Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


Când firul de ață e transparent

Posted: August 20th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | 1 Comment »

Sunt unele seri în care pătura ți-e aliat. Împreună faceți un fort și numărați pe degete vara care tocmai pare că a trecut. Sunteți gata de orice provocare, atâta timp cât ea nu presupune a vă ridica din pat. Sunteți împreună un ghem de lână și melancole, adunat la un loc cu japca de anotimpurile care se joacă cu voi.

În timpul în care unii din noi își caută cizmele prin dulap de parcă s-au pornit în căutarea Atlantidei, alții caută un Sens și un Rost. pretențios și bombastic, da, poate și puțin inutil. Dar nu îi poți dicta omului ce să prioritizeze: cizmele sau Sensul. Până la urmă, căutăm ce simțim că ne trebuie mai mult. Poate că ăia care nu caută sensul l-au găsit, mai știi?

Nu știi. Tu și păturica, aliați într-un august care miroase prea tare și înțepător a octombrie. Nici nu mai știi ce să mai cauți. Visele din primăvară, anii trecuți, regretele, gândurile negre, prietenii pierduți, cărțile citite și – vai! – uitate, scrierile neîncepute, visele cu idei, ideile cu vise, deserturile preferate, lumina din alții sau doar niște biscuiți simpli, fără zahăr sau înlocuitori. Toate-s greu de găsit și nu e de mirare că renunți.

Adormi, făcut pachet cu păturica, sub zumzetul odihnitor al unui film de Hitchcock. La final te trezești transpirat într-un ultim strigăt, apoi: FIN. Te poți muta pe partea cealaltă. Poate mâine găsești ceva. Măcar puțin chef de a pune spațiu între tine și păturică. Depinde de cât de udă ți-e umbrela și mâine.


Azi chiar mi-a mirosit a toamnă

Posted: August 18th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Poate pentru că a fost ziua în care am revenit la rutina în care zi de zi mă târăsc la birou. Poate pentru că a fost mai răcoare, poate pentru că pisica doarme mai abitir ca în primele zile sau poate pentru că nostalgia post-vacanța minunată londoneză e mare. Dar azi chiar mi-a mirosit a toamnă.

Și nu mi-a părut rău după rochițele scurte, sandalele înalte și sexi, nici după colacul pentru apa mării umflat de prea puține ori anul ăsta. Nici după serile lungi, cu lumină până la 9 și ieșit în oraș după 10, ca să fie mai răcoare. Nici după înghesuiala de pe terasa de la Origo sau Energiea, nici după biciclitul transpirat de vară.

Mi s-a făcut nici drag, nici dor, ci mi s-a făcut firesc de fulare lungi, de cizme colorate, de serile friguroase din Bruno, testând varietățile de vinuri, de beretele șic pe care vreau să le cumpăr anul ăsta, de călătoriile de toamnă, de visele de toamnă, de aniversările de toamnă, de nuci și mere, de vânt, de frig, de ploi.

Semn fie că îmbătrânesc și că îmi intră nostalgiile în oase, făcându-și loc oftând și pufăind, dându-și ghionturi ca niște doamne ce vin de la piață într-un autobuz supra-aglomerat de studenți, fie că mi-au intrat mințile în cap, ca niște copii cuminți care s-au resemnat la gândul că pauza mare e, de fapt, mai mică decât le-ar trebui.

 


Realitate. Dragoste.

Posted: August 21st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Realitatea este ca noi, dihaniile cu doua picioare, ne ferim de dragoste in mare parte din timp.

Dragostea adevarata inseamna joaca, inseamna renuntare, inseamna compromis, inseamna convietuire, inseamna pragmatism, inseamna vise duse la extrem, inseamna razboi, inseamna cazut la pace fara conditii, inseamna toate Lucrurile Importante in viata de care ne temem si pe care nu vrem sa ni le asumam. Inseamna toate acele chestii in fata carora inca ne transpira palmele de parca am fi in generala si trebuie sa ne tinem de mana pentru prima oara.

