O-bo-sea-lă

Posted: April 24th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Știi că ești tare obosit dacă verifici înainte pe net cum se silabisește oboseală, de frică să nu dai vreo gherlă tocmai onlain.

Da. Oboseala asta uneori pare un monstru cu 8 picioare, patru mâini, două capete și-o singură pălărie. Oricând crezi că i-ai dat de cap, te lovește, mișelește, pe la spate. Sau, râzând ca un copil care a făcut o prostie, îți pune piedică exact când mergi, țanțoș, pe stradă, fericit nevoie-mare că ți-ai băut cafeaua și îți stă părul bine.

Oboseala e șmecheră. Știe când n-ai nevoie de ea și parcă tocmai atunci se înființează la ușa ta cu un buchet de flori. Din astea, calmante: lavandă, mușețel, etîcî. Și exact când ai chef să cucerești lumea și-ți iei arma și platoșa, micuța vine și ți le dă jos, făcând din tine o plăcintă umană care nu vrea altceva decât să doarmă.

Și uite-așa trec zilele, cu spaima în sân să nu te printă Oboseala întocmai când n-ar fi cazul. Te uiți în dreapta, în stânga, sus și jos, faci o cruce, scuipi în sân și te rogi măcar să apuci să treci strada. Pas cu pas, gând cu gând, că mai e mult până departe și Oboseala știe a aștepta, a pândi, a cere și a complota.


La linia de start

Posted: April 3rd, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Întotdeauna m-am simțit cam ca la linia de start. Niciodată aproape de finish, mereu cu inima în gât și cu zeci, sute de scenarii despre cum o să fie, dacă o să fie. Mintea mea e mereu contra cronometru, contra timp, contra dovezi, contra a orice urmă de bun simț, mintea mea aleargă de multe ori și împotriva ei înșiși. Mintea mea stă mereu pe ciuci, așteptând, mereu așteptând pistolul care anunță startul.

Nu e de mirare că am obosit. Săptămâna asta am simțit o dorință enormă de a mă întoarce în vestiar și a mă pregăti. Sau chiar a renunța complet la cursele astea niciodată începute, mereu obositoare. Tihnă, răgaz, calm – sunt lucruri care încep să-mi placă din ce în ce mai tare. Sunt scutul meu, așa mă apăr. De curse, alergători, ștafete, energii negative, oameni care vor vor vor totul totul totul acum acum acum.

M-am dus și mi-am cumpărat, deci, pijamale. Mda. Pijamale. Pentru mine, pijamalele sunt cea mai mișto armură, semnul unei minți odihnite, a unui trup sănătos, a unor alegeri bune, a unor drumuri care se pun pe pauză. Pijamalele sunt semnul tihnei, al răgazului, al calmului. Pijamalele poate purta cu inima împăcată numai un om statornic, ancorat în clipa sa. În plus, cine naiba stă la linia de start îmbrăcat în pijamale?

Am resorturi dubioase, știu. Dar mă împing mai departe mereu.


Ce nu am știut că știu despre mine

Posted: April 14th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Multă vreme am crezut despre mine că nu știu să fac nimic.

M-am gândit, pe rând, să mă apuc de cusut, croit, desenat, decupat, ikebana, japoneză (iar), alergat (ăia 5 km chinuiți de 3 ori pe săptămână nu se pun), înot, făcut haine, scris versuri, cântat, echitație, photoshop, fotografie, gătit.

Am stat nopți la rând cu privirea în tavan gândindu-mă că eu nu știu să am niciun hobby. Că e prea banal să spun că îmi place să călătoresc și să citesc și, dacă se poate, în același timp. Ok, da, am o colecție respectabilă de iepuri decorativi sau de jucărie acasă, dar nu sunt un colecționar în adevăratul sens al cuvântului. Pe unii din ei nici nu mai țin minte de unde îi am. În plus, colecționatul de iepuri e o chestie relativ nouă.

În timp însă am descoperit că mă pricep să fac multe alte lucruri mult mai bine. Că nu contează dacă ai sau nu hobby-uri interesante de genul zburat cu balonul sau călărit pinguini. Sunt destul de ocupată în viața asta ca să mai am timp de pinguini. Mă țin ocupată poveștile. Cele pe care le trăiesc, cele pe care le scriu, cele pe care le observ. Eu zic că, la final de zi, e destul de bine, nu? Că tare multe povești sunt pe lumea asta și cea mai mare provocare pentru mine e să le colecționez.

Eu peste 5 ani mă văd strângând în continuare povești. Pinguinii mai pot să aștepte.

