Dimineți de vară

Posted: June 16th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Miroase a tei și a luna iunie. E cald, e foarte cald, îți sfârâie mintea de cât e de cald. Ce e mai grav, îți sfârâie tălpile a plecare. A regăsire. Vrei să bați drumuri, să te abați de la ceea ce faci constant, zi de zi de zi, ca o glumă proastă, ca un vis de care nu știi foarte clar dacă îți place sau nu. Vrei să pleci, să fugi, pare așa bine uneori să faci asta, măcar două-trei săptămâni sau chiar o viață.

Pe stradă se aude mașina cu înghețată.

Când eram mică, iubeam să mănânc înghețată de la Moșul cu Înghețată. Era un domn foarte în vârstă – sau așa mi se părea mie, mică fiind – care venea zilnic la grădinița mea cu o mică combină plină de înghețată făcută de el – grea, untoasă, vanilată, gust de copilărie. Mă luptam cu bunica mea să-mi ia câte o cupă și rar primeam – să nu răcesc, să nu fac roșu în gât și tot așa. Dar și când primeam… era cea mai frumoasă zi, cel mai bun gust. Atunci am învățat că lucrurile ce vin rar sunt, uneori, mai bune.

Mă uimește că încă de atunci știam că o să-mi fie dor de Moșul cu Înghețată. Și așa a fost. Acum e mort, la fel și fata lui, Zulfia, pe care nu am cunoscut-o niciodată, dar al cărui nume mi-a rămas în minte ca o coordonată geografică. Ca în povești, am auzit că era neasemuit de frumoasă. Am trecut cândva pe lângă casa lui, a lor – o casă mică, acum dărăpănată, departe tare de locul unde venea el cu înghețata, pe jos, zi de zi. M-am uitat la ea și, cu ochii mei de copil, am văzut-o exact ca pe un castel de înghețată, un templu al unor zile bune, frumoase, un tărâm magic locuit de un bătrân care făcea înghețată, zi de zi, cu fata lui frumoasă, Zulfia, pentru zeci de copii luminoși și gălăgioși.

Uneori știi exact ce momente îți rămân în minte și vor sta acolo toată viața. Uneori știi, simți și toată vara ți-e impregnată de mirosul și gustul lor greu, untos, vanilat.


No pictures

Posted: February 8th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: | No Comments »

Pentru cele mai importante, decisive momente din viața mea nu am nicio poză.

Nu am niciun fel prin care să mă văd exact cum eram. Nu am nicio imagine reală păstrată din orașe, camere, din case în care am trăit, din weekenduri care au schimbat tot. Nu am nicio poză din garsoniera din Drumul Taberei, nicio poză din seara în care am decis că plec. Nu am nicio poză din Cișmigiul de mai, de la ora 9 dimineața. Nicio poză din Piteștiul de martie. Nici poză din toate corăbiile, metaforice sau nu, din Vama Veche.

Și totuși, poate tocmai prin acest lucru, momentele astea sunt încă vii. Pulsează. Trăiesc. Vin uneori să mă tragă de mânecă, întocmai ca un copil neglijat, și să mă întrebe, cu vocea frântă, “Mai ții minte?”

Evident că țin minte. Și-mi amintesc adesea, la coadă la Poștă căutând timbre fiscale de 5 lei, pe canapea când realizez că privesc în gol de 5 minute, atunci când fac curat în dulap sau când mai șterg de praf vreo carte anume.

Evident că țin minte.

Și sunt ca într-un carusel în mintea mea. Mă plimb pe un căluț magic și mă învârt fără grijă și în fața mea se desfășoară momente peste momente, clipe peste clipe, un tiramisu de îmbrățișări, de cuvinte nespuse sau spuse prea târziu, de Adio în adevăratul sens al cuvântului, tornade de vieți și inimi și mâini și oameni și voci și șoapte și seri de vară și primăvară și așteptări și săruturi și lacrimi și noduri peste noduri în gât și-n suflet.

Cine să mai aibă, atunci, nevoie de poze?