Oamenii mari se pricep sa faca multe chestii, dar putini din ei se pricep sa iubeasca. Un barbat, o femeie, un prieten, parintii, viata. Nu se pricep pentru ca le e o frica irationala de acceptarea lor, cei care sunt atunci cand iubesti.

Cand iubesti, esti tot tu, dar altfel. Un altfel pe care unora le e teama sa si-l asume.

Si nu-i asa ca e mai simplu sa iti asumi clisee precum toti barbatii e porci, nu exista prietenie adevarata, imi e mai bine singur, nu am nevoie de nimeni?

Normal ca e. Este calea cea usoara, drumul la vale, alunecusul, scaunul din dreapta.

Dar cand esti la volan… alta e realitatea. Si e pacat ca unii nu o accepta.

Ai zice ca e cel mai simplu lucru din lume, dragostea. Intr-un fel, e. Trebuie sa stii unde sa te uiti si sa stii si cand sa inchizi ochii.


Atatea drumuri

Posted: August 16th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Sunt foarte fericita ca majoritatea oamenilor pot sa ignore. Ca pot sa nu vada toate drumurile si sa nu stie ca un pas mai la stanga sau o strangere de mana in minus ii poate duce in cu totul alta lume, ca pot sa viseze diferit si sa ajunga altfel.

Sunt fericita pentru ca pamantul nu ne poate sustine pe toti, noi aia care putem sa vedem drumurile in zare, cu mana facuta cozoroc, noi care stim ca putem nu numai sa facem stanga sau dreapta, dar putem sa facem si inainte si inapoi, si cercuri si intoarceri felurite.

Noi astia care vedem potentialul, de cele mai multe ori paralizam.

Mecanismul meu de  “coping” era sa ma intorc in trecut si sa mi-l imaginez si reinterpretez. De la o vreme, am renuntat la aceasta forma tare smechera de automutilare emotionala. Am renuntat intr-un puseu absolut salbatic de a pune toate lucrurile in ordine, chiar daca am sacrificat alte lucruri care pareau in si mai ordine.

De atunci, am mers cumva drept, dar cu multe perioade in care stau.

Stau si fac ceea ce se cheama procrastinare. Paralizez. Ma imaginez in locuri si pe alte drumuri. Apoi imi imaginez alti oameni in alte locuri si pe alte drumuri. Petrec ore in sir cu ochii lipiti de cate un ecran, imaginandu-mi.

Nu-mi fac insa griji. Candva o sa obosesc. Si o sa inteleg. Varsta asta, anii astia nu trec nici ei degeaba. Cel putin pentru mine, cu toate defectele mele cu toate chestiile pe care mi le imaginez, si cu toate momentele in care stau, cu toate clipele in care paralizez, stiu ca e inca un drum, inca o dreapta, inca niste lucruri care se intampla oamenilor care… sunt fericiti.


Dintr-o data, august

Posted: August 14th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Dintr-o data, m-am trezit.

Sudoarea nu-mi da pace, ma invart in asternuturi de parca ma gandesc la ceva, numai ca nu ma mai gandesc la nimic de ceva vreme. Ascult ceasul cum ticaie pana cand imi dau seama ca nu mai am ceas pe perete. Ticaie timpul, sperantele si noaptea. Ticaie august.

Dintr-o data mi-e august si mi-e sete si mi-e dor de mare si visez ca dorm pe nisip. Dintr-o data ma apasa si grijile, si libertatea. E ciudat si mi-e bine si cred ca o sa incep sa beau limonada – pare un lucru rational, numai bun de facut in august.

Imi e mereu cald si soarele asta pare ca vrea sa imi spuna ceva. Numai ca o face foarte agresiv, in asa fel neobrazat incat nici macar nu-mi mai vine sa-l ascult. Noaptea imi pun perna langa pat (mi-e prea cald sa dorm cu ea) si ma uit in tavan. Incerc sa ma gandesc la limonada si la alte veri si la lucrurile rationale pe care trebuie sa le facem in august. Dar, cumva, fix cand cred ca am descoperit ceva util, adorm.

Si, dintr-o data, ma trezesc.


Coama de leu se așează fain la 28.