 


Contextul

Posted: April 2nd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

În goana asta zilnică, de foarte multe ori – prea multe ori – dăm vina pe context. Sigur contextul e de vină că nu suntem deja bogați și celebri. Sigur că ține de anul în care ne aflăm, de țara în care trăim și de ce vrăji mai face nevasta mea, Samantha ca noi să facem ceea ce ne dorim cu ardoare de ani de zile.

Deseori uităm că acest context minunat ajunge să fie doar o scuză. Un biet scut amărât, îmbătrânit de reproșuri și ruginit de așteptări, pe care îl ținem în fața viitorului nostru cu mâinile tremurânde, de parcă ne e teamă de o luptă din care, orice ar fi, oricât am investi, n-avem cum să ieșim decât învingători.

Pentru că da, se numesc învingători a priori cei care pun platoșa deoparte, cei care încearcă ceva fără să se gândească la alt rost decât la acela de a încerca. Sunt învingători nu musai antreprenorii ăia tineri care acum ocupă pagini întregi în NY Times sau People sau alte reviste de care nu știm din China și Arabia. Sunt învingători chiar și cei care nu reușesc. Care au idei poate banale, dar pe care vor totuși să le pună în practică. Oamenii care își fac un site unde doar scriu, mult, compulsiv, furios, pentru că asta vor ei să facă. Oamenii care se înscriu la competiții de creativitate și, chiar dacă ies pe ultimul loc, nu renunță. Oameni care au o formație și cântă în fața a 3 rătăciți, din care unul e sunetistul. Și pe urmă pleacă acasă și mai repetă puțin. Oameni care nu au în cap doar câștigul material și care nu se apucă de o chestie doar pentru că i-a epuizat altă chestie.

Și ca acest post să aibă morală, pot să vă zic că eu m-am decis să nu mai dau vina pe context. În ce mă privește, acum, contextul e unul destul de favorabil ca eu să încerc să fac ce voiam de ani, mulți prea mulți ani să fac. Am mai vrut asta și în alte momente și contexte, dar, de frică… am schimbat contextul cu altul. Un job cu altul care să mă țină și mai ocupată, inițiative care nu mi-au adus decât multe griji, haine noi în dulap cumpărate ca răspuns în fața stresului și prea puțini bani ca să conteze.

Sunt acum călare pe nu știu câte site-uri și îmi caut un cadru pentru cele două chestii faine pe care vreau să le fac ANUL ĂSTA. Vara asta. Acum. Nu peste 15 ani. Vreau să le fac până la 30 de ani, dar nu la 29 și 8 luni. Vreau să le am, vreau să fiu eu în ele așa cum știu că pot să fiu.

Sunt călare și pe caietul de idei și mi-am scris în el planuri și schițe și prezentări și chiar și versuri care mi-au venit în minte, ca un exercițiu dadaistic de creație a unei chestii personale.

Cel mai greu e să lucrezi la ceva personal. Pentru că ești pus față în față cu întrebarea AIA: cine sunt eu de fapt și ce vreau să pun aici.

Și poate că de-aia nici n-am putut face asta până acum – pentru că nu am știut exact cum sunt acum. Mereu am vrut să știu cum sunt punct. Dar n-ai cum să știi decât cum ești într-un moment – și aia dacă ai noroc și ești gata să accepți că nu tot ce ești e frumos. Eu am avut noroc. Și am acceptat.

Așa că, da. Contextul de acum e ok. Am destulă încredere cât să scriu despre asta. O să fie bine și dacă nu iese nimic. Și asta e cel mai important.


Oh, sing one we know

Posted: April 1st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Atâtea lucruri trăite mi se par întâmplate în altă viață.

Sunt un depozitar de amintiri, atingeri, oameni și intersecții.

Sunt un amalgam de gânduri frânte și abțineri și pasiuni obositoare.

Sunt o grămadă de “eu”.

Și toate lucrurile astea fac zarvă în mintea mea și mă obosesc. Ochii mi se închid, grei, ca și cum n-am mai cunoscut somnul de luni de zile. Colțurile buzelor mi se lasă în jos. Mâinile îmi sunt și ele grele și eu am obosit.

Mă retrag de multe ori în colțul ăla secret al minții mele și nu știu niciodată cine mă așteaptă acolo. Nu știu niciodată dacă oamenii ăia sunt așa cum mi-i amintesc eu sau sunt cu totul altfel. Nu știu niciodată dacă privesc prin caleidoscop sau așa e lumea, de neînțeles.

Și în colțul ăla al minții mele, deseori mă apucă panica, frica, fuga.

O să mă urc în mașină și o să mă duc până la Ploiești, simțindu-mă în cea mai mare aventură. O să mă silesc să îmi intru în formă. În forma de om care a stat liniștit de prea puține ori. Om care s-a obișnuit să se teamă și să se chinuie să începe ceva ce știe că va abandona. Om care lungește secundele obsesiv, doar-doar ni se lungesc amintirile. Om care, din când în când, mai amorțește și uită…

Și nu e pentru că stau la birou sau pentru că fac în mare aceleași lucruri zi de zi.

