The thin man singing his ballad – Bob Dylan, a doua oară la București

Posted: June 26th, 2014 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: | No Comments »

Am să încep povestirea mea de la concert cu unele lucruri mai puțin plăcute.

- La a treia melodie oamenii încă stăteau la coadă să poată intra. Asta din cauza unui mix defectuos între atitudinea celor care cred că ora trecută pe bilet e una orientativă și că omul de pe scenă o să-i aștepte și pe ei, ce naiba, și organizarea cam ciudată a celor de la D&D East Entertainment, care abia în ziua concertului au pus online niște reguli minimale de acces.

- Spune-i unui om să nu facă ceva și o va face parcă de-al dracului. Spune-le deci oamenilor să nu pozeze / filmeze în timpul concertului, iar ei vor deveni Mapplethorpe și Spielberg peste noapte.

- De departe cea mai nesimțită categorie de oameni e cea care face poze cu flash. În special cei din primele rânduri. Nu cred că e plăcut pentru oamenii de pe scenă să fie orbiți de blițul de la telefonul ăla scump pe care de-aia l-ai luat. Să faci poze la concert. Apoi, e deranjant și pentru ceilalți oameni din public. De exemplu, cei a căror ceafă insiști s-o luminezi la fiecare melodie. Și în final… mi-e și greu să scriu asta. Pentru că trebuie să fii o specie aparte de om să nu-ți dai seama că nu se vede ok dacă faci poze cu telefonul activând flash-ul la o scenă aflată în depărtare.

Nu o să încetez să mă minunez de aceste lucruri decât când ele or să dispară, deci cred că mai am ceva de răbdat. Și tocmai pentru asta am ales să le menționez primele. Sunt lucruri care îți rămân în minte, din păcate, după un concert senzațional, lucruri și mitocănii pe care le iei acasă cu tine, alături de sentimentul că ai asistat la ceva magnific pe scenă.

Apropo de scenă.

Bob Dylan are 73 de ani și a scos 35 de albume. A trăit chestii și a întâlnit oameni pe care noi putem doar să-i visăm. Dacă îl cauți pe Wikipedia, ai nevoie de câteva ore pentru a parcurge temeinic biografia lui de acolo.

La cei 73 de ani ai săi, Bob Dylan pleacă în turnee nesfârșite și ne cântă despre viață, pierderi, depărtări, iubiri, pasiuni, rătăciri. Alături de formația sa de muzicieni deosebit de talentați, apare pe scenă în lumini difuze, slabe, care pun și mai mult în valoare muzica și ceea ce se întâmplă acolo. Este evident că s-a înconjurat numai de profesioniști – nu numai trupa și oamenii de lumini spun asta, ci și sunetul foarte bun care a pus în valoare ce s-a întâmplat la Sala Palatului.

Bob Dylan nu prea stă la discuții pe scenă. Cu 35 de albume și atâtea povești în spate, voi ați mai avea timp să stați? Și eu aș fi grăbită să-mi cânt balada, și eu aș trece iute de la un cântec la altul și de la o stare la alta, doar am atâtea de zis! Nici eu n-aș crede că, atunci când am atâtea de spus, oamenii ar vrea mai mult să audă un “Good Evening, Bucharest” mai presus de toate celelalte lucruri pe care vreau să le istorisesc.

Vocea lui Bob Dylan a îmbătrânit în același timp cu el. Dar timpul n-a trecut urât. Timpul și lucrurile pe care le-a trăit și despre care a scris mii de versuri fac ca acum Bob Dylan să pară a recita cântecele sale. Fie că stă la pian, fie că ne cântă la faimoasa sa muzicuță, ai mereu senzația că ești parte dintr-un act intim – o mână de oameni care cântă povestea unuia dintre ei.

Oricât de buni sunt cei din formație, asta nu înseamnă că Bob nu e vedetă. Nu o face intenționat, nu este nimic care să transmită asta. Pur și simplu prezența sa este atât de mare, atât de complexă, încât nu are cum să nu înghită energiile din jur.

Cred că ceea ce-a făcut Bob Dylan pe scenă se cheamă magie. E un vrăjitor de darul căruia mi-aș fi dorit să se bucure mai mulți oameni de acolo – în definitiv, nici nu e cine știe ce de pozat la el, e bătrân și uscățel. E o mână de om care a scris, inventat, trăit istorie, e un om fără de care lumea ar fi mai săracă, e o minune și un privilegiu că putem să-i ascultăm muzicuța fermecată într-un concert ce te transpune parcă într-un pub intim, tu cu un pahar de Whiskey Sour, gândurile tale, lumina difuză și muzica din altă lume.

