So I went to Dublin

Posted: May 26th, 2015 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , | 2 Comments »

Aveam de mult un ghimpe în coaste și el se numea Dublin. Dintr-un motiv care îmi scapă, nu am reușit să ajung acolo până acum. Dar pentru că sunt aproape de a împlini 30 de ani și am o listă de chestii pe care trebuie să le fac până atunci, am zis să pun asta pe listă și să o și bifez.

Zis și făcut, în februarie am luat biletele de avion și dusă am fost.

N-am să fac un ghid de călătorie clasic, pentru că nu a fost o călătorie clasică. N-am avut chef de ghiduri, de planuri, de to do-uri, de must-do-uri. N-am avut poftă de hartă, ci de a trăi zilele astea fix așa cum mi-am dorit. Și eu zic că a fost mai bine, pentru că:

- m-am pierdut pe străzi, prin zâmbetele oamenilor – nimeni nu părea apăsat, împovărat, obosit. Pretutindeni aveam de-a face numai cu o voie bună ce s-a dovedit a fi absolut contagioasă.

- am ajuns în Howth și am urcat pe stânci, de unde mi-am clătit ochii cu cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut din Portugalia încoace. Marea, liniștea, pescărușii, stâncile. Te lovesc toate în plexul solar, ca niște amintiri din altă viață, mai simplă.

- am băut bere și m-am bucurat de plăcerile simple, deloc sofisticate, ale vieții. De-asta îmi place mie berea. Berea neagră – porter și stout, IPA, bere blondă, bere cu aromă de vară și de lipsă de griji.

- m-am lăsat arsă de soare – da, da, chiar în Irlanda –  și mi-am amintit cum e să fii expus.

- am mers cu bicicleta așa cum nu am mers niciodată în București (logic) – frumos, fără teamă, fără claxoane și mai ales pe pistă.

Am ajuns înapoi acasă cu credința că unii din noi se  chinuie mai mult aici decât trebuie. Din felul ăsta balcanic întortocheat și complicat de a trăi și de a vedea lucrurile s-au născut multe lucruri bune în mine. Doar că am obosit. Și când am obosit, pun traista în spinare și plec. Având în vedere câte excursii am pregătit anul ăsta, cred că am obosit tare.


Lumea e mare…

Posted: May 20th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 3 Comments »

…iar eu fac cum fac și migrez mereu spre aceleași locuri.

Azi de dimineață m-a luat durerea de cap de fericire. Am uitat să respir pentru câteva clipe, când mi-am dat seama că anul ăsta mă întorc în Veneția. Locul unde am împlinit 25 de ani și mi-am dat seama că timpul e relativ. Locul unde m-am pierdut pe străzi și nici că mi-a păsat. Locul unde am descoperit un fel de a trăi care mi-e drag până la lacrimi, locul unde am descoperit cum e să te înconjoare atâta frumusețe în ruine, încât și tu, pic cu pic, te nărui puțin.

Mi-era dor de Veneția și nu știam. Mi-era dor de cafelele parfumate, de visele venețiene, de mirosul de vechi, de inundații, de ploi pe care le privești printr-un pahar de vin. Aștept mai mult de cele două zile în Veneția din final de noiembrie decât toate celelalte excursii, adunate. Și mi-e ciudă, cumva, că n-am știut cât îmi e de dor.

Dar cumva zilele astea mi s-a arătat că uneori lucrurile chiar se petrec când trebuie, nu când le aștepți tu. Așa că ce-mi rămâne de făcut acum e să mă bucur de așteptare și-atât.

Iaca ce-am scris despre Veneția acum 5 ani: Bella Venezia


Ca de aer

Posted: April 15th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Am nevoie de locuri noi ca de aer.

Altfel, sunt nevoită să caut noutățile în mine însămi, iar asta e de o mie de ori mai complicat decât să te urci în primul avion cu destinația oriunde.

Am nevoie de străzi noi pe care să-mi aștern pașii obosiți, de drumuri noi pe care să le bat cu ochii mereu semi-închiși, ca-ntr-un vis, am nevoie de oameni în jur pe care nu mai am cum să-i văd apoi așa ușor și, deci, să-mi port sentimentele pe mânecă mai bine decât o pot face în universul meu mic.

