost.

Cand apare noul catalog Ikea?


Cerul va fi temporar noros

Posted: January 8th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Ma distreaza la culme expresia din titlu; nu stii cand o sa fie cerul noros si cand nu, e ca si cum joci ruleta ruseasca.

Ori de cate ori vin acasa si ma uit putin la televizor, imi dau seama ca nu pierd mare lucru: Activia iti regleaza tranzitul intestinal, cerul va fi temporar noros, nu stiu ce banca da nu stiu ce credite, un fotbalist a facut ceva, scandal in parlament, consumul de sare, zahar si grasimi si asa mai departe.

Ma pregatesc sa incep saptamana viitoare in forta, desi o voi termina probabil lesinata si nemultumita. E ultima saptamana la un loc de munca; intoteauna mi s-au parut epuizante ultimele saptamani la un loc de munca. E ca atunci cand esti mic si amani sa-ti faci temele pana duminica seara, te culci tarziu si a doua zi te intreaba ai tai ce ai si de ce esti sfarsit.

Nu stiu pentru cat timp si cand va fi cerul temporar noros, dar stiu ca e al naibii de bine cand e senin. Ar trebui sa ma bucur mai mult de asta, desi imi iau, precauta, umbrela in geanta.


Happiness is best served home

Posted: December 24th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , | 5 Comments »

Am ajuns acasa si am facut bradul, am facut planul pentru masa de Craciun si am facut ultimele cumparaturi. Acum astept sa mi se usuce niste felii de portocala pentru o coronita pe care vreau sa o impodobesc home made si savurez o cafea fierbinte, tare, cu miere.

Cea mai buna cafea e aia de acasa, din Ajun de Craciun, cand dintr-un motiv sau altul e mare, mare agitatie, cateii mi se impleticesc pe la picioare si eu am la ce sa ma gandesc bun.

Aseara, ca prin minune, cand am facut bradul toate lucrurile rele s-au facut mici, mici de tot si toate lucrurile bune au inceput sa straluceasca. Sa fii acasa de Craciun – reteta sigura pentru un zambet mare de tot pe buze.

Si cum sa nu te bucuri cand Mos Craciunul tau, care de altel e si el un mare cadou in sine, iti aduce cadou bilete la Radiohead in Berlin? Nici macar nu-ti mai pasa ca nu ninge, ca poate nu toate-s asezate, ca sigur nu mai ai timp in 2011 sa repari multe tampenii.

Imi beau cafeaua nu in liniste, ci in zgomotele specifice casei mele de Ajun. Lucrurile bune incep sa se astearna mai ceva ca o zapada pe care n-ai niciun chef sa o dai la o parte.


Trezirea

Posted: May 26th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 8 Comments »

Dimineata, Centrul Istoric din Bucuresti se trezeste la viata. Terasele se pregatesc de bautorii de cafele, limonade si beri, agitatia e continua, locatarii putini isi intind oasele pe balcoanele mobilate precar, cand si cand dintr-o cladire in renovare se aud zgomotele muncitorilor si camionul de gunoi e la datorie.

E dimineata si e vara si cred ca e prima data in mult timp cand mi-a placut in Centrul Istoric. Poate si pentru ca am evitat stradutele excavate, poate si pentru ca mi-am luat o cafea buna, poate si pentru ca incep sa-mi iau la revedere. Abia ce mi-am stabilit aici biroul, siguranta, abia ce m-am obisnuit cu vederea de pe geam. Nu plec nicaieri; cel putin nu in viitor. Dar stiu ca o sa plec, candva.

De multe ori am vrut sa plec si, tocmai cand iau decizia, incep sa vad lucrurile altfel, ca azi. Centrul Istoric, lumina pe cladiri, oameni draguti. Niciodata nu am reusit sa trec de acest punct. Nu stiu nici macar daca ar trebui sa trec. Insa incep sa simt ca da.

Mai e mult pana departe si eu am cam multe de facut si mai ales de scris. Insa azi, cel putin pana cand se lasa amiaza, e frumos aici.


Hai, puiule, fii gata o data!

Posted: January 23rd, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Asa ma adresez eu, poate nu chiar atat de politicos, celor patru pulpe de pui care asteapta cuminti in tava. Dat fiind ca e sambata, mi s-a parut foarte elegant din partea mea sa ma duc frumos la aerobic, ca apoi sa vin acasa si sa gatesc.

Am pregatit, astfel, niste ciuperci cu smantana si patrunjel, de care, la o prima, a doua si a treia gustare, sunt foarte mandra. Numai ca am apreciat gresit timpul in care puiul va fi si el numai bun de rontait si acum stau si ma invart prin casa, cateodata mai repetand miscarile de dimineata de la aerobic.

Imi place sambata asta, e rotunda. Mai ales ca diseara socializam cu psihopatii, adica ne plimbam fundul din casa si mai vedem si noi alti oameni. Nu prea am vazut oameni pe 2010, nu din motive de lipsa de chef sau alte boli, ci pentru ca pur si simplu luna ianuarie a fost foarte cruda din punct de vedere financiar.

In alta ordine de idei: citesc “Ciberiada”, de Stanislaw Lem, cred ca a venit si vremea ei. Ma straduiesc sa ma apuc de Revolutionary Road, dar asta inseamna sa fac fantasticul efort de a lua cartea de pe birou. M-am delectat azi cu niste David Bowie, atat muzical, cat si altfel; m-am uitat la un interviu cu el din 1974, aici e prima parte.  Era foarte tanar si foaaarte slab. Mi se pare un om care a imbatranit frumos si statuar. Imi place de el si de cameleonismul lui, dar mi-a placut si sa-l vad intr-o stare normala, fireasca.

Asa cum e frumos sa vezi toti oamenii. Si in costumul cu pene si sclipici, si in pijamale. Asa e mai usor sa-i iubesti, daca asta se intampla.

Ma duc la pui, sa-l intreb de sanatate.


Intr-un fel, acasa

Posted: June 24th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 5 Comments »

Intr-un fel, asa-i de bine cand ajung seara in garsoniera cu perdele mov – caci da, am facut-o si pe asta, mi-am luat perdele mov, ma simt acasa, oricat de straniu e sa fii acasa intr-un ceva inchiriat.

In alt fel, intotdeauna am avut grija sa-mi construiesc o casa in mintea mea, prin toate orasele prin care am fost si au lasat ceva in mine.

Nu am chef de activitati de oameni mari, care se duc la job si iau pranzul la cantina si vorbesc despre nunti cu prietenii lor si isi cumpara bilete de avion spre destinatii exotice. Eu nu ma simt la locul meu printre astfel de chestii si treaba asta e atat de evidenta, incat arat ca un elefant intr-o camera cu portelan. Un elefant care nici nu respira, de frica sa nu sparga ceva. Un elefant care se uita in jos si vede ca, pe deasupra, mai e si dezbracat. Ei, poftim. Un elefant dezbracat intr-o camera cu portelan.

Mie-mi trebuie sa merg acasa, des, fie ca merg acolo unde chiar e acasa, unde e cana mea de cafea cu leul cataleptic sau cana cu veverita isterica, acolo unde sunt cartile mele pe care le tin mereu in biblioteca, indiferent de cate ori le-am citit, acolo unde am hainele mele ingramadite in dulap si unde covorasul verde priveste de pe parchet nedumerit. Sau macar acolo unde cred ca e casa mea, intr-un oras cu turle colorate, un oras cu marea in mijloc sau un oras in care n-am fost niciodata.

“Mie dati-mi strazi pavate, maturate, dati-mi cinematograf”… la mine acasa.