Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


I’m not living, I’m just killing time*

Posted: May 16th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

*aici

 

Azi dimineață m-am trezit ca niciodată.

Pentru câteva clipe nu am fost eu. Nu știu cine am fost. Nu am înțeles ce trebuie să fac cu mâinile, ce e cu patul ăsta, de ce sunt lucrurile aranjate așa în cameră și, de fapt, ce e aia o cameră.

Am mai trăit clipe de confuzie – ultima pe care mi-o amintesc e recentă, eram într-un aeroport mult prea treaz pentru ora 1:30 AM și eu știam doar că trebuie să merg acasă, dar nu puteam conceptualiza acest ”acasă”.

Doar că acum am fost complet ruptă de mine, de corpul meu, de ceea ce știu despre mine.  O senzație rece și întunecoasă, apăsătoare ca o noapte prea caldă de august în care nu-ți merge ventilatorul și tu ești prea obosit și ai mâncat prea greu la prânz.

Nu mai știu cum am revenit la realitatea mea. Am stat și am așteptat, probabil. Nu asta facem cu toții? Oare nu pentru asta m-am antrenat atâția ani?

Ca, atunci când îmi trece vreun gând altfel prin cap, să aștept să treacă. Când deschid ușa spre Narnia, să aștept să vină cineva s-o închidă. Când dau de piticul de la capătul curcubeului, să nu-i spun nimic, să aștept să plece.

Uneori, doar uneori, pare că întreaga viață e o amorțeală.


La linia de start

Posted: April 3rd, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Întotdeauna m-am simțit cam ca la linia de start. Niciodată aproape de finish, mereu cu inima în gât și cu zeci, sute de scenarii despre cum o să fie, dacă o să fie. Mintea mea e mereu contra cronometru, contra timp, contra dovezi, contra a orice urmă de bun simț, mintea mea aleargă de multe ori și împotriva ei înșiși. Mintea mea stă mereu pe ciuci, așteptând, mereu așteptând pistolul care anunță startul.

Nu e de mirare că am obosit. Săptămâna asta am simțit o dorință enormă de a mă întoarce în vestiar și a mă pregăti. Sau chiar a renunța complet la cursele astea niciodată începute, mereu obositoare. Tihnă, răgaz, calm – sunt lucruri care încep să-mi placă din ce în ce mai tare. Sunt scutul meu, așa mă apăr. De curse, alergători, ștafete, energii negative, oameni care vor vor vor totul totul totul acum acum acum.

M-am dus și mi-am cumpărat, deci, pijamale. Mda. Pijamale. Pentru mine, pijamalele sunt cea mai mișto armură, semnul unei minți odihnite, a unui trup sănătos, a unor alegeri bune, a unor drumuri care se pun pe pauză. Pijamalele sunt semnul tihnei, al răgazului, al calmului. Pijamalele poate purta cu inima împăcată numai un om statornic, ancorat în clipa sa. În plus, cine naiba stă la linia de start îmbrăcat în pijamale?

Am resorturi dubioase, știu. Dar mă împing mai departe mereu.


Nu mai lăsați lumina aprinsă

Posted: September 26th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Nu mai lăsați lumina aprinsă. Că degeaba o faceți. Ăia care vor să citească o vor face oricum, nu se tem de întuneric.

Nu vă mai lăsați bucăți din suflet peste tot. E inutil. Cei care vor să aibă inimă au știut deja cum să și-o construiască.

Nu mai culegeți amintiri care de pe unde. Nu se știe de ce au fost abandonate acolo și pot să strice prezentul și așa vai de capul lui de fragil.

Nu vă mai scrieți scrisori pentru viitorul vostru eu. Ceea ce vreți să vă spuneți se poate face într-o oglindă, articulând fiecare cuvânt.

Nu vă mai ascundeți de trecut. Are un fel extrem de parșiv de a se ascunde sub pat – de fapt, cred că el este infamul Bau Bau.

Nu vă mai văitați că e toamnă. Cu toții îi purtăm frigul în oase în mod natural, de la naștere.

Nu vă mai priviți cruciș alegerile. E ca și cum judeci strâmb un lemn c-a fost tăiat.

Dar ce știu eu. Azi e așa și mâine poate să fie exact invers. E un echilibru fragil când e septembrie.


As you can see from my CV

Posted: June 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Am experiență practică în pregătitul terenului pentru dezastre – iar în funcție de nevoile specifice ale companiei dvs., chiar pot sa favorizez orice tip de catastrofă sufletească.

Nu mi-e teamă de munca în echipă, alături de piticul de la capătul curcubeului și vreo câteva fantome. Se știe, de altfel, că se poate lucra foarte eficient alături de scheleții din dulap, mai cu seamă în afara orelor de program.

Mă pricem în mod deosebit la a întârzia, amâna, ignora orice chestiune de ordin rațional, urmărind întotdeauna, mai presus de orice, triumful sufletului, oricât ar fi el de fragil.