Am nevoie de stânci antice, de trenuri mirosind a nou, de muzee pline de gânduri și sentimente, de îmbulzeală, de bilete de intrare, de pedometru, de mese la restaurant îngrijite frumos, de visat cu ochii deschiși sub, în definitiv, același cer, doar că inima se transformă un pic atunci când ești departe.

Am nevoie de departe.

E singurul fel în care mai pot fi aproape de unele lucruri.

Și uite de-asta călătoresc eu.


Si totul a ramas la fel

Posted: March 7th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 4 Comments »

In primavara asta, totul a ramas la fel ca iarna.

Sa ma explic: trec printr-o mica depresie intalnita des la oamenii de varsta mea, care au pus pret pe alte lucruri in viata si mai putin pe aspectul pecuniar. Din diverse motive, m-am trezit in niste imposibilitati financiare foarte frustrante. Si ma enervez, pentru ca aseara, dupa doua ore de sala in care sa zicem ca m-am relaxat (dar mai rau m-am enervat, de fapt, ca si sala costa & mi-ar mai fi trebuit cateva ore ca sa scap de energia cu minus), am stat in pat si am visat cu ochii deschisi la cate tari si orase as vrea sa vizitez.

Cu mana pe buzunarul momentan gol, va jur, sunt multe. Multe rau. Atat de multe ca ma enervez ca nu am mentalitate de redneck care isi idolatrizeaza tara lui si atat. Atat de multe ca ma dor picioarele numai cand ma gandesc la plimbari. Si chestiunea sta cam asa: as putea spune, ca in vremurile bune (adica studentie, de exemplu) “lasa bai, amanam acum, nu e momentul, o sa treaca si asta etc”.

Numai ca exista o varsta critica pentru fiecare dintre noi cand sa amani ceva e ca o boala. Te ia cu greata, ameteli, transpiratie, ura, ciuda si tot ce vrei. Si daca e sa fim sinceri, cat sa mai amani? Un corp ai si ala oboseste chiar si din cauza amanatului. Toate chestiile pe care nu le faci ajung sa te apese si sa nu te mai lase sa dormi.

In fine. O sa ma opresc aici, pentru ca trebuie sa dau scroll in Google Maps pentru cateva ore. Concluzia nu exista, e doar un moment, o sa treaca, se mai intampla. Cred.


Scurte, din vacanta

Posted: August 15th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Long time, no blog. Intre timp s-a intamplat ca

- Am primit Nook si asta mi-a ocupat tot timpul. Si cand zic tot timpul vreau sa zic TOT TIMPUL. Am reusit sa termin Dance, Dance, Dance de H. Murakami, inceputa acum multe secole, si mai am putin si termin acum American Gods.

- Am fost la Roma unde a fost… ceva deosebit, vorba aceea. Este un oras aproape perfect, asa cum de altfel ar trebui sa fie orice oras. E un oras dorit, cautat, asteptat, si stie asta. Am vazut multe multe multe chestii pe care ma bucur enorm ca am avut sansa sa le vad, am mancat mancare buna si m-am intors cu amintiri pentru o viata.

Roma e orasul perfect in care sa implinesti 27 de ani, pe strada, intre o biserica si o osterie. E orasul celor de 27 de ani, care simt ca nu mai apartin niciunei grupe de varsta, orasul celor care nu stiu unde se indreapta si au impresia ca ar trebui sa stie, la varsta asta. Roma e orasul celor avizi sa descopere, sa simta, sa vada si sa incerce sa isi lamureasca nelamuririle. Numai ca Roma nu-ti ofera nicio lamurire. Roma iti spune, nonsalant, “si ce daca, mai ia o cafea, o inghetata, la vita e bella”. Si a fost si este si ca sa vezi, tot 27 de ani am.

- Am fost si la Tivoli, la Villa d’Este, unul din cele mai frumoase locuri unde mi-a fost dat sa ajung pana acum. Absolut fantastic, verde, fantani, labirint, mixul perfect intre istorie si natura.

