Ziua când am uitat să plec

Posted: November 29th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Și a venit ziua când a venit am uitat să plec.

Îmi aduc aminte viu și aproape crud cât de mult voiam să plec, într-o vreme. Aveam un oraș plasă-de-siguranță în care voiam să plec, îl alesesem cu grijă, știam că mă așteaptă acolo și mi se părea mai frumos decât orice există pe lumea asta. Aveam vise și, cu atenție, îmi croșetasem un viitor alternativ acolo în care totul se desfășura așa cum voiam eu. Aveam în spatele ochilor mereu și mereu camera frumoasă în care urma să locuiesc, o știam mai bine decât știam casa în care trăiam atunci.

Din visul ăsta al meu am făcut la un  moment dat două mai mici, pe urmă visul a redevenit al meu. Și m-am agățat de el și de trenul care mă ducea în orașul în care trăiam deja de mult în mintea mea.

La un moment dat, distanța dintre orașul meu și orașul în care mai locuiam încă s-a micșorat radical. Aproape că găsisem o casă, peste două weekenduri voiam să mă duc să o văd, iar cineva mă căuta avid pentru un job care poate ar fi fost minunat. Cafelele mă așteptau, mi-era puțin frică să nu îmi fie greu fără prieteni și mai departe de familie, dar cumva mă împăcasem deja și cu asta.

Și a venit ziua în care am uitat să plec.

Am refuzat jobul ăla și ușor-ușor dorul de fugă mi s-a ostoit. S-a stins. Am învățat să stau și să lupt, dacă vreți, în loc să fug și să mă ascund. Am scurtat drumul până la întoarcere, practic. Am învățat că uneori un drum deschis nu înseamnă neapărat libertate, că schimbarea nu te alină, că altfel nu înseamnă mai bine, că noul nu înseamnă fericire. În același timp am învățat tot atunci că noul și altfelul nu trebuie căutate la mare depărtare de casă. Și am învățat și înfruntat de ce fugeam, pentru ca în final să îmi permit să stau locului într-un oraș cu o groază de probleme, dar care acum mi-e drag ca vărul ăla puțin dereglat psihic și cu cocoașă care mai vine la reuniuni.

Am învățat atunci de fapt să merg pe drumul meu fără să mă mai uit cu atât de mare jind la altele. Asta nu înseamnă abandon sau lipsă de interes față de alte universuri. Știu că sunt acolo, că se întâmplă. Știu si simt atâtea bucurii și fericiri care mai de care ce m-ar fi așteptat oriunde, la fel cum simt dezamăgirile și gândurile triste ce m-ar fi încercat deopotrivă.

Și totuși… dacă știi că poți fii fericit în 1000 de locuri, deja ești fericit de 1000 de ori.


Mai uameni.

Posted: November 19th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Ce-ar fi sa va reveniti voi nitel? Sa va scuturati sinele ingropat in astenie, sa va curatati de itele de panza de paianjen a nemultumirii de sine, sa cascati ochii si sa incepeti sa va bucurati de voi insiva?

Ce-ar fi sa va acceptati, sa va motivati, sa nu mai fiti acriti, sa credeti in voi, sa nu mai fiti atat de al dracului de dependenti?

Ideea acestui post este, fireste, sa nu faceti ce face Silvia, ci doar ce spune Silvia, pentru ca fireste ca am si eu pacatele mele. Insa de la un timp nu mai am loc de ale mele de dramele si pacatele altora. Avea bunica-mea o vorba: “Pacate amarate!”.

Nu stiu ce se intampla. Poate ca sunt oameni si oameni, luni si luni, ani si ani. Poate ca unii din oamenii care umbla ca niste morti vii pe strada sunt niste oameni foarte singuri care nu stiu cum sa ceara ajutor. Poate ca pentru altii o viata plina inseamna altceva decat ce inseamna pentru mine. Poate ca unii nu mai stiu sa traiasca altfel decat prin si pentru altii. Poate ca nici nu se cunosc pe sine si o fi prea tarziu acum sa mearga la scoala.

Poate ca nu iti trebuie decat dragoste.

Sau ura.

In orice caz, un sentiment radical.

Ideea e ca in noiembrie mi-as dori sa vad mai multe zambete si mai putine framantari. Atat.


I lived; what next?