Între secunde

Posted: October 20th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , | No Comments »

Sunt așa niște nano-momente între secunde care miros a toamnă și a mare și a nisip și a mâini strânse tare de tot, cu disperarea unor copii care simt viața cum vine între ei, grobiană și cu 46 la picior.

Între secunde, între dezastre, între plecări și sosiri, între momentele în care cugeți la sensul vieții dintr-o stație întunecată de autobuz și cele în care chiar crezi că l-ai găsit, într-un parc, într-o vată de zahăr, se întâmplă secole întregi.

Sunt atâtea zile de mâine, atâtea posibile zile de ieri, atâtea feluri de a percepe prezentul, că nu poate decât să doară, să bucure, să uimească, să atingă.

Suntem noi, așa cum a fost și am uitat. Sunt ei, așa cum nu am crezut că vor rămâne. Sunt toate conversațiile purtate de un vânt prea rece pentru biata noastră inimă prea mult încercată.

Sunt toate cuțitele cu care am excizat amintiri când tot ce voiam, de fapt, mai mult era să le păstrăm. Sunt clipele alea, munții ăia, marea aia, cuvintele acelea atât de potrivite, dansul în doi, călcatul pe bombeu la plecare. Sunt acele mici pierderi ale unor mari vise atunci când credeai sincer că nu mai ai nimic de pierdut.

Și uite așa alegem să ne cumpărăm pantofi, să mergem la prânz la cantină, să spunem adio, să plecăm din țară, să fim răutăcioși, să fim buni, alegem să facem piața, să ne vedem de toate momentele mărețe din viață. Dar știm, așa e? Știm.


Obișnuiam să ne jucăm

Posted: May 9th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Credeam acum ceva vreme că joaca s-a sfârșit. Iată-ne oameni mari, serioși, nu mai stăm până la 6 în Fire fără să ne pese de cum arătăm așa, transpirați de atâta dans și împinși în mișcări haotice de către somn, în mare pentru că acum există un ocean de alte cluburi în care oamenii petrec mai mult timp la baie decât în club și te privesc de parcă ai fi Satana dacă ai rimelul scurs. Iată-ne oameni la casa lor (sau în chiria lor), cu jumătățile lor, nu mai stăm la povești care pe unde în ce apartament a tunat și ne-a adunat, în pijamale de împrumut. Ne trebuie noptiera noastră cu lampa noastră și cartea noastră și crema noastră antirid de vrem să adormim bine. Acum ceva ani ne deranja și ne intriga liniștea din apartamentele de lângă, fără să ne întrebăm dacă nu cumva cei ce locuiau acolo erau așa de speriați de zarva noastră, încât crezuseră că a venit războiul și se ascunseseră în debara.

Cred că din cauză că aveam impresia că nu ne mai jucăm am trăit așa, nițel în derivă, din toamnă și până mai acum. Simțeam că am pierdut undeva pe drum în viața asta de adult metaforele, hiperbolele, adjectivele și timpul viitor. Tot ce e mai frumos, adică, pentru mine – iară eu nu știam să trăiesc așa. Așa că am zis că ori mă adaptez, ceea ce poate să fie destul de nașpa pentru sinele meu interior și așa chinuit de diverse stări, ori stau nițel să cuget. Ceea ce știu eu să fac mai bine. Evident că am ales ultima.

Și am descoperit că joaca doar se transformă. Regulile, deși nu pare așa, sunt acum mult mai laxe. Revelațiile, poate pentru că sunt mai calme, sunt mai prețioase. Nu mai e miză, băi. Ceea ce e minunat. Ne putem juca de dragul jocului. Nu pentru că trebuie demonstrat, încercat, gustat, trăit, mers acolo sau acolo sau cunoscut cutare oameni, descoperit chestii până când nu le află alții.

Acum câțiva ani eram cuceritori. Dărâmam redute și de foarte multe ori pârjoleam chestii care n-aveau nicio vină. Acum am învățat să colonizăm. Like a boss!


Proximitate – cinste cui te-a inventat

Posted: March 26th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ne alegem sufletele pereche pe bază de proximitate. Am mai scris o dată despre asta, dar atunci aveam inima nițel contrariată de anumite situații în care, biata de ea, se afla, pusă chiar de mine. Acum mă gândesc doar la câți prieteni ajungem să pierdem în decursul anilor pe bază de țară, oraș, cartier, chiar stradă, și cât e de trist că nu mai suntem în stare să „go the extra mile”  - la propriu și la figurat.