- Am fost si la Nettuno, la plaja – inca o plaja pe care o trec pe lista locurilor unde am dormit. Minunat, sezlong, curat, apa limpede, civilizatie. Lasa, ma duc acum in Vama Veche si imi trec fitzele numaidecat.

- Am fost si acasa unde mi-am depus actele pentru schimbarea buletinului. Inca putin, inca niste ore de condus si o sa ma vedeti pe soselele patriei. May God have mercy on your souls.

Si s-au mai intamplat chestii, unele grozave, altele foarte triste la care inca nu vreau sa ma gandesc, dar asa e in viata, iei ce ti se ofera si incerci sa faci din toate ceva frumos.

Cu acest zen in buzunar, de maine ma intorc la munca. Yay.


Delta Dunarii – Sfantu Gheorghe – sfanta caldura

Posted: August 17th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Sunt convinsa ca, in zilele in care a fost cel mai cald in restul tarii, v-ati gandit ca mai rau nu se poate. Ei bine, se poate. In Sfantu Gheorghe, acolo unde mai ai un pic si cazi de pe harta tarii, Sahara se inmultise cu 2 sau chiar cu 3.

Dupa un drum lung, istovitor si pe alocuri amuzant, am reusit sa ajung in portul Mahmudia. Un port unde, daca n-as fi stiut sigur ca trebuie sa ajung, as fi spus ca e o cladire abandonata si as fi plecat. Batea un vant ce m-a facut sa regret ca nu am luat hanoracul – ah, de-as fi stiut ce ma astepta! – si pipi se facea, cum am mai zis, la cazan. Un cazan mare, pe care fusese pictat cu negru WC, acoperit cu panze de paianjen, in fundul curtii.

Doua ore si o plimbare pe Dunare mai tarziu, am ajuns in Sfantu Gheorghe, eu si multimea entuziasta care se ducea la festivalul Anonimul.

Primul contact cu Sfantu Gheorghe, ca turist (pentru ca, asa cum am mai spus, ca localnic e alta treaba) este dubios. Te bucuri si nu prea. Te bucuri de liniste si praf, dar parca nu prea tare. E o senzatie ciudata mai cu seama pentru orasenii fara tendinte de agroturism si care nu au avut “tara” la care sa-si petreaca in fiecare an din copilarie vacanta. Pentru ei, e greu de inteles de ce oamenii locului te privesc inca suspicios – desi tu le aduci niste bani, de ce persista niste obiceiuri pe care tu nu le intelegi si de ce aici “rostul” are alt sens.

In Sfantu Gheorghe exista niste chestii in cantitati impresionante: praf, umezeala, niste insecte ciudate care traiesc in nisipul de la intrarea in mare, soare, tantari, broaste, peste si barci. In schimb, lipsesc manelele, bmw-urile pe plaja, shaorma si autoturismele.

Nu am stat in camping, insa pot spune ca e ok, pentru un participant la viata de noapte a acestuia. Mancarea nici prea prea, nici foarte foarte, pentru care trebuie sa astepti mult prea multe minute pentru stomacul tau chinuit. Magazine sunt, putine si rasfirate, scumpe – evident. Pe plaja, este din fericire un sigur chiosc cu bere si alte lichide. O farmacie la care am fost sa cumpar ceva de arsuri solare. Un post de politie. 4 blocuri. Un parc pentru copiii.

Sfantu Gheorghe are insa cea mai frumoasa plaja pe care mi-a fost dat sa-mi odihnesc oasele deja batrane. Nisip fin, apa joasa si linistita, curata si fara animalute bipede care sa-ti dea cu mingea-n cap. Plaja e la distanta de vreo 20 de minute de sat, ceea ce ajunge sa para o distanta de 3 ore, cand mergi prin soarele naucitor. Ultima portiune de mers pe jos e un chin: cativa metri de nisip fin in care te impotmolesti orice ai face si care este atat de fierbinte ca iti vine sa-ti dai palme.