Posted: September 4th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 3 Comments »

Asa cum timpul vine, timpul trece, si epopeea Silviei si a volanului continua. Ieri seara nu a fost asa de rau cum ma asteptam, nu am ajuns la Politie, nu am calcat pietoni, nu am intrat in fundul altor masini si nici nu mi s-a spart timpanul de catre instructor.

In schimb, tot timpul (ma rog, in pauzele de la semafor) ma intrebam: de ce, doamne, de ce nu mi-am facut eu acest blog mai devreme, in 2005, cand am facut scoala de soferi? Tare bine imi prindea sa citesc acolo cum am invatat eu sa nu mai trag dreapta de volan, cum sa tin banda, cum NU trebuie sa apesi frana pana in podea daca nu vrei sa iti plezneasca airbagul in fata, care e stanga si care e dreapta, cum se tine corect piciorul pe acceleratie astfel incat sa nu ai spasme de durere 2 ore dupa aceea si tot asa.

Prima mea ora de condus prin Bucuresti a fost haos, haos, va spun. Nu stiu de ce isi complica altii viata si tin cu indarjire sa conduca in acest oras. Mie imi place sa conduc – dupa cum mi-am adus aminte ieri, insa aici, in haosul asta, in iadul asta al jocului intre ambreiaj, acceleratie si frana, numai o placere nu poti sa zici ca este condusul.

Acum astept cu nerabdare si tot cu frica ora de maine. Cred ca o sa imi fie un dram de frica ori de cate ori ma sui la volan; ceea ce, cumva, poate sa fie bine. Si visez la viitoarea mea masina, mica si cocheta asa cum ii sade bine unei masini de fete. NU un monstru precum Megane-ul pe care ma chinui acum.

In other (not related to autumn and sadness news), am tradat marea familie Android si am trecut de partea cealalta. Concluzii dupa doua zile: a tool is still a tool. But it’s nice if you can like your tool, too.

Cam asa. Maine, condus, poimaine, dentist, vineri, condus, weekend – zacut si curatenie. Nu va faceti griji. Nu traiesc numai in concret. Am in cap O GROAZA de chestii pe care nu mai pot sa le povestesc in scris; cel putin, nu acum.


Valeu, muica

Posted: September 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

A venit ziua aceea. Ziua x. La dentist am fost si a fost nu trist, cat costisitor in perspectiva, la sala ma duc maine, deci va dati seama cam ce a mai ramas.

Ma duc la ora 7 sa imi aduc aminte cum sta treaba cu ambreiajul, cu acceleratia si cu frana. Cu alte cuvinte, ii voi face nervii nisip domnului instructor pana cand o sa ma simt eu in stare sa iau taurul de coarne si sa infrunt autostrada cat ma duc acasa la mama.

Incerc sa nu ma mai gandesc la depresia de toamna mentinandu-ma ocupata. Sambata, pe 1, am fost cu fundul in sus cam toata ziua. M-am gandit numai la tampenii, la sfarsituri, inceputuri si panze de paianjen. Duminica, aproape la fel. Noroc cu Ina si Ivo ca au venit din tari straine si indepartate si au condimentat inceputul de toamna. Si tot asa, pe final de vara m-am mentinut ocupata cu munca si cu diverse alte planuri si vise, cat sa nu ma mai gandesc la chestiuni metaforice care, se stie, ma pot tine foarte ocupata.

Si, uite-asa, ajung eu azi sa iau lectii de condus, dupa fix 7 ani de pieton cu carnet in buzunar. Mi-e frica exact ca atunci cand dai teza si ti se pare ca ai uitat tot, desi esti constient ca ceva-ceva, daca nu tot, o mai fi ramas si in capul tau ceva, macar esentialul. Mi-e frica exact ca atunci cand m-am urcat pe bicicleta prima oara in 10 ani si am avut o fractiune de secunda senzatia ca o sa cad – si uite-ma cum merg pe ea si in ziua de azi.

Mai am o ora. Oh boy.

Sper sa va scriu maine cum ca a fost ok. De nu, ce sa fac, imi asum esecul si merg mai departe. Pieton.


De ce nu e bine cand e vant in Bucuresti

Posted: July 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 3 Comments »

Probabil ca in alte orase e misto cand bate vantul. Nu; sigur e misto cand bate vantul. Cand esti in varf de munte si vizitezi orase uitate de lume, cu o catedrala, o carciuma si atat. Cand esti pe faleza si vantul iti racoreste pielea arsa de soare. Cand vizitezi orasul copilariei tale si te simti brusc exact ca atunci cand erai mic si credeai ca vantul o sa te ia pe sus, ca pe Dorothy.

