Blue, blue windows behind the stars

Posted: October 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Stiti ceva? E tare misto sa te simti fara ajutor. Pentru ca, daca atunci cand te simti mai nevolnic, exista cineva care te ridica de jos si te pune pe un scaun si iti da, dupa caz, o imbratisare, un sarut, o cafea sau toate trei, n-are cum sa fie asa de rau.

M-am tot gandit ieri si azi, in timpul in care nu munceam. M-am gandit ca, totusi, este ceva care ma face sa ma simt nu numai bine, dar si Silvia. Mare lucru, asta. O chestie pe care uitasem sa o simt, in fine, nu mai conteaza de ce si cum. Dar exista chestia asta si pentru prima data in ceva timp nu am mai simtit presiunea pe umerii mei care nu pot duce chiar asa de multe de a fi altfel, de a fi altcineva.

Si da, imi place toamna, ma deprima si ma bucura, nu stiu nici eu, totul e bine si e si rau, dar e mai mult bine decat rau si in locurile in care conteaza. Deci schimbam foaia, cum s-ar zice. Problema nu e ca naravurile se schimba greu, problema e cand se schimba si nu mai stii ce sa faci. Dar cui ii pasa. E octombrie!

Acum cateva zile m-am intalnit cu un catel caruia ii era frica de lift. Se facuse mic de tot si umil, se lipise de perete si tot a gasit putina energie sa dea din coada si sa ma linga pe mana, el fiind, fireste, un Caine Prietenos. Mi-a placut de el si ma gandeam ca nu e niciodata prea tarziu pentru lectii, nici macar pentru alea primite de la animalute. Ii doresc sa nu-i mai fie frica de lift si sa incerce sa enjoy the ride.


Cainii prietenosi

Posted: October 11th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Azi m-a urmarit un caine. Cum am iesit la metrou de dimineata, cu o fata botita si un sandvis intr-o punga, un caine mare, alb, care era destul de gras si surprinzator de vesel pentru ora matinala la care ne aflam, a venit voios langa mine, m-a adulmecat si a inceput sa sara in jurul pungii. M-am uitat la el, el la mine, insa nu a plecat. M-a tot urmarit cativa zeci de metri, pana cand m-a parasit pentru o alta domnisoara, dar cu o punga mult mai mare decat a mea.

Mi-a fost drag de el, cum arata el ca un urs si era agil ca o caprioara. I-as fi dat din sandvisul meu, dar mi-era frig si rau si greu sa rup punga. Sper sa ma mai intalnesc cu el.

Ma intalnesc in schimb cu depresiile ce vin o data cu raceala si care te fac sa te imbraci sui, sa uiti cum te cheama si sa te tot intrebi de ce eu, de ce aici, in timp ce un sentiment ciudat de neapartenenta si nepermanenta iti da tarcoale. Uneori am impresia ca totul este doar un joc, ca atunci cand eram mici si ne lasam prinsi intr-o poveste pana cand ne chema mama la masa. Si dupa 5 minute (sau 7, cum ziceam eu uneori), ne duceam inapoi la Cealalta Realitate si uitam de joc. Asa si eu, acum astept pe cineva sa ma cheme la masa. Nimic nu mi se pare real, tangibil, totul e ca un joc Lego si alegerile mele par foarte stranii, de parca nu as fi invatat niciodata nimic. Poate nici nu am invatat.

Si toate astea de la oras, de la boala, de la trezitul de dimineata. E clar ca nu prea ma adaptez. Sunt o gramada de oameni care traiesc in Bucuresti si sunt raciti si se trezesc mult mai devreme decat mine si totusi nu-i gasesti plangandu-se pe internet. Imi trebuie un Caine Insotitor care sa imi inveseleasca toate drumurile astea cenusii, subterane, cu muzica in urechi si cu teama permanenta de metrou.


Sibiul de 1 mai

Posted: May 3rd, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 5 Comments »

Vine un moment in viata mea cand, pentru a mai putea supravietui, trebuie sa merg in Sibiu, asa ca, frecvent, imi iau rucsacul in spate si ma cazez la Pensiunea Leu, in spatele bisericii evanghelice, urmand sa petrec acolo cam 2, 3 zile de rasfat maxim.

Sibiul de 1 mai a fost destul de aglomerat, insa in niciun caz la fel de aglomerat ca marea pe care am lasat-o pentru alta data. Sibiul de 1 mai a fost le fel de bun cu mine cum a fost si cu alte ocazii, lasandu-ma sa ma intalnesc cu oameni faini, sa ma plimb  pe toate stradutele pe care le iubesc, sa beau bere cu acesti oameni faini, sa mananc cat n-a mancat neam de neamul meu (nu reusesc sa inteleg ce pun oamenii aia in mancare de fiecare data), sa dorm la pranz si sa mananc inghetata, sa-mi cumpar carti si sa ma las mangaiata de soare, sa vad caini draguti care stau in doua labute, ca niste domni, cand vad alti cani draguti, sa vad caini la geam, sa vad caini imbratisati, sa vad caini!

Sibiul de 1 mai a mai fost condimentat cu o excursie la Cisnadioara, unde voiam sa merg de mult si unde am reusit acum. Atat liliac cat am vazut la Cisnadioara, sus, la biserica fortificata, n-am mai vazut de mult. Zona era ca din poveste, verde si frumoasa, condimentata cu movul liliacului din loc in loc. Minunat, m-am bucurat ca am fost si ca am vazut veverite (ma rog, veverita  -as fi vazut mai multe daca, la urcarea spre biserica, n-as fi fost prea ocupata sa boscorodesc ca am obosit).

Regrete eterne pentru: ca vineri am ajuns tarziu si ca duminica am ales drumul Dragasani-Pitesti ca varianta, ceea ce a fost oribil si obositor.

Bucurie maxima ca: am ajuns si la mama si am pupat-o si am mancat fasole cu afumatura.

Altfel spus: un cu totul altfel 1 mai decat cel cu care ma obisnuisem, ceea ce a fost, pana la urma, extraordinar de bine.


Putina aritmetica

Posted: November 3rd, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

M-am intalnit ieri cu un  caine. Era galben, mare si deloc politicos. M-a impins cu labele, m-a tras de haina, si-a lipit boticul umed de obrazul meu, m-a latrat si a dat din coada. Era un Caine Prietenos, chiar foarte prietenos, parea ca suntem prieteni vechi. Si poate am fi putut sa fim prieteni vechi, avand in vedere legatura instanta ce s-a creat intre noi.

Putina aritmetica: daca scad din cainele pe care il vreau, cainele pe care il pot avea acum, raman cu 0. Sau cu un pechinez. Deci, deocamdata, no dog for me.

Tot ieri, am schimbat si hostingul, fara incidente, insa au disparut niste comentarii. Nu au disparut de tot, le voi aduce eu inapoi, pentru ca sunt magician. Ele inca sunt in posturi, o sa rezolv manual si pe rand dilema.

Azi am plecat din casa cu prima pereche de manusi pe care am nimerit-o. Ieri nu am avut manusi si mi-au inghetat mainile. Dar prima pereche de manusi pe care am nimerit-o era una fara degete. N-am stiut daca sa rad sau sa nu rad; ar fi fost mai amuzant daca nu descopeream asta in statia de autobuz, deja pe jumatate inghetata.

Imi vreau vara inapoi.  Vremea asta mi se pare o pierdere de timp.