Lucrez și ore suplimentare și chiar am o abilitate deosebită în a îngropa mai multe zile într-una singură.

Nu mă pot trezi dimineața de fel, dar știți și dvs. că, într-o  așa companie, este firesc să nu te poți baza pe ore fixe de program. Totuși, pauza de masă mi-o iau cu sfințenie – obișnuiesc, atunci, să-mi număr regretele.

Sigur că pot avea o mulțime de referințe, numai că n-am mai ținut legătura cu mulți din cei ce m-ar putea recomanda. Aș putea spune chiar că nu ne mai vorbim, așa că v-aș ruga să nu-i căutați.

Pe de altă parte, știm deja că acest post mi se cuvine mie. Doar m-am antrenat toată viața.

Și promit că, de va fi să fie al meu, voi exersa mai des săritul într-un picior printre responsabilități.


Teribila primăvară

Posted: April 11th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Am luat 100 de decizii și am abandonat 1000. Dar e ok, suntem în grafic.

Ascult muzici triste și sufletul meu se bucură, printre ele, ca un copil bolnav ce primește ciocolată ca să uite.

Aș vrea să pot spune că veștile bune se țin lanț, dar aparent doar planurile bune se țin așa, ceea ce, desigur, uneori se poate dovedi și mai important.

Și îmi scârțâie penița pe hârtie scrijelind idei, mi se termină cerneala și peste toate astea se așterne pacea. Cred că de foarte mult timp nu m-am mai apucat de ceva fiind atât de împăcată cu mine. De fapt… nu cred că mi s-a întâmplat niciodată asta.

Gândurile vin grămadă peste mine și am zile în care mi se pare că totul mi se trage de la primăvară. De regulă, primăvara răceam. Acum doar trag de nas puțin – dar se prea poate ca asta să se datoreze muzicilor triste, mai știi?

Cred că cea mai mare problemă, acum, e una destul de mică – anume că nu mai știu cum și cui să mai povestesc despre toate cărările din mintea mea. Le-aș dori nebătute, dar povestite  - și istoria mă învață că una fără alta nu prea se poate. Așa că mai tac puțin. Teribilă primăvară, vă spun.


Confuzie și ceață

Posted: January 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De la atâta ceață, oamenii nu mai știu să fie ei.

Mi se întâmplă și mie. Mi se pare uneori că nu îmi recunosc mâinile. Sunt prea fragile, prea mici, e imposibil să fie ale mele. Nu îmi pot traduce neliniștile, mi se pare că-s capricii de domnișoară. Alteori mi se pare că sunt cele mai mari greutăți. Pașii nu mi-i mai înțeleg deloc. Parcă mă duc, de capul lor, pe drumuri pe care altfel le-aș evita. Sau, nu știu dacă le-aș evita până la urmă- și lucrurile care îmi plac mi se par cufundate în ceață.

Tristețile sunt confundate cu oboseală. Amărăciunile sunt asimilate durerilor de cap. Nu-ți pică bine viața pe care o duci? Sigur ai mâncat ceva ce nu ți-a priit. Dezamăgirile sunt puse pe seama lipsei de somn. Oamenii te și se cred mai tari decât sunt, de fapt. De la ceață, nu mai vedem aproape nimic din interiorul nostru.

Cel mai rău e când ceața nu se ridică defel, oricâte sforțări ai face. Sfaturi despre cum să trăiești mai bine. Sport, alimentație sănătoasă, mantra, călătorii sau măcar planuri, mici răsfățuri, meditații, oameni inteligenți, pasiuni noi, cărți. Niciuna din chestiile astea nu te ajută să stai. Sunt doar forme mai elegante de escapism.

De asta nu îmi place mie ceața. Nu-mi mai e așa de frică de ea. Doar nu-mi place. Și în ultimul timp, și-a întins tentaculele disperate peste tot.


Uneori nu ai niciun drum de făcut

Posted: January 13th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Nu ai unde să te duci. Zgomotul se dă la minim. Pașii ți se fac din ce în ce mai mici până când se opresc de tot. Brusc, nu mai ai unde și la ce să fugi, nici măcar cu mintea. Nu ai unde să dai check in, nu ai pe cine să suni pentru că nu ai, de fapt, nimic de zis. Nu ai decât tăcerea.

Sigur că e o iluzie. Oamenii mari, am fost noi învățați, au mereu unde să se ducă, au multepecap. Multepecap ăsta, pesemne că e vreo boală, sau ceva. Îmi amintesc când am disecat termenul de “sau ceva” cu un prieten. Pe atunci, sauceva era boala. În fine, deviez cu precizia unui șofer debutant.