Ci pentru că amorțeala e aproape tot ce mai stă, uneori, între mine și drum.

Aproape.


Ce-as face

Posted: April 26th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | 2 Comments »

As face multe chestii acum. Ma mananca talpile si am atata energie, incat nu ma recunosc. Chiar miercuri am crezut ca o sa explodez ca o Supernova, de la toata energia acumulata. As fi facut o groaza de lucruri si nu m-as fi oprit. A trebuit sa pun capul pe perna cu forta, in jur de ora 2 AM, ca de obicei, ca sa ma asigur ca voi fi functionala la o Intalnire Foarte Importanta de joi (si de succes, as spune acum).

Nu stiu ce sa zic ca se intampla. Poate asa e cand lucrurile merg bine. Te umpli de energie incet-incet, pana cand la un moment dat nu te mai recunosti.

Eh, si acum am foarte multa energie, pe care as risipi-o asa:

1. M-as duce pana la Origo sa beau o cafea tare de tot si aromata de tot, o cana de cafea neagra si spumoasa, o cafea care te face sa uiti si totodata sa iti aduci aminte, sa stai si totodata sa alergi, sa te bucuri si totodata sa cazi pe ganduri.

2. M-as duce pana la mare, in masinuta mea frantuzeasca si rosie si proaspat reparata si care poarta numarul norocos 3 in nume, 3 de la de cate ori e nevoie sa incerci sa conduci pana cand reusesti. Sa merg pe A2 cu vantul prin par si Depeche Mode la maxim.

3. M-as duce la un restaurant oriental si as manca atat falafel cat poate sa manance cel mai infometat om din lume, ceea ce, fireste, este mult si poate o exagerare, dar cine poate spune cat de mult iubesc eu falafel-ul, daca nu eu?!

4. As citi pe o banca in parc; mi se pare meschin timpul care imi mai ramane de citit, chiar si timpul pe care mi-l fac, renuntand la fel si fel de placeri, cum ar fi somnul.

5. As sari pe o trambulina, insa nu stiu niciuna prin jur destul de vesela cat sa nu imi strice cheful de viata de azi.

Si cam atat pe lista de azi, ma preseaza Treaba de Vineri, care, se stie, nu cunoaste liniste sau alte chestii care rimeaza cu linistea.


Cand simti ca pierzi

Posted: April 22nd, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ma incearca uneori o senzatie apasatoare ca o ploaie de toamna cum ca am pierdut ceva.

Din nefericire pentru mine si economia timpului meu, nu simt ca am pierdut ceva concret. Cum ar fi chei sau vreun biletel sau niste bani; nici macar la primul nivel al chestiilor metafizice nu stau prea bine, fiindca nu e vorba de simtul umorului sau cheful de viata sau dorinta de a invata.

Pur si simplu… nu stiu ce e, dar simt ca sunt  mai usoara – si nu intr-un sens neaparat mai bun. Nici mai rau, totusi. Nu stiu, este realmente ciudat si este foarte posibil sa mi se para doar. Se stie ca aprilie are mereu chef de glume, chiar daca anul asta spiritul sau ghidus si-a facut mai greu aparitia.

Cert e ca sunt asa de derutata, incat nici nu stiu daca sa incep sa caut sau sa inlocuiesc ceea ce, aparent, am  pierdut. Si cumva, desi premisele sunt cu totul si cu totul altele, ma simt pe un permanent loc 2 sau 3, poate chiar 4, in orice caz, departe de cel cu care ma simt cel mai bine.

Asa ca ce sa facem? Stam si asteptam. Poate ca am pierdut cu totii ceva si undeva chestia asta inseamna un echilibru. Poate ca doar mi se pare fiindca e luni si nu am baut decat doua cafele. Sau poate, doar poate, e de la vantul asta de aprilie care ma dezechilibreaza uneori atat de tare, ca pana nici tenisii mei credinciosi nu mai fac fata.


Spaima de final de aprilie

Posted: April 16th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

O stiti? E spaima aia care te cuprinde cand iti dai seama ca nu te mai afli de mult la inceputul anului. Pentru unii dintre noi, mai putin norocosi, e spaima ce apare cand iti dai seama ca e momentul sa iti depui toate declaratiile fiscale posibile si imposibile. Pentru altii e doar spaima ca nu au apucat sa-si etaleze toata garderoba de iarna, sau ca nu au dat inca jos kilogramele puse de Craciun.