Am devenit mai cinică, mai neîncrezătoare. Sunt ca o prună stafidită, pe dinăuntru. Nu mai am energie să-mi explic nici chiar eu, mie că cine vrea să rămână în viața ta, o face. Că relațiile nu sunt drumuri cu sens unic – ba chiar sunt cărări de munte, autostrăzi, râuri, drumuri șerpuite. Am obosit să îmi mai țin coama de leu sus și mă blegesc de la o zi la alta.

Ba chiar am observat azi – ca să schimbăm puțin subiectul – că de la un timp merg foarte încet. Nu mă mai grăbesc nicăieri nici când e cazul. Nici pe jos, nici la volan, nici dacă întârzii pentru a n-a oară la birou pentru că am așteptat metroul 15 minute. Mi-am dat seama că nu face nicio diferență faptul că eu mă grăbesc. Merg agale și am timp să mă gândesc și să observ – vai, ce minunat, ați zice, nu? Nu. Dar poate o să vă povestesc la un moment dat și de ce nu.

Revenind la oile noastre (n-am mai numărat de mult oi – ce-o fi cu mine de sar așa între subiecte?). Mie mi-e greu să accept că unii oameni s-ar putea gândi la mine în termeni precum kilometri sau ore pe drum. Nu asta e important. Mi-e greu să cred că nimeni nu mai poate face un exercițiu mental de apropiere decât pe Facebook – unde, se știe, e cel mai simplu să fii artificial, să nu fii ceea și cum ești de fapt într-un  mod care pare chiar natural. Mi-e greu să cred că devenim, unii pentru alții, iconițe roșii în partea de sus a unui ecran. Iconițe care ne bucură, mă tem, fix cât o râgâitură. Cât să te bucuri că ai făcut și tu ceva pe ziua de azi, chiar dacă nu e cel mai demn de povestit lucru din lume.

Mi-e dor de atunci când chestiile erau mai simple și eu una eram foarte ocupată în a le face cât mai complicate. Acum e invers și, deși demersul e mai nobil, e cumva și mai provocator de fire albe și nervi transformați în nisip.

Cred că am nevoie de o cafea tare și un cântec bun și un weekend în care să mă închid în casă și să scriu cu pixul pe hârtie până când sunt mulțumită de cum îmi ies m-urile, dar și de cum mă descarc, ușor-ușor, ca un nor care se scutură de-o furtună peste niște bieți oameni amărâți care în ziua aia au ședință.


2013, 2014… sunt doar niște cifre, oricum

Posted: December 31st, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

În 2013 m-am lămurit cu privire la o chestie: nu sunt singură.

Probabil că pentru unii asta nu e de lămurit. E de la sine înțeles că nu trăim în izolare, iar dacă e să gândim la rece, viața pentru mine a fost chiar darnică, mai cu seamă la aspectul familie, prieteni, oameni buni alături de mine.

Cu atât mai mult nu știu să-mi explic recenta revelație. Cred că e ea se datorează mai mult unei acceptări a stării de fapt și mai cu seamă a aceptării de către mine a faptului că vreau și pot și fac, la rândul meu, multe pentru oamenii pe care îi iubesc.

E o revelație simplă tare, chiar de râs pentru unii, dar e a mea și, anul ăsta cel puțin, e una din cele mai puternice. M-a însoțit prin toate ghinioanele mici și agasante de care am avut parte, prin toate schimbările pe care am avut curajul să le fac, prin toate drumurile mele prin orașe care m-au fascinat, prin toate chestiile făcute pentru prima oară și care au ieșit bine – de la o banală plăcintă cu mere la un drum la mare, de la schimbări în rutina zilnică până la joburi noi. A fost cu mine prin toate poveștile noi pe care am acum să le spun, prin toate conversațiile cu oamenii mei dragi care s-ar mai fi putut petrece de 100 de ori înainte și tot ar fi fost fascinante. Prin toate concertele, toate răsfățurile, toate plimbările astea prin viața de adult. A fost mereu acolo cu mine: nu sunt singură. Sunt iubită, sunt primită, sunt acceptată, sunt a lor și a mea în egală măsură și nu e o competiție.