Posted: August 6th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 3 Comments »

Anul ăsta de ziua mea vă scriu din Bruges. O întâmplare fericită că am ajuns aici, acum, poate exact când trebuia, într-o vară în care obsesia oamenilor pentru plajă și nisip îmi pare ajunsă la cote maxime.

M-am gândit mai mult la timp decât mă așteptam și decât e, poate, normal pentru 27 de ani. M-am trezit cu nostalgii și înțelepciuni pe care nu știu să mi le asum încă. M-am trezit întrebându-mă cum am ajuns eu la 28 de ani, o vârstă pe care nu o simt și care sincer nici măcar nu mă mai întristează cum m-a întristat 25. Pe urmă am stat puțin și am rumegat că de foarte mult timp am senzația asta că nu mi se potrivește vârsta și că poate ar trebui să nu mă mai alint. Pe urmă, iar, am realizat că dacă nu mă alint puțin, nu sunt eu. Și imi cam place să fiu eu, în ciuda aparențelor.

La urma urmei finale, după încă o rundă de introspecții, am constat că anul ăsta în care am sărit hop-țop de la 27 la 28 m-am intors la lucrurile de bază. Și cred că așa e cel mai bine. Momentul ăla în care liniștea și oamenii dragi contează mai mult decât toate dramele trăite și netrăite la un loc. Anul trecut știu că îmi doream de ziua mea iluminare. Și am avut parte. Anul ăsta am ajuns să-mi doresc încredere. Încă stau prost.

Partea și mai bună e că am realizat că nu mai fug. Gata. Acum merg cătinel. Nu mai alerg ca personajul principal dintr-un film de groază și nici ca cel dintr-un film despre eroul care ia locul 1 la maraton. Acum merg cu pasul agale și molatec al unui om care în final realizează că mai mult a câștigat decât a pierdut. Și asta pentru că el numără.


The Bond

Posted: July 31st, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | 2 Comments »

Recent simt ca mi-am pierdut legaturile cu mine. Am devenit o persoana pe care nu o recunosc, cel putin profesional, desi mare parte din ceea ce fac nu a suferit mari schimbari. Insa ma simt asa, cumva… dezlegata, neapartinand, ma simt mereu pe drumuri, desi sunt mai acasa decat am fost in multe ocazii.

Nu e ca ma tem de paradoxuri, m-am obisnuit cu ele si uneori le primesc cu inima deschisa. Numai ca uneori stau si ma intreb, si ma intreb atatea, pentru ca fiecare intrebare naste inca 3 si fiecare raspuns ma duce cu gandul la inca 5 intrebari. Si uite asa imi pierd eu timpul, cu intrebari, desi pare ca nu fac nimic sau ca ma uit la un serial sau ca mananc pepene rosu.

Sigur ca mare parte din angoase tin de varsta. De cand am implinit 25 de ani, fiecare an care a trecut a trecut in alt fel fata de ceilalti. Mai greu, mai altfel, mai “ce-am facut eu pana acum”, mai “hai ca mai am timp sa aflu”. Dubios. Poate ca asta se intampla numai in cazul femeilor, din cate am constatat eu, conducand sondaje mai mult sau mai putin agresive. Poate ca acum e timpul sa-mi iau un caine, doar ca sa am alt suflet de care sa ma ingrijesc si sa nu-mi mai pun atatea intrebari.

Sau poate ca doar trebuie sa-mi cumpar o pereche de pantofi cu toc si sa citesc o carte faina incaltata cu ei si in pijamale, acasa. N-ar fi prima oara cand as face asta si, surprinzator, pare ca rezolva destule.


Ce nu am facut pana la 28 de ani

Posted: July 29th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Nu am reusit sa invat japoneza.