Am fost cu barca in Rezervatie si am admirat pelicanii si lebedele. Liniste si frumos – la un moment dat uitasem unde sunt si m-am uitat in spate sa vad de unde vine zgomotul care provenea de la motorul barcii in care eram.

Seara pe ulita, nimeni. Frontala e prietena ta. Te simti ca un strain pe Pamant, desi esti inconjurat de case si de oamenii din ele. Si este foarte linistitor, uneori, sa te simti ca un strain pe Pamant. La pranz, pe ulita, iar: nimeni. Cald, monser, atat de cald incat nu mai stii unde sa te ascunzi. Tantari cat nu prea doresti, mai ales in campingul unde cea mai ciudata adunatura de oameni se uita la film: toti oamenii cu ochii pironiti pe ecran se pocneau cu o ritmicitate de invidiat, cand pe cap, cand pe brate, cand pe vreo alta zona a corpului pe care n-a ajuns Off-ul sau Autanul (acesta  din urma fiind degeaba pentru mine, mai rau m-au atacat rinocerii aia de tantari cand m-am dat cu el si nu cu bunul, dragul de Off).

Oameni fericiti – turistii astia. Am impresia ca toti au plecat de acolo ca si mine: cu mintea golita de orice stres, cu o relaxare imensa in suflet si cu un bronz frumusel.

Din pacate insa, mai pe sfarsitul saptamanii, a aparut si specia uneori denumita “bizon”, adica cea care urla pe strada, arunca tigari pe plaja si lasa mizerie in drum. Acest fapt ma face sa constat, cu tristete, ca, in pofida faptului ca e greu – si relativ scump -  de  ajuns acolo, se va gasi cineva care sa salveze si Sfantu Gheorghe de la linistea care il caracterizeaza acum.


Bella Venezia

Posted: August 16th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 1 Comment »

Venetia este un vis. Un oras viu. Un oras care zambeste cu un ochi si care plange cu altul. Un oras in apa, pe apa, cu apa. Un oras unde s-au intamplat si s-au pictat atatea, incat nu mai are Pamantul destul timp sa le povesteasca. Asta pentru ca tot ce s-a intamplat in Venetia este important, fiecare pas, fiecare barca ce a strabatut vreun canal, fiecare slujba care a rasunat vreodata intr-o biserica.

Venetia e un oras sufocat de turisti. Totusi, daca te plimbi suficient de mult si renunti la piata San Marco si la podul Rialto, o sa vezi si fata ei linistita, o sa auzi marea cum se izbeste de piloni, o sa auzi cantecul unui gondolier care canta din placere, nu pentru bani, o sa auzi pasarile si nu aparatele foto, o sa vezi verdele din Gradinile Publice si o sa simti briza la Arsenale.

O sa vezi cum se vede in departare marea cea mare, o sa simti cum, mai departe, e ceva, altceva, o alta lume, pe pamant, dar care nu prea te mai intereseaza. In Venetia, inveti sa renunti la principiile tale de turist care nu vrea sa se abata de la harta lui. Inveti sa te ratacesti. Indata ce pui piciorul pe pamant Venetian, nu mai ai de ales. Nu-ti mai pasa.

In Venetia, cainii sunt urati, dar nici lor nu le pasa. Sunt strambi, unii au capul prea mare, altii au picioarele prea scurte, altii sunt tigrati cand nu ar trebui sa fie si altii se uita cu jind la cateii cei frumosi ai turistilor.

In Venetia, chelnerii si ospatarii sunt amabili si iti ofera cele mai bune vinuri, cele mai bune cafele si cu siguranta cele mai bune paste. Totusi, nu-s de lepadat nici sandvisurile lor cu rucolla, serite in picioare pe strazi pe care a doua zi n-ai sa mai stii cum se ajunge.

In Venetia, daca ai noroc, ai camera cu vedere la canal si cu mobilier tipic venetian, astfel incat sa dormi visand picturi de Tintoretto si sa te trezesti in miez de noapte, cand mai trece o barca, intrebandu-te ce a fost asta.