E un fenomen, e un “thin man” care nu numai că a fost, dar încă e mai mare decât ni se va arăta vreodată pe niște ecrane de câțiva inci.

Setlist

Partea întâi:

Things Have Changed

She Belongs to Me

Beyond Here Lies Nothin’

What Good Am I?

Waiting for You

Duquesne Whistle

Pay in Blood

Tangled Up in Blue

Love Sick

Partea a doua:

High Water (For Charley Patton)

Simple Twist of Fate

Early Roman Kings

Forgetful Heart

Spirit on the Water

Scarlet Town

Soon after Midnight

Long and Wasted Years

Bis:

All Along the Watchtower

Blowin’ in the Wind

Via setlist.fm.

Poze: n-am :)

 

Articol publicat și pe Getlokal.ro


Nu vreau sa se termine vara

Posted: August 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Vara se va termina cu un BANG. O sa finalizez un proiect la care lucrez de 3 saptamani fix vineri, pe 31. Si trebuia sa mai fie un proiect gata tot vineri, dar s-a amanat, thank god, ca simteam ca explodez —> working rant, boring, right? Asa ca o sa incetez, sper sa fie ultima oara cand scriu d-astea.

Din aceasta cauza plus multe alte lucruri ce tin tot de activitatile de om mare (apropo: joi la dentist, marti la pilates, probabil azi ma inscriu la scoala de soferi, telefon nu stiu cand imi iau, sunt inca in cautari si e interesant sa cauti ceva si ieftin, si grozav. Asa ca, da, sunt pe drumul cel bun – cred), am uitat ca se termina vara.

Panica.

Vara asta am facut ce am vrut. A fost minunata. Inca este. Mai sunt 3 zile si istoria ne invata ca in 3 zile lumea se poate da cu fundul in sus. Uite, pe final de vara Cristi Minculescu pleaca de la Iris – cine ar fi zis?

De aceea sunt si mai perplexa in fata faptului ca se termina vara si sunt si mai perplexa in fata toamnei care se simte deja in aer, in copaci, pe cer, in gustul de amar de gutuie, in mainile care se racesc imediat in drumul spre metrou, in gandurile care deja valseaza pe langa tine  si tot asa…

O sa imi fac o prajitura, o sa o mananc in varf de pat si o sa ma gandesc ca It’s not dark yet, but we’re getting there.


How does it feel?

Posted: June 3rd, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 5 Comments »

Dylan n-a avut niciun raspuns. Doar intrebari. How does it feel, to be on your own? A avut doar intrebari si o umbra gigant, o palarie si o muzicuta. Si istoria muzicii in spatele sau neobosit, de om care nu vorbeste cu publicul.

Asteptarile pe care le avem de la oameni sunt de multe ori sursa nefericirii noastre. Cel mai bine ne iese treaba sa fim fara asteptari. Sa privim si umbra, daca ni se arata. Sa ne placa si muzicuta. Si, pentru numele oricarui zeu, sa dansam, sa ne bucuram, sa ne exteriorizam. Ca de-aia avem membre, sa le aruncam in aer.

Cred insa ca multi n-au putut lasa bagajul cu asteptari, vanari de vant si adaposturi de furtuna acasa. Umbra lui Dylan i-a mahnit pe ei.

Pe mine m-a facut sa-i multumesc omului cu palarie.


Am birou si vine Bob Dylan sa ne cante

Posted: March 1st, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 2 Comments »

In scurta mea cariera, adica fix un an si 7 luni  in campul muncii, am inteles ca sunt trei lucruri care te fac sa simti ca ai locul tau la un loc de munca. Primul: cafeaua.

Prima cafea pe care o faci dupa chipul si asemanarea ta la birou, prima cafea buna, prima cafea adevarata.

Al doilea lucru este prima masa pe care ti-o aduci de acasa. Pentru mine e tare important sa am unde sa incalzesc/mananc ceva ce aduc de acasa. De la un timp, sunt foarte atenta cu ce si cum mananc, asa ca a ma sili sa mananc mereu out sau sa comand ma va ucide, incet.

Al treilea lucru este sa ai biroul si locul tau la el. Am putine lucruri pe care le aduc pentru a personaliza un birou: patratul antistres de la KitKat pe care il torturez cand sunt in pana de idei, coasterul cu Mozart si agenda multifunctionala in care scriu tot, ca sa nu uit.

Finally, am ajuns si eu sa am un birou :)

Si, ah, da. Cele mai importante lucruri de multa vreme incoace. E, in sfarsit, primavara si pe 2 iunie o sa cant cu Bob Dylan. Ce bine, ce frumos!