Am fost dusa de mica la lectii de japoneza, in Pitesti. Eram cam singurul copil intr-o mare de afaceristi care aveau alte interese fata de mine pentru a invata japoneza. Putin mai tarziu, am inceput lectiile private cu o fata mica si bruneta care m-a invatat kanji si hiragana. Cumva eu am luat asta ca pe o lectie de pictura si nu am retinut mare lucru. Ani mai tarziu, am descoperit Bleach, am retinut o injuratura (ksa) si mi-am dat seama ce limba frumoasa este japoneza. M-am gandit, n-ar fi fain sa mai incerc o data? Stiu ca se spune ca dupa 20 si nu mai stiu cati de ani nu mai reusesti sa inveti chestii noi, dar ma gandeam ca eu sunt  mai speciala si sigur o sa fredonez cantecele in japoneza peste 3-4 luni. Mi-am cautat caietul vechi de la meditatii, l-am gasit, l-am rasfoit si mi-am adus aminte de “picturile” mele, m-am uitat pe net dupa cursuri, am facut o ora la companie si… cam asta a fost tot. Dar mai e timp.

Nu am fost niciodata domnisoara de onoare.

Pana acum cativa ani, nici nu imi placeau nuntile foarte mult. Am descoperit ca asta se datora faptului ca  nu mai fusesem la una de cand aveam vreo 5-6 ani, cand orice lucru mi se parea mai putin rau decat sa fiu indesata intr-o rochie cu pampoane si rugata sa stau cuminte. Pe urma mi-am dat seama ca o nunta e cum ti-o faci si tu, ca oaspete, asta unu, si ca doi, conteaza si nuntile la care mergi. Domnisoara de onoare n-am fost, desi mi-am dorit, in secret sau mai putin secret. Nu am alte explicatii pentru pofta asta decat unele strict femeiesti. Mi-am dorit sa fiu parte la o nunta putin mai mult decat de pe-o parte, ca jucatorii de fotbal de pe banca de rezerve. Mi-am dorit rochii asortate si secrete de nunta si sa merg cu o mireasa pufoasa la baie si sa am povesti pe care altii n-au cum sa le aiba. Mi-am dorit in sinea mea de domnisoara care inca se mai ascunde relativ decent in blugii rupti si conversi sa ma duc la coafor si sa o rog pe tanti sa-mi faca ceva frumos in claia neastamparata, pentru ca, “stiti, sunt domnisoara de onoare”. N-am fost. Dar mai e timp.

Nu am reusit sa ma apuc de alergat.

Alergatul e o chestie relativ noua pentru mine. In ultimii ani, de la cartofiorul de canapea ce suferea de canibalism, mancand in continuu cartofi prajiti cu branza si evitand cu gratie miscarea sau dietele pentru ca avea un  metabolism misto, am suferit revelatia unui spate paradit, care cerea ajutor, si a varstei care nu iarta si depune pe burta. M-am apucat de aerobic si, cand am vazut transformarea cartofului intr-o tipa bine, m-am tinut, cu mici pauze. Intr-o vreme, am citit o groaza de articole motivante despre alergat, articole pline de alegorii si metafore ce m-au facut sa zic, cu o lacrima in coltul ochiului, CE MISTOOO, VREAU SI EU. Asa ca mi-am luat adidasii in plasa si am alergat pe banda. Vreo 2 luni. In parc am alergat o data. A fost… interesant. Nici bine, nici rau. Insa nu am trait revelatii, nu m-am simtit mai vie ca la Flori la aerobic si nici nu mi-a venit sa zic ca am descoperit piatra filosofala. Tot ce am avut a fost o durere marunta in glezna stanga. Nu stiu daca o sa mai incerc. Dar mai e timp.

Nu am reusit sa invat sa fluier.

Stiu ca pare aiurea si superficial sa expun asta aici. Dar, sa explic. Cand eram mica, am copilarit printre baieti. Atunci, sa stii sa fluieri era un “must have”, mai ales pentru fetele care voiau sa fie incluse in jocuri si povesti. Din pacate, oricat am incercat, nu am reusit decat niste hasaituri agasante si sa imi ridic urechea stanga (nu intrebati). Oricat de mare mi-a fost fericirea ca pot sa misc din ureche, baietii nu au fost impresionati. Ani mai tarziu, ma gadeam ca ar fi totusi misto sa pot si eu sa imi fluier melodiile preferate. Am mai incercat. Am incercat sa fluier cu degete, sa fluier fara degete, cu sfaturi, incurajari si hohote de ras. Nu am reusit decat sa fluier… invers. Adica, atunci cand trag aer in piept pe gura, nu cand il dau afara. Si chiar si asa, rezultatul este un miorlait penibil de pisica plouata si fara incredere in umanitate. Asadar, nu am reusit sa fluier si eu ca birjarul. Dar mai e timp.

