Despre cum sa te obisnuiesti cu nimicul

Posted: January 15th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Dupa cum am mai tot mentionat, sunt chirias de mult timp. Din 2004, de cand am venit la facultate. Si de atunci incerc sa ma obisnuiesc. Cu locuitul in case cumparate de altii, cu cotloanele ce nu sunt ale mele, cu detasarea, cu renuntarea, cu sentimentul de “temporar”.

Stergi mobila ca si cum ar fi a ta. Insa de fiece data cand mai vezi cate o crapatura pe care nu ai facut-o tu, cand mai simti cate un damb in parchet pe care nu il recunosti, cand mai scartaie o usa uneori, te simti tradat, te simti ca intr-o relatie in care ai aflat ca are pe alta. Esti gelos pe trecutul casei aleia, asa cum esti gelos si pe viitorul ei.

Nu-ti cumperi nimic al tau, de teama ca va trebui sa te muti. Iti iei chestii mici, marunte, neinsemnate aproape, pe care fie le lasi acolo cand te muti, de mila lor, pentru ca par ca s-au invatat prea bine cu spatiul si particularitatile casei ca sa le dezradacinezi tu, fie le iei dupa tine ca pe niste ramasite care sa iti aminteasca mereu de alte case in care ai avut alte vise.

Cand vii din vacante, oftezi fericit ca esti acasa. Si totusi amar, pentru ca stii ca nu esti, ca nimic de acolo nu iti apartine cu adevarat, chiar daca mobila e a ta. Refuzi uneori sa o numesti “acasa” – acasa ramane tot la parinti.

Sigur ca viata e mai usoara pentru cei ce nu acorda atentie materialului asa cum o fac eu. Pentru cei care vad niste pereti ca pe niste pereti si nu au probleme existentiale in a-i lasa in urma.

Dar eu sunt eu, dimineata cand deschid ochii doar ce simt ca as putea fi altcineva, dar imi trece pana pun de cafea. Si eu vreau, vreau sa am, sa posed, sa fie al meu. Ca multi altii, de fapt, insa nu recunoastem; nici nu stiu de ce nu recunoastem. O fi un soi de slabiciune, poate; insa sigur sunt si slabiciuni mai rele decat asta.


Somn si vant

Posted: August 27th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Azi am dormit afara. Intr-un acces de lene voluptuoasa, mi-am tarat sezlongul pe terasa, mi-am desfacut o bere si o carte si am zacut acolo, in liniste. M-am trezit cateva ore mai tarziu, cand unul din caini ma privea fix, de la vreo 3 cm de fata mea si cand vantul ma dezvelise de tot de cearceaful cu care eram invelita. Mi-era putin racoare si m-am gandit ca nu mi s-a mai intamplat de mult sa-mi fie racoare la 4-5 dupa masa.

Mi-am dat seama ca n-am nevoie neaparata sa merg la bai, cum tot imi spuneam eu mie de vreo luna incoace, de cand ma chinuiau oboseala ziua si singuratatea noaptea. Nu-mi trebuie decat sa vin acasa si sa zac cateva ore pe terasa.  E un leac bun la orice, e ca si cum m-ar fi luat cineva de cap si m-ar fi bagat in priza.

Tot azi, dupa cativa ani in care nu pot sa explic clar ce s-a intamplat, am condus. Cativa metri si intr-a doua, dar am condus. Am avut apoi o senzatie din aia, pe care cred ca o au toti soferii de duminica, cum ca daca as avea o masina, nu numai ca lumea ar fi mai buna, dar si eu as deveni peste noapte o eroina sau ceva de genul.

Maine e ultima duminica din vara. Maine o sa plec pe tren cu flori si cateva carti. Maine o sa incerc sa nu ma gandesc ca indian summer se apropie de final. Tot maine, o sa incerc sa pun in practica niste chestii pe care le tot aman si, daca tot vine toamna si o sa fie, cum altfel, trist, o sa imi fac din nou timp pentru sport, pentru ca unul din avantajele faptului ca te simti pe drum cu prioritate spre batranete (nu incercati sa ma convingeti de stupizenia acestui mod de gandire, caci o inteleg si o asum) este ca ai face orice sa eviti inevitabilul, chiar si sport. Si acum regret ca n-am mai fost din aprilie la sala, pentru ca stiu cat o sa am de patimit pana o sa-mi intru inapoi in oarecare forma.

Aspiratiile pe care le am in ultimul timp ma sperie. E cum scriam mai jos, oamenii vor sa se simta in siguranta. Asa si eu, convinsa fiind ca sunt batrana (sau ma rog, ca sunt pe un drum cu prioritate spre batranete), incep sa ma gandesc la cum mi-as decora propria bucatarie sau ce masina mi-ar placea sa ma astepte la scara.

In acelasi timp, sunt perfect constienta ca una din cele mai mari bucurii si potriveli ale vietii mele de acum consta tocmai in chirie si in bicicleta.

 


Unde te duci cand pleci de acasa?

Posted: August 24th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ma refer, bineinteles, metaforic. Unde te poarta gandurile? Spre alta casa? Alte intamplari? Alte locuri in care ai vrea sa fii si nu esti?

Uneori ma apasa tare sentimentul ca nu am cunoscut inca toate persoanele care or sa aiba un rol decisiv in viata mea, ca nu am cumparat canapeaua care va fi a mea, in casa mea, in locul meu, uneori ma apasa ca inca habar nu am cat mai am de zambit si de plans, in acelasi timp si poate in aceleasi cantitati. Uneori ma apasa faptul ca o sa ma sperii de multe ori si poate o sa paralizez de si mai multe ori de cat am reusit pana acum.

Uneori ma apasa faptul ca am aflat ce voiam sa aflu, stiu ce voiam sa stiu si totusi universul nu s-a dat cu fundul in sus si lucrurile sunt in continuare intr-un minunat status quo, cu singura diferenta ca eu stiu.

Uneori ma intreb care dintre Silvii este cea reala, daca nu cumva sunt toate si daca e asa, e crunt, pentru ca pot sa fiu in atatea feluri incat ma sperie rau, rau.

Un lucru stiu: canapeaua va fi moale cu multe perne, o sa am biblioteca, loc pentru bicicleta, loc pentru toate Silviile, un vecin care sa aiba mereu miere pentru cafea cand eu nu am si doamne, sper sa nu am caini in fata locului unde voi locui, in afara de aia ai mei, la fel cum sper sa am vecini care nu fac zgomot sau, daca fac, fac cand nu sunt eu acasa. Atatia ani in chirie te invata multe.