Grinch.

Posted: December 17th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | No Comments »

Cred că există o vârstă critică, aia în care ajungem să pierdem spiritul Crăciunului cu totul. O vreme ne prefacem că e ok, ne ascundem tristețea prin cadouri care mai de care mai scumpe, cât să ne ia ochii nouă, nu neapărat celor pe care vrem să-i fericim. Apoi, probabil că pentru ăia care au copii e ușor mai simplu, că nah. Te străduiești pentru ei și până la urmă începe să-ți placă cum se învârte roata și ajungi tu să fii Moș Crăciun.

Pentru alții, cred că vine un moment în care renunți. Cred că că la mine s-a întâmplat pe la 30 de ani, acuș adică. Și mă simt de parcă mi-aș fi pierdut cel mai bun prieten.

Cumva uneori sper că sunt într-un film din ăla cu happy end, în care mă comport ca un Grinch o oră pentru ca apoi să mi se demonstreze că fiecare din noi duce în suflet spiritul Crăciunului, etc etc. Și cadrul final să fie cu zăpadă și familia adunată în jurul focului.

Dar îmi dau și eu seama ca e o speranță absurdă și că de fapt, chiar se întâmplă. Anul ăsta mi-e foarte greu, imposibil chiar, să mai simt zurgălăi în locul ăla din stânga.

Tot ce simt e o amărăciune de-o duc cu mine de două luni încoace, rușinea că inabilitatea mea de a mă bucura de perioada asta mă împiedică să mă străduiesc să le arăt și altora că îmi pasă, apăsari din astea de om matur care țin de cât ai în buzunar, griji felurite și stupide despre viitor care mă apucă de picior fix pe la 2, 3 noaptea, când mă trezesc ca să beau apa și de fapt zici că beau un pahar mare de nenorociri.

Tot ce vreau e să mă lase toată lumea în pace, să zac acasă cu pisicile și multele, prea multele cărți adunate și necitite. Un pic de timp pentru mine. Un moment de răgaz să înțeleg și eu ce dracu se întâmplă – oare sunt doar obosită până la epuizare, sau adultă până la epuizare?

Dar hei, pentru că aparent nu mai cred în Moș Crăciun, nu o să primesc ce vreau.

Grinch.


În pădure, unde totul se poate

Posted: December 27th, 2013 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: , , , , , , | No Comments »

Stai liniștit, îi spune iepurele. Uneori e de 1000 de ori mai bine să fii așa… ca tine. Știi? Voinic și plin de încredere. Șoaptele pădurii nu te înspăimântă. Pentru tine e mereu Crăciunul; și mereu ai fost cuminte. Pentru tine, totul se strânge sau se dilată cât e nevoie ca să-ți facă loc în lume.

Ei, ce știi tu, spuse cerbul. Mi-aș dori să fiu altfel, să fiu ca tine. Știi, mereu mi s-a părut că poveștile mari sunt destinate celor micuți. Lumea, de nu e făcută pentru voi, se transformă cât ai zice “cotlon”. Sunteți mângâiați de soartă să primiți aventuri fantastice, cât umbra voastră de mari.

Iepurele pufni sub mustățile pline de promoroacă. Necazul e, cerbule, că și fuga noastră e de 1000 de ori mai iute, la fel ca și toate lucrurile de care alergăm. Făpturile mici sunt mereu pe fugă. Mereu amenințate.

Da, zise cerbul, mângâind pământul înghețat. Poate că așa e. Dar nu vezi tu, iepure, că acolo e aventura? În fuga aia a ta, acolo se ascund cele mai mari povești. În frica cea mare ce îți face inima să iasă din piept, în aburul pe care îl scoți pe nări atunci când te pregătești să faci primul pas. În pregătirea ta de goană, în drumul cel lung și înfrigurat. În curajul pe care îl ai de a simți destul de mult, de a-ți deschide inima suficient cât să poți să te temi. Acolo e aventura, îți spun…

Iar eu, cerbule, spuse micul iepure suit pe un bolovan cât el de mare, eu îți zic că aventura cea mare stă în statornicie. În puterea ta de a vedea lucrurile nu numai așa cum sunt, de nu te mai teme, ci și de a le vedea așa cum pot ele să devină. În momentele de liniște deplină când singurul exces se întâmplă la tine în minte. Și chiar atunci când te lupți cu alții, încucișându-vă coarnele regale și lustruite de timp și așteptare, chiar atunci când știi că nu există niciun învingător tocmai prin faptul că unul din voi va pierde – acolo e aventura.

Vezi tu, iepure, spuse șoptit cerbul, noi amândoi ne luptăm în felul nostru…

… văd, cerbule. Și amândoi trăim, zi de zi, o aventură.

Pentru amândoi e în fiecare zi Crăciunul; și amândoi am fost cuminți. Aventura e atunci când aștepți cadoul și nu știi de va trebui să fugi sau să rămâi după ce îl desfaci.


Și iarna, iar

Posted: December 4th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Și iarna asta iar a venit tiptil, iar îmi bate la ușă cu tot ce am făcut și cu tot ce nu am făcut – firește, va dați seama, cele din urmă cântăresc mai mult pentru sufletele tulburate sau pur și simplu cu creierul învolburat de frig și înfricoșat de finaluri.

Cum de, chiar și în decembrie, mă gândesc numai la anul ce se termină și nu la cel ce începe nu mai e deloc un mister pentru mine. Am pretenția că mă cunosc destul de bine, dar asta nu înseamnă că sunt încă unele chestii pe care le detest sau, hai să nu folosim așa un cuvânt puternic, pe care le disprețuiesc. Una din ele e lipsa totală de “holiday cheer” pe care o simt de când pot să afirm că am o viață de adult.