Nu am reusit sa parchez cu spatele.

Acum trisez un pic. A existat o vreme in care parcarile cu spatele imi ieseau impecabil. Eram data drept exemplu la scoala de soferi. Aveam 20 de ani si speram ca asa incepe era mea la volan. Le faceam cu o mana (desi nu aveam voie), birjareste, pe o Dacie 1310. Insa, dupa un examen luat cu maxim de puncte si cu brio la traseu, praful s-a pus pe noul meu permis in care zambeam mandra langa prenumele scris gresit (CristiAna, nu Cristina. E asa de greu?!). Peste inca 7 ani, soarta si nevoia si un drum cu trenul ce trebuia sa dureze o ora si a durat 4 m-au facut sa zic ca imi iau masina. Si am luat. Numai ca sa constat ca mi-e frica de ea, sa cred ca ma uraste (desi aici cred ca am putina dreptate), sa ma enervez in parcare ca nu pot sa fac o laterala (acum pot, dar cu chiu, cu vai) si sa descopar ca am uitat tot ce stiam despre parcari cu spatele. Si inca nu am reusit sa imi amintesc. Dar mai e timp.

28 de ani bat la usa si mi se par, in acelasi timp, oribil de multi si incredibil de putini.


Am nevoie de o vacanta

Posted: July 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 3 Comments »

Am nevoie de o vacanta.

In care sa nu mai deschid laptopul sau sertarul cu indoieli, in care sa nu mai dau publish la alte postari in afara celor personale, in care mailurile sa fie o amintire si degetele mele obosite de la atata tastat sa se rasfete cu rascolitul prin nisip, cu tinutul in mana a unui pahar cu un cocktail glorios sau cantarind urmatoarea pereche de pantofi pe care o voi cumpara.

Am nevoie de o vacanta.

O vacanta in care sa nu-mi fac griji ca am un maieut prea decoltat pentru munca sau ca fusta asta este mult prea scurta si stramta pentru un cadru institutional. De fapt, nici nu mai vreau sa ma gandesc la un cadru institutional sau la cele doua semnificatii ale abrevierii ROI. Vreau sa golesc mintea si sa devin complet blonda (vara, soarele imi deschide parul).

Am nevoie de o vacanta.

Vacanta de la limitele pe care singura mi le impun, de la drumurile pe care singura mi le aleg, de la regretele cu care singura ma infierez. Am nevoie sa fac un mic ocol si sa imi vad de tot felul de poteci care, sigur, sunt nebatute si neasfaltate, dar care aduc o fericire si o satisfactie mai mare decat orice alt fel de drum.

Am nevoie de o vacanta.

De imbratisari care nu se intampla doar dupa 6, de bucurii care cunosc si alte ore si zile, de drumuri cu micul meu Silvia Mobil care sa nu mai fie limitate de necesitate. Am nevoie sa ma uit la mine in oglinda, sa imi vad cearcanele si, de data asta, sa zambesc pentru ca stiu ce misto a fost cand le-am capatat.

Si o sa imi iau o vacanta.

Numai ca o sa ma intreb mereu daca e vacanta care imi trebuie, daca am facut alegerea buna, daca o sa fie misto, daca nu era mai bine sa imi urc fundul intr-un avion spre un all-inclusive undeva, unde singura provocare sa fie cat de mult poti manca la micul dejun.

Numai ca mie nu-mi plac vacantele predictibile.

Stiu ca o sa ajung intr-un avion spre un all-inclusive undeva, dar nu acum. Acum imi place sa merg in locuri unde nimeni nu s-ar gandi asa de intens sa mearga vara. Si sa sper ca o sa fie bine. Si poate ca o sa fie bine.

De fapt, sigur o sa fie bine. Mereu e bine in vacanta.