Așadar, am agreat că oamenii mari au mereu multepecap. Asta se traduce prin agitație, drumuri, grabă, discuții. Cum vine asta ca uneori să nu ai multepecap? Ba chiar, să vezi trăsnaie, să n-ai nimic pe cap. Ei bine, se poate. Li se mai întâmplă unor oameni mari care știu cum să pună pauză fără să pună pauză. Știu când și cât au nevoie să economisească din ei înșisi, pentru a investi în altele. Știu cum să nu mai aibă unde să se ducă fără a întârzia în a ajunge, eventual. Știu cum să nu mai audă nimic fără să piardă din conversație.

Unii oameni măricei însă nu își aleg foarte bine momentele de nimicpecap. Ele îi aleg pe ei și uneori asta e tare inoportun. Ai oameni și lucruri și sentimente care te așteaptă la finish, iar tu brusc ai încetinit până te-ai oprit de tot, fără voia ta. Ai luat o pauză. Sau ceva.

Dar nu e nimic, lumea se reglează cum știe ea mai bine și va începe de îndată să se învârtă iară, când ți-e cealaltă lume mai dragă.


Și iarna, iar

Posted: December 4th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Și iarna asta iar a venit tiptil, iar îmi bate la ușă cu tot ce am făcut și cu tot ce nu am făcut – firește, va dați seama, cele din urmă cântăresc mai mult pentru sufletele tulburate sau pur și simplu cu creierul învolburat de frig și înfricoșat de finaluri.

Cum de, chiar și în decembrie, mă gândesc numai la anul ce se termină și nu la cel ce începe nu mai e deloc un mister pentru mine. Am pretenția că mă cunosc destul de bine, dar asta nu înseamnă că sunt încă unele chestii pe care le detest sau, hai să nu folosim așa un cuvânt puternic, pe care le disprețuiesc. Una din ele e lipsa totală de “holiday cheer” pe care o simt de când pot să afirm că am o viață de adult.

Ca adult ce face bani și se întreține și e mai mult sau mai puțin pe picioarele lui, e greu să accepți că sunt momente în care erai obișnuit să primești ce acum au devenit momente în care vei dărui chiar și dacă n-ai chef. Obligațiile și poate pentru unii modul în care scapi de ele sau modul în care le privești sunt una din cele mai mari provocări pentru un adult. Mai mare decât un ppt sau un grafic care nu iese, mai mare decât ședința de luni, mai mare decât mersul la service cu mașina.

Și în decembrie eu una o iau razna. În interior. Mă gândesc la ce am lăsat și ce am câștigat, pe unde mai trebuie să șurubăresc și pe unde mai trebuie să desenez, pe unde sunt contururi lăsate neumplute și numere de telefon neapelate de luni, ani, zile etc etc etc.

Mă gândesc la mecanismele mele de apărare care în ultima vreme au devenit din cele mai simple – de genul arderea de poduri, părăsirea vaporului, don’t look back in anger și altele.

Nu pot să vă zic că e bine, aș minți. Nici nu pot să zic că nu e bine, iar aș minți.

Lucrurile sunt cum sunt și cam asta e, uneori. Halal filosofie de viață – dar nu sunt neapărat filosofiile de viață cele care ne duc acolo unde vrem.


Tired and wired we ruin to easy*

Posted: November 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

*Aici

Am avut azi o idee bună în drum spre baie. Ca mai toate ideile mele bune, ea s-a dus atunci când am început să mă simt iar confortabil. Cine știe câte idei bune am pierdut pe drum de la masă, de la baie, de la cumpărături, de la un examen unde am făcut foarte, foarte bine sau de la o zi petrecută la birou care n-a fost tocmai în zadar – sau nu chiar în măsura în care sunt toate, până la urmă, în zadar.

Ideile bune se năruiesc ca oamenii buni. Unii din ei, cel puțin. Unii oameni trebuie să trăiască în tensiune. Permanent încordați, ca un arc înainte de atac. Mereu în dubiu, mereu în cursă. Numai așa storci ce e mai bun din ei. În momentele banale ale vieții, și ei sunt la fel, dacă nu mai banali.

Și mai sunt și ceilalți oameni, cei care strălucesc fără tensiune, fără presiune. Cei care știu că orice act, oricât de inutil, uman, pământesc ar fi el, chiar și, să spunem, să calci o cămașă, poate să fie unul destul de revelator.

Zilele, săptămânile astea am trăit, la rândul meu, revelații. Nu puține și nu legate de cele de mai sus. Am aflat că mai sunt oameni care dau tot ce e din ei când e vorba să impresioneze, alții care nu pot performa decât dacă există alți oameni care să îi compătimească și tot așa. Prea mulți oameni ca să le mai țin socoteala, ceea ce mă obosește cumplit. Nu știu ce fel de om sunt eu azi, dar știu că noiembrie e prilej de îndoieli și furtuni despre care nu am poftă să mai vorbesc. Nici lor, iată, nu le mai pot ține socoteala. Am impresia că mă depășesc.

 

I’m so surprised you want to dance with me now
I was just getting used to living life without you around
I’m so surprised you want to dance with me now
You always said I held you way too high off the ground