Totuși, eu simt așa că e mare chestie treaba asta. Da. Restul sunt doar cifre și statistici și lucruri pe care o să le uităm.


Jingle hells

Posted: December 13th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Pe măsură ce devii om mare, și mai mare, cel mai mare, Crăciunul devine din ce în ce mai greu de crescut. Dospește mai greu ca în copilărie, când ți-era ușor să faci aluatul de sărbători. Se cristalizează mai greu decât zâmbetul tău de copil în fața primei ninsori. Și te prinde nițelus mai dificil decât cărțile specifice Crăciunului pe care le devorai sub plapumă, cu lanterna.

Oamenii mari aleargă, măi. Fug, se duc, se uită, cumpără, decid, calculează, împart, completează fișe cu perioad de concediu, își zâmbesc fals, uită, negociază prețul brazilor, lasă de la ei și iau cu lăcomie de la alții. Oamenii mari sunt niște versiuni amplificate a ceea ce reprezintă ei. Când, de Crăciun, ar trebui să fie chiar invers. Ar trebui să fim iar copii.

Eu una nu țin minte goana, fuga, zăpăceala, amorțeala. De Crăciun, țin minte colinda, prietenia, familia aproape, gândurile bune și portocalele. Bradul, mirosul, globurile, ai mei, drumurile frumoase, sania, haina groasă, căciula de urs (cu care am dormit în brațe, multă vreme).

Uneori mi-e rușine. Dar, de cele mai multe ori, îmi amintesc la timp. Și pot să zâmbesc cu un zâmbet știrb, iar.


Și iarna, iar

Posted: December 4th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Și iarna asta iar a venit tiptil, iar îmi bate la ușă cu tot ce am făcut și cu tot ce nu am făcut – firește, va dați seama, cele din urmă cântăresc mai mult pentru sufletele tulburate sau pur și simplu cu creierul învolburat de frig și înfricoșat de finaluri.

Cum de, chiar și în decembrie, mă gândesc numai la anul ce se termină și nu la cel ce începe nu mai e deloc un mister pentru mine. Am pretenția că mă cunosc destul de bine, dar asta nu înseamnă că sunt încă unele chestii pe care le detest sau, hai să nu folosim așa un cuvânt puternic, pe care le disprețuiesc. Una din ele e lipsa totală de “holiday cheer” pe care o simt de când pot să afirm că am o viață de adult.

Ca adult ce face bani și se întreține și e mai mult sau mai puțin pe picioarele lui, e greu să accepți că sunt momente în care erai obișnuit să primești ce acum au devenit momente în care vei dărui chiar și dacă n-ai chef. Obligațiile și poate pentru unii modul în care scapi de ele sau modul în care le privești sunt una din cele mai mari provocări pentru un adult. Mai mare decât un ppt sau un grafic care nu iese, mai mare decât ședința de luni, mai mare decât mersul la service cu mașina.

Și în decembrie eu una o iau razna. În interior. Mă gândesc la ce am lăsat și ce am câștigat, pe unde mai trebuie să șurubăresc și pe unde mai trebuie să desenez, pe unde sunt contururi lăsate neumplute și numere de telefon neapelate de luni, ani, zile etc etc etc.

Mă gândesc la mecanismele mele de apărare care în ultima vreme au devenit din cele mai simple – de genul arderea de poduri, părăsirea vaporului, don’t look back in anger și altele.

Nu pot să vă zic că e bine, aș minți. Nici nu pot să zic că nu e bine, iar aș minți.

Lucrurile sunt cum sunt și cam asta e, uneori. Halal filosofie de viață – dar nu sunt neapărat filosofiile de viață cele care ne duc acolo unde vrem.


Ziua când am uitat să plec

Posted: November 29th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Și a venit ziua când a venit am uitat să plec.