Numai in Bucuresti, insa, vantul imi pare o pacoste.

Pentru ca iti ridica fusta pe care te-ai gandit sa ti-o iei tocmai azi, asa incat faci marsul pinguinului pana la metrou: cu mainile lipite de coapse si tinand strans fusta, cat sa nu oferi un show in intersectie.

Pentru ca, in cele 5 minute cat mergi pana la metrou, vantul are grija sa ridice tot praful de pe strada si sa il aseze, delicat, pe tenul tau proaspat cremuit si machiat. Stilul urban-murdar, carevasazica.  Si pentru ca acelasi vant face ce vrea din parul tau, ti-l baga in ochi, un gura, in nas, nu te lasa sa vezi pe unde mergi si te face sa arati ca un bursuc. De fapt, ca un raton, daca luam in considerare si praful de pe fata.

Pentru ca vantul ridica toate gunoaiele, toate mizeriile, toate mucurile de tigara, toate ambalajele lasate la voia descompunerii naturale pe ciment si ti le vara tie fix in fata sau in sandale.

Pentru ca acelasi vant iti aduce pe la nari arome pe care altfel poate nu aveai sansa de a le simti. Vantul favorizeaza apartia acelui mirosul  inconfundabil pe care l-am simtit numai aici: de gunoi, canal, pipi de caine, pisica, soarece si altele, mirosul de noroi, de caine ud, de metal stricat si de oameni rai.

Azi nu-mi mai place in Bucuresti.


Last day of summer never felt so cold*

Posted: November 21st, 2011 | Author: | Filed under: If only, La naiba! | Tags: , , , , , , , , , , , | No Comments »

*Aici.

Acopar orice lucru important pe care ar trebui sa il aud cu un stranut. Imi pun palma pe frunte; am febra oare? Am in schimb sedinte, planuri, bugete, xls-uri si alte lucruri care ma fac sa ma simt din alta lume. Care lume nu e Narnia.

Imi cos buzele sa nu spuna prostii pe care altii sa le ascunda cu un acces de tuse. Sa-si puna palma pe frunte si, in absenta febrei, sa descopere alte napaste pe care le au si pe care nu le-ar dori, cum ar fi maine si mailuri si dimineti si telefoane care suna suna suna suna suna.

Ultima zi de vara a fost. Ultima criza de vara a fost. Nu m-am impacat cu toamna si mai sunt 9 zile din ea. Nu m-am impacat cu mine, sunt in limbo in ceea ce ma priveste. Totul mi se pare imperfect de gri intr-o zona a Bucurestiului si insuportabil de roz in alte doua. Nu stiu sa fiu duala, nu ma pricep. Si azi asa, maine asa, ma simt ca un Hopa Mitica stricat.

Ultima zi de vara fuse si se duse. Mi-am astupat urechile cu povestile si trairile altora. Nu stiu ce sa mai zic. Mai mananc un sandvis, mai beau o Cola la cutie, ma mai uit la ceata, paralizata de frica, de la etajul 7, mai trece un anotimp, mai caut un fir de par alb. Bine ca inca nu gasesc.

Mai e putin pana la prima zi de alta vara. Cum o sa fie, oare?


Soare si cartofi prajiti

Posted: November 15th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Dimineata mi s-a izbit in geam, ca intotdeauna, neinvitata. Ora 7:47. Ma trezesc la ore dubioase, pe care se selectez seara dupa niste algoritmi care nu au inteles decat atunci.

Cereale, microunde, cafea, frig in casa. Tot ce se intampla in afara patului meu calduros se intampla pe fast forward. Ies din casa, cobor, ma intorc sus pentru ca am uitat ceva, cobor iar, ma intorc sus  pentru ca am impresia ca am uitat sa incui usa. Si am dreptate, culmea. Am trait de multe ori cu senzatia sumbra ca am uitat sa incui usa, pentru ca seara sa urc in lift cu inima in gat si sa descopar victorioasa, in fata usii, ca nu am uitat.

Pe strada vad oameni multi si infofoliti, nu asa multi insa ca in alte dimineti, pentru ca am intarziat. Si vad soare. E soare in sfarsit, ma simt rasfatata, ma simt alintata ca un copil si imi place. De multe ori sunt clinically depressed din cauza lipsei soarelui. Cand totul pare desprins dintr-un poem de Bacovia si mai esti si in Bucuresti, greu sa te bucuri de orice, greu sa te trezesti, greu sa bei prima cafea, a doua, a treia, a patra si e tare greu sa te simti biped.