E insa in mod cert spaima de a realiza ca a trecut atata timp dintr-un an in care ti-ai propus, in secret sau explicit, sa schimbi lumea. Inca nu te-ai apucat nici macar de plan si uite ca suntem la jumatatea primaverii. E frica de a realiza ca sunt sanse mari ca si anul asta sa procrastinezi, teama de a te accepta inca o data asa cum esti.

E frica de a nu ramane iar pe dinafara, teama de a nu avea vacanta de vara perfecta pe care nici  macar nu ti-ai planificat-o, sunt palmele transpirate in fata faptului ca uite, te inradacinezi si incepi sa devii, te definitivezi, te statornicesti in a fi asa si nu altfel, in a fi tu si nimeni altcineva.

E spaima de a te trezi ca e iarna iar si de a privi inapoi si de a-ti da seama ca teama de final de aprilie a fost intrucatva nejustificata pentru ca nu ai cum sa prevezi nici un milifragment din cat de grozav o sa fie si o sa fii, de fapt.


Povestile care asteapta sa fie scrise

Posted: April 12th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

Sunt dupa colt, le simti? Iti sufla in ceafa. Du-te acolo, iti spun. Si simte asta. Si construieste-ti amintiri si semafoare interioare mereu pe rosu. Trebuie sa fii asa, si pe urma altfel, si niciodata acelasi.

Povestile care asteapta sa fie scrise sunt niste mici tirani. Poarta cu ele una din cele mai oribile arme: posibilitatea. Se poate sa se intample, se poate sa nu, sunt la fel de chinuite ca pisica lui Schrödinger – de fapt, stai, poate nu era chinuita. Dar nu vom sti asta niciodata. Vom sti insa si vom simti doar crunta presiune a povestilor ce asteapta sa fie scrise si a drumurilor ce asteapta sa fie umblate.

Si de crezi ca te poti feri de ele in casa ta, in singuratate, inconjurat de suficiente lucruri concrete cant sa nu ai timp de alte ganduri, te inseli. Povestile nescrise te judeca, te asteapta si te cheama, toate trei in acelasi timp. Pantofii te pandesc de dupa usa si se intreaba – oare sa fie asta ziua cand o luam pe drumul mai putin umblat? Si, desi se intreaba in soapta, o sa ajungi si tu sa iti pui semne de intrebare in curand. Intai din tastatura, pe urma incet incet in fiecare zi si prin toate povestile prin care umbli.

Asa ne trebuie daca ne place sa incercam. Si nici macar nu e pacat; posibilitatea e, poate, cea mai placuta angoasa posibila.


Weekend inflorat

Posted: April 30th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Weekendul asta am fost la Pitesti. Ca turist. Am stat la hotel, m-am plimbat prin centru, mi-am luat “suveniruri”. Intotdeauna un oras e mai frumos atunci cand iti tai legaturile pe care le ai cu el. E firesc; de la departare, totul pare sa fie aur.

La nunta, mi-am dat seama inca o data cat imi place sa fiu lady like. Imi place sa ma imbrac elegant si sa ma plang ca ma dor picioarele de la tocuri si ca vai, trebuie sa ma schimb in balerini. Sunt unele mici frivolitati in viata care iti fac tare bine.

Ce nu-mi place e ca ma emotionez ca atunci cand eram mica cand vad o mireasa superba care, culmea, mai e si prietena mea. Si, desi stiu ca pentru majoritatea oamenilor de varsta mea, casatoria e mai mult prilej de petrecere, cheltuit bani si tocat nervi, tot mi se pare ciudat si mi se pare ca acum o simt de parca ar fi in alta lume; ma uitam asa la verigheta ei si ma lua cu ameteala.

Mini-vacanta de 1 mai a fost intrerupta cu brutalitate de apatica zi de luni, cand am fost si sunt si o sa mai fiu unul din nefericitii care astazi este la munca, dumnezeu stie de ce. Totul e inghetat, desi afara e cald de mori, nimeni nu e in stare de nimic si unii sunt alergici la puful de plop – printre care si eu. O forma mai usoara de alergie, e drept, dar tot alergie se numeste. Si nici nu plecam mai devreme. Imi doream de dimineata sa ma duc sa alerg, dar cred ca ma duc, ma schimb in echipament si adorm pe banca din vestiar, invelita cu prosopul si cu adidasii sub cap.

Maine se leneveste – dupa cum se poate intelege de mai sus, imi doresc sa dorm 100 de ani. Astenie, plictis, apatie, nu stiu ce e – sau poate ma simt asa de ingrozitor de secular de obosita pentru ca trebuie sa, cum ar zice americanii, do my taxes. Si numai gandul imi provoaca alergii crunte si imi vine sa stranut impozite.

Cand trece si timpul asta?! Maine e mai?! Ceva e in neregula cu vremea, cu fuga ei, cu graba… Trebuie sa ne oprim, macar putin!