In Venetia, arta e la ea acasa. Pieta a lui Titian, opera neterminata si pictata cand orasul era sub asediul ciumei, Tintoretto si al sau Miracol al Sclavilor, Donatello in Santa Maria Gloriosa dei Frari, caii din basilica San Marco, La Tempesta a lui Giorgione, Iadul lui Hieronymus Bosch, Imperiul Luminii al lui Magritte, Nasterea Dorintelor Lichide a lui Dali, Maiastra lui Brancusi, intreaga Ca’Rezzonico, cu magistrala ei sala de bal, cu budoarul in care mi-era rusine sa intru, cu un pod plin de picturi si cu mobilier si decoratiuni care te faceau sa te simti inapoi in timp, cu frescele lui Tiepolo la care te uiti pana uiti de tine, Ca’ Pesaro si primul Klimt pe care il vad, Judith II (Salome), Kandinski si Miro, rosu titian peste tot, Palatul Ducal, pazit de Marte si Neptun, de o frumusete impunatoare si de o solemnitate atat de rara, cu temnitele sale unde calci incet, sa nu deranjezi prizonierii, cu ingeri si statui peste tot, cu Carlo Goldoni imortalizat intr-o piata, cu Muzeul Muzicii si ale sale viori, laute si chitari atat de vechi…

In Venetia mai si ploua, cadentat si dramatic, ca mai tot ce se poate petrece aici. Ploua cu picaturi mari, reci, ploua cu nepasare, ploua alungand vanzatorii de genti contrafacute care acum se reprofileaza pe umbrele, ploua batand in geam la cafenelele unde indragostitii se feresc de ploaie, cu un pahar de prosecco sau un Bellini.

Venetia are mirosurile sale, ritmul sau, cafeaua sa si mai ales atitudinea sa de doamna adevarata, doamna batrana, care isi mai coase un nasture la rochia destul de veche, insa suficient de impunatoare. Venetia nu oboseste niciodata, scrie povesti pentru fiecare pereche de picioare care o strabat, neobosite si intrebatoare. Venetia nu e a noastra, insa nici nu mai stie a cui sa fie. Venetia isi mai apartine doar sie. Mi-e deja atat, atat de dor de ea.


Vacanta intalnirilor intamplatoare si intamplarilor dubioase

Posted: August 16th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Primul meu contact cu Venetia a beneficiat de un inceput brutal. Avionul care trebuia sa ma aduca acolo a avut o intarziere de doua ore, suficient cat sa ma scoata din sarite. Insa asta a avut si o parte buna. Anume aceea ca m-am intalnit, pe aeroport, din toate locurile posibile, cu Doamna Brebenel si Domnul Gurau, care doreau sincer sa petreaca ziua de nastere a celui din urma in Cluj. Fapt ce n-a mai fost posibil, pentru ca avionul lor care trebuia sa plece la 8 a fost anulat.

Astfel, pe aeroport, am mai schimbat o vorba si o depresie in asteptarea avioanelor. Cand eu ma imbarcam, am aflat de anularea zborului celor de mai sus, fapt, desigur, trist. De unde sa stiu eu ca si noi ne vom invarti nitel pe pista pana cand vom reusi, in final, sa decolam?

Nu prea imi place sa zbor, am constatat eu cu aceasta ocazie. Timp de o ora si 40 de minute m-am invartit in scaun ca o gaina fara cap, beneficiind de tot disconfortul psihic pe care nu mi-l doream. Nici la intoarcere lucrurile nu au stat mai roz. Desigur, vina imi apartine, pentru ca daca as fi stiut sa aplaud si eu la aterizare, sa nu ascult indicatiile membrilor echipajelor si sa nu-mi inchid telefonul mobil prima data cand mi se spune, m-as fi distrat ceva mai bine.

La intoarcere, a fost chiar si mai trist pentru ca pe aeroportul din Treviso am stat la coada la check in vreo ora jumate, in conditiile in care aveam deja check in facut online – dar trebuia sa stau la aceeasi coada cu cei care nu aveau check in facut, ca sa las bagajul la cala. In plus, vecinii mei de avion nu stiau sa stea la coada si stateau pe 5 randuri, impingandu-se apoi cu spor cand trebuiau sa mearga in fata. La verificarea bagajelor de mana, aceeasi minunata coada, plus cativa calatori care nu intelegeau de ce nici de data asta nu pot lua mai mult de o geanta in avion.