In drum spre munca, de multe ori, mi se intampla sa  n-am chef nici sa ascult muzica, nici sa citesc, ci doar sa stau asa si sa ma gandesc la chestii si sa iau decizii despre mine pe care le voi contesta, de obicei, pe drumul de intoarcere. Imi place cand universul conspira sa fie si un scaun liber, ma simt mai inspirata stand jos.

Si asa azi am concluzionat ca de multe ori m-am luptat cu sentimentul ca nu stiu ce fac, incercand sa descopar de fiecare data ce fac si sa raspund mai ales la intrebarea de ce fac, cand, de fapt, raspunsul este unul coelhian de simplu. Anume, ca trebuie doar sa invat sa traiesc cu sentimentul ca nu stiu ce fac. Si asta e destul de greu, dar infinit mai usor decat a afla raspunsul la intrebari enervante despre existenta etc.

Este soare si ma bucur si mi-e pofta de cartofi prajiti. Uneori am senzatia ca, din copilarie pana acum, nu prea s-a schimbat mare lucru.


Cainii prietenosi

Posted: October 11th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Azi m-a urmarit un caine. Cum am iesit la metrou de dimineata, cu o fata botita si un sandvis intr-o punga, un caine mare, alb, care era destul de gras si surprinzator de vesel pentru ora matinala la care ne aflam, a venit voios langa mine, m-a adulmecat si a inceput sa sara in jurul pungii. M-am uitat la el, el la mine, insa nu a plecat. M-a tot urmarit cativa zeci de metri, pana cand m-a parasit pentru o alta domnisoara, dar cu o punga mult mai mare decat a mea.

Mi-a fost drag de el, cum arata el ca un urs si era agil ca o caprioara. I-as fi dat din sandvisul meu, dar mi-era frig si rau si greu sa rup punga. Sper sa ma mai intalnesc cu el.

Ma intalnesc in schimb cu depresiile ce vin o data cu raceala si care te fac sa te imbraci sui, sa uiti cum te cheama si sa te tot intrebi de ce eu, de ce aici, in timp ce un sentiment ciudat de neapartenenta si nepermanenta iti da tarcoale. Uneori am impresia ca totul este doar un joc, ca atunci cand eram mici si ne lasam prinsi intr-o poveste pana cand ne chema mama la masa. Si dupa 5 minute (sau 7, cum ziceam eu uneori), ne duceam inapoi la Cealalta Realitate si uitam de joc. Asa si eu, acum astept pe cineva sa ma cheme la masa. Nimic nu mi se pare real, tangibil, totul e ca un joc Lego si alegerile mele par foarte stranii, de parca nu as fi invatat niciodata nimic. Poate nici nu am invatat.

Si toate astea de la oras, de la boala, de la trezitul de dimineata. E clar ca nu prea ma adaptez. Sunt o gramada de oameni care traiesc in Bucuresti si sunt raciti si se trezesc mult mai devreme decat mine si totusi nu-i gasesti plangandu-se pe internet. Imi trebuie un Caine Insotitor care sa imi inveseleasca toate drumurile astea cenusii, subterane, cu muzica in urechi si cu teama permanenta de metrou.


Weekend imbarligat a la Silvia

Posted: October 2nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | 2 Comments »

Ce-mi place mie cel mai mult la Bucuresti este ca mereu ma va surprinde cu cate ceva. De data asta m-a luat prin surprindere inca de vineri, cand am fost in Fratelli, ceea ce pentru mine este o premiera. Obisnuita cu locuri de cultura si lectura precum Club A, Expirat si Control, nu mare mi-a fost mirarea cand am ajuns in Fratelli si cand mi-am dat seama ca nu ma pup deloc cu locul.

Ca sa fie si mai si, seara a inceput sa o ia pe o panta ciudatica atunci cand pe scena a aparut Coolio. Ma simteam ca intr-un film de Wes Anderson si nu stiam daca sa rad, sa plang sau sa ma duc si sa fredonez cu el chestii dubioase. Asa ca am zis sa nu mai trag soarta de opinci si sa ma duc acolo unde mi-e locul, adica in Control dupa ora 3, cand lucrurile pe ringul de dans stau excelent. Oameni pe care ii stiu de pe bloguri sau de pe Facebook, oameni care atunci cand au plecat de acasa erau cool, dar acum erau doar obositi, oameni la agatat, oameni iesiti sa fie agatati, oameni care chiar se distrau si oameni care stiau versurile la melodii.