Ca adult ce face bani și se întreține și e mai mult sau mai puțin pe picioarele lui, e greu să accepți că sunt momente în care erai obișnuit să primești ce acum au devenit momente în care vei dărui chiar și dacă n-ai chef. Obligațiile și poate pentru unii modul în care scapi de ele sau modul în care le privești sunt una din cele mai mari provocări pentru un adult. Mai mare decât un ppt sau un grafic care nu iese, mai mare decât ședința de luni, mai mare decât mersul la service cu mașina.

Și în decembrie eu una o iau razna. În interior. Mă gândesc la ce am lăsat și ce am câștigat, pe unde mai trebuie să șurubăresc și pe unde mai trebuie să desenez, pe unde sunt contururi lăsate neumplute și numere de telefon neapelate de luni, ani, zile etc etc etc.

Mă gândesc la mecanismele mele de apărare care în ultima vreme au devenit din cele mai simple – de genul arderea de poduri, părăsirea vaporului, don’t look back in anger și altele.

Nu pot să vă zic că e bine, aș minți. Nici nu pot să zic că nu e bine, iar aș minți.

Lucrurile sunt cum sunt și cam asta e, uneori. Halal filosofie de viață – dar nu sunt neapărat filosofiile de viață cele care ne duc acolo unde vrem.


Povestea unui an grozav

Posted: December 28th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | 5 Comments »

Imi aduc foarte clar aminte cu ce sentimente asteptam sa vina 2012.

Anul trecut pe vremea asta eram ca un arici si aveam impresia ca 2011 nu se mai termina. 2011 a fost un an… ciudat. Prost si totusi bun. Am pierdut chestii din vina mea, am castigat ce nu credeam ca o sa mai castig vreodata, am tinut in brate ce nu credeam sa mai tin vreodata si am lasat sa plece ce nu credeam ca o sa poata pleca vreodata. Am schimbat 3 joburi si 2 locuinte. Am avut in unele clipe asa putini bani ca nu stiam cum sa ii mai impart. In septembrie am avut un soi de preview sau spoiler la 2012 si am inceput ceva tare frumos si unic si… nu stiu, potrivit. Fara el, nu cred ca cele 3 luni ce au urmat puteau sa treaca asa de lin. De Craciun m-am dus trista acasa stiind ca pe 26, ca niciodata, o sa plec – nu puteam sa imi iau concediu pentru ca eram in preaviz. Revelionul l-am aranjat pe ultima suta de metri. Si…

Si, undeva acolo pe strada Ocolului, la 12 trecute fix, s-a intamplat asa un soi de magie si BOOM. Totul a mers cum trebuie si mai mult decat atat. Anul asta am invatat o groaza, am calatorit o groaza, am avut parte de revelatii misto, le-am sters pe cele negre cu buretele, am gasit za job si tot asa. Sigur ca am pierdut unele lucruri, unele fiinte, unele tipuri de incredere in oameni si o gramada de neuroni. Insa cred ca e nevoie de pierderi ca sa existe un echilibru undeva. Daca nu s-ar fi petrecut lucruri triste, nu cred ca puteam sa mai apreciez totul asa cum o fac acum.

Urmeaza sa plec la Revelion si zau daca ma mai gandesc ce si cum o sa fie 2013. Cred ca una din cele mai importante lectii pentru mine, desi una foarte simpla, este ca lucrurile se intampla si fara sa le impingi de la spate. O sa imi rezerv energia pentru cele ce simt eu ca merita un imbold, dar in rest… all is good.

Scrierea asta e cam stoarsa, recunosc. Insa observ ca nu pot scrie despre ce mi se intampla mie concret fara sa iau o dusca buna de realism. Scriu corect, liniar, asa cum e. De-asta nu prea scriu despre mine la modul concret. Mi se pare prea… obisnuit.


Am uitat sa ma gandesc la titlu

Posted: December 14th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Imi plac oamenii care iti dau sfaturi fara sa stie despre ce vorbesc. Serios, chiar imi plac. Ii stiti si voi: sunt cei care iti spun pe unde sa mergi cu bicicleta, desi nu au mai detinut un astfel de obiect din 1900 toamna, cand BMX-urile erau la moda. Sau cei care iti spun cum sa conduci pe zapada, desi nici pe uscat ei nu au habar sau vreun act care sa le permita asta. Sau cei care iti spun cat zahar sa pui la o prajitura, desi cuptorul lor are panze de paianjen.

Imi plac pentru ca, in sinea mea, ii invidiez. Ii invidiez pentru lipsa de prejudecati, pentru naivitate, pentru modul in care cred ca au descoperit daca nu toate secretele universului, atunci macar pe cele mai importante. Pentru ca nu ezita sa isi spuna parerea sau sa dea din mana a lehamite sau sa isi dea ochii peste cap pentru ca ei stiu mai bine. Pentru increderea asta care imi lipseste in multe situatii sociale.

Asa ca intai ma enervez cand dau peste vreun specimen din asta. Apoi zic ca nu conteaza. Dupa care ma relaxez si incerc sa invat ceva. Anume sa mai deschid gura din cand in cand. Numai ca, vedeti voi, pe masura ce stii chestii, pe atat de greu e sa le afirmi intr-o limba de circulatie internationala. Pentru ca apar indoielile. O chestie pe care aia de mai sus nu au cum sa o cunoasca.

O fi mai bine asa, o fi mai bine invers? O fi mai bine in metