I said baby I’m your anchor, and I said baby you’re my wings*

Posted: November 2nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Acum ceva vreme, dacă deschideai camera cea mai secretă din mintea mea, găseai o groază de mizerii care te-ar fi lăsat orb, surd și mut emoțional. Azi sunt cel mult câteva gânduri prăfuite și pe care oricum am avut inteligența de a le diseca deja.

Cred că mereu voi găsi fascinantă capacitatea oamenilor de a se modifica structural fără a-și altera, însă, propria esență într-atât încât să nu-i mai recunoști. Și iarăși cred sincer că asta se datorează ancorelor pe care oamenii ăia le au. Lucrurile concrete din viața loc, ceea ce contează, ceea ce îi reflectă, ceea ce îi reconectează la sine. Fără ancorele mele, curățenia din cea mai secretă cameră din mintea mea nu s-ar fi putut face așa de natural.

Ancorele mele sunt simple și eficiente la maxim, aș zice. Familia. Prieteni, aceiași, de ani de zile. Noiembrie, frunzele din grădină, pașii mei prin ele, puțin mai mari ca atunci când eram copil, dar la fel de uimiți și de galbeni. Situații și oameni la care mă întorc cu drag, fără să fie vorba de un plan B, fără să o fac doar la nevoie.

Chestia asta cu ancorele stă cam așa: trebuie să ai mare, mare grijă să nu ruginească.

Și asta cam uităm, noi, oameni foarte ocupați, oameni mari în costume de stofă ce ne sufocă și ne dau mâncărimi.

 

*De aici