Sambata deja se anunta o zi buna, cand mi-am dat seama ca pe seara o sa fie In Flames. Ceea ce nu am stiut a fost exact cat de tare o sa fie la In Flames. Aveam chef sa spal rusinea unei seri in Fratelli, asa ca m-am imbracat in negru  – ce coincidenta, hainele de clubareala si de rockareala sunt de aceeasi culoare -  si m-am dus sa-mi fie si mie bine, asa cum imi era pe vremurile cand ascultam metal aproape exclusiv.

Ce am descoperit, in afara de faptul ca In Flames au fost grozavi si ca intreaga atmosfera a fost una calda si prietenoasa – ca sa mai zica cineva ca metalistii nu au suflet, ba – a fost ca nici roacherii nu mai sunt ce erau, bai, nene. Nu stiu cum sa explic, ceva s-a schimbat. Nu in bine. Multi din aia care au fost aseara acolo erau parca scosi din glumele cu metalisti, respectand fiecare cliseu.

Despre concert nu mai zic nimic, pen’ca oricum se vor pricepe altii mai bine ca mine.

Apoi am incheiat seara glorios, serbandu-mi unul din cei mai dragi prieteni, in Expirat, care este un loc la fel de aglomerat ca primele dati cand veneam eu in el, studenta fiind, si care are, cred, si aceeasi muzica, fara ca asta sa insemne ca e nasol sau ca nu te simti cum trebuie. Mi s-a intarit convingerea ca prietenii mei sunt foarte tari; traiesc din nou momente de afectiune fata de fiecare dintre ei si impreuna si cred sincer ca sunt cei mai grozavi oameni pe care ti-i poate scoate viata in fata.

Iar azi nu am facut nimic, coplesita fiind de faptul ca de maine, de la 7 jumate – opt, o sa incep iar sa ma trezesc de dimineata intru a merge 8, 9 ore la munca. Acest fapt m-a facut ca azi sa fiu leguminoasa si sa-mi numar ultimele minute de libertate, ca puscariasii.

Dar viata e frumoasa si sunt convinsa intr-un fel aproape maniacal ca lucrurile bune nu vor inceta sa tot apara de dupa colt.


Help? (desen animat, e de bine)

Posted: September 2nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Fiecare plimbare cu bicicleta tinde sa fie monumentala prin urmarile ei. Azi sunt ca in clipul asta: cu degetul aratator de la dreapta umflat, rosu, dezinfectat cu Betadina si pansat bine cu Baneocin praf, astfel incat arata ca o gluma proasta data prin faina. Asta ca urmare a ciocnirii mele cu oglinda de la masina domnului de ieri. In caz ca ati uitat, dupa ce m-a impins o doamna in varsta. Da. Unii fac Bungee Jumping, pe mine ma imping batranii.

Partea rea e ca incep sa-mi banuiesc scumpa bicicleta de ganduri malitioase. Cum altfel sa-mi explic ca, intotdeauna la o zi dupa ce am mers cu ea, se intampla mizerii din astea? Partea buna e ca am gasit desenul de mai sus, care mi-a amintit de copilarie si de cum asteptam, cu sufletul la gura, sa fie in reluare pe Cartoon Network. L-am cautat azi de am innebunit, pentru ca nu mai tineam minte nimic in afara de  “deget tumefiat” si “desen animat” – si bafta sa ai cautand asta pe google si chiar sa gasesti ceva.

In alta ordine de idei, azi ceva se intampla, pentru ca sunt mult mai nervoasa decat in zilele precendente, cand totul a fost perfect ca o panseluta intr-o zi de primavara. Si cum ziceam, azi nu am mancat legume proaspete, deci mai mult ca sigur ca buna mea dispozitie si calmul meu din zilele trecute se datoreaza legumelor.

Si tot in alta ordine de idei, cum mai ziceam azi in alt context, chiar sper ca inteligenta sa vina o data cu varsta; nu de alta, dar mi-ar fi mai usor sa suport unii oameni, gandindu-ma ca or sa creasca si ei.

Vineri, deci. Primul weekend de toamna. Bucurie pe doua roti in weekend, daca nu ploua, am zis!