Îmi aduc aminte viu și aproape crud cât de mult voiam să plec, într-o vreme. Aveam un oraș plasă-de-siguranță în care voiam să plec, îl alesesem cu grijă, știam că mă așteaptă acolo și mi se părea mai frumos decât orice există pe lumea asta. Aveam vise și, cu atenție, îmi croșetasem un viitor alternativ acolo în care totul se desfășura așa cum voiam eu. Aveam în spatele ochilor mereu și mereu camera frumoasă în care urma să locuiesc, o știam mai bine decât știam casa în care trăiam atunci.

Din visul ăsta al meu am făcut la un  moment dat două mai mici, pe urmă visul a redevenit al meu. Și m-am agățat de el și de trenul care mă ducea în orașul în care trăiam deja de mult în mintea mea.

La un moment dat, distanța dintre orașul meu și orașul în care mai locuiam încă s-a micșorat radical. Aproape că găsisem o casă, peste două weekenduri voiam să mă duc să o văd, iar cineva mă căuta avid pentru un job care poate ar fi fost minunat. Cafelele mă așteptau, mi-era puțin frică să nu îmi fie greu fără prieteni și mai departe de familie, dar cumva mă împăcasem deja și cu asta.

Și a venit ziua în care am uitat să plec.

Am refuzat jobul ăla și ușor-ușor dorul de fugă mi s-a ostoit. S-a stins. Am învățat să stau și să lupt, dacă vreți, în loc să fug și să mă ascund. Am scurtat drumul până la întoarcere, practic. Am învățat că uneori un drum deschis nu înseamnă neapărat libertate, că schimbarea nu te alină, că altfel nu înseamnă mai bine, că noul nu înseamnă fericire. În același timp am învățat tot atunci că noul și altfelul nu trebuie căutate la mare depărtare de casă. Și am învățat și înfruntat de ce fugeam, pentru ca în final să îmi permit să stau locului într-un oraș cu o groază de probleme, dar care acum mi-e drag ca vărul ăla puțin dereglat psihic și cu cocoașă care mai vine la reuniuni.

Am învățat atunci de fapt să merg pe drumul meu fără să mă mai uit cu atât de mare jind la altele. Asta nu înseamnă abandon sau lipsă de interes față de alte universuri. Știu că sunt acolo, că se întâmplă. Știu si simt atâtea bucurii și fericiri care mai de care ce m-ar fi așteptat oriunde, la fel cum simt dezamăgirile și gândurile triste ce m-ar fi încercat deopotrivă.

Și totuși… dacă știi că poți fii fericit în 1000 de locuri, deja ești fericit de 1000 de ori.


Siuiteasa

Posted: June 30th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Iti faci noi prieteni, descoperi alta muzica, iti canti tu tie muzica asta, te pierzi prin carti, prin asternuturi, prin oameni si prin veri.

Pleci la mare si te intorci si nu mai stii cum se scrie de mana si sigur ca astea nu sunt legate intre ele, iti cumperi blugi si mai suferi un pic.

Ii corectezi pe unii, pe altii nu, ai dreptate dar de cele mai multe ori te inseli, vin oameni acasa la tine si ii primesti asa cum si ei te-au primit.

Mananci ciocolata, faci felurite alergii, te ploua toamna, vara, visezi urati si ti-e foarte, dar foarte dor.

Iti numeri anii, firele de par carunte, cariile si gaurile din inima, iti aduci aminte de copilarie si te intristezi putin.

Numesti “acasa” fel si fel de locuri si ignori semnele cum ca e ceva in neregula in fiecare, te comporti civilizat la masa si salbatic in mintea ta.

Nu ai incredere in viitor, ai prea multa incredere in viitor, dansezi in nisip sau pe ciment si de fiecare data tii pe cineva de mana.

Votezi, injuri, mai bei din cand in cand, te lasi de fumat, de apuci de iubit, iti amintesti de cand voiai sa canti la chitara si nu ai reusit.

Inveti limbi straine, uiti sa spui multumesc, faci bai fierbinti, esti bolnav, vulnerabil, primavaratic, te intrebi cate mai sunt de trait.

O groaza; o groaaaaza mai sunt de trait. Si ce bine!