In Venetia, din fericire, nu m-am intalnit cu nimeni, ca tot povesteam de intalniri intamplatoare. Mi-as fi dorit, desigur, sa ma intalnesc cu Brad Pitt, ca am citit eu pe net ca mai sta prin Venetia cand are timp, dar se pare ca de data asta nu a fost cazul.

Apoi am plecat spre Delta Dunarii, cu scopul de a ma relaxa, odihni si toate cele, la capatul pamantului. In prima mea seara in Delta, cand eram cam nesuferita deoarece conditiile de cazare nu erau cine stie ce bomboana si era foarte, dar foarte cald, m-am intalnit cu George. Asa, la capatul pamantului, fireste.

In a doua seara, m-am intalnit cu Luiza.

Iar in a treia seara, cu Miha. Pam-pam.

Sa mai spuna cineva ca lumea e mica, daca pana si unde cazi de pe harta te intalnesti intamplator cu oameni dragi.

Altfel, la Sfantu Gheorghe se ajunge greu, ceea ce m-a facut sa sper ca nu o sa am parte de aceeasi mitocani din Vama, si asa a fost. Am plecat duminica seara, am innoptat la Braila, apoi dis de dimineata am pornit spre Mahmudia, care este un port trist, uitat de lume si unde faci pipi intr-un cazan – si nu spun asta metaforic – si din Mahmudia am luat vaporul inca 2 ore. Deci vreo 7 ore pe drum, total.

Satul in sine e uitat de lume, e drept. Cred ca se traieste foarte greu acolo si e destul de trist. Noi, turisti, venim, vedem, facem poze cu pelicanii, mancam saramura de crap si plecam. Ei raman, cu caldura insuportabila, cu praful de pe drum, cu o farmacie si patru magazine, cu barcile lor, cu pestele care se imputineaza, cu tantari-mutant, cu broscutele de pe drum, cu un drum pana la mare de 20 de minute, cu ierni grele si putine perspective.

Gazda la care am stat avea o nepoata de vreo 7 ani. Intr-o dimineata, nu voia asta mica sa manance si pace. O tanti venita in vizita i-a zis ca, daca nu mananca, n-are voie sa se joace. Copila a replicat: “Si asa n-am cu cine sa ma joc”.


Savour kindness.

Posted: August 7th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, If only | Tags: , , , | No Comments »

Lectia de sus: buna la orice varsta.

Maine plec iar. Nici n-am apucat sa fac din nou bagajul.

Venetia merita o carte intreaga. Doar de suspine. Cuvintele nu-mi ajung, deocamdata.

Ajunge doar sa spun ca as sta acolo un an, 10 ani, o viata. As respira-o atat de adanc, pana cand nu ar mai ramane decat apa si-un suspin.


Maine, Venetia

Posted: August 3rd, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 4 Comments »

Pentru o persoana care nu stie sa inoate, mi-am ales deosebit de bine locurile unde voi petrece vacanta. Prima data, Venetia, apoi, Sfantu Gheorghe – Delta Dunarii.

Maine dimineata o sa fiu in avion spre orasul de care m-am indragostit prin corespondenta, orasul de care m-am amorezat prin povestirile altora si prin mila Internetului, orasul care inca imi da impresia ca nu exista, ca nu are cum sa existe un asemenea loc, unde nu se aud masini si unde Renasterea e inca la ea acasa.

Simt, intr-un mod ciudat, ca mi-e dor de Venetia. Ca am mai fost acolo si acum trebuie sa ma grabesc sa mai ajung o data, in orasul-poveste, simt ca va trebui sa ma rog de el sa-mi acorde si mie un ragaz, sa intru si eu in povestea lui.

Am sa ma intorc cu un an mai in varsta si, ca sa uit de asta, am sa zac pe plaja, in Delta. Mai un peste, mai un film – caci prind si Anonimul.

Ma duc, deci, sa fac ce-mi place mie sa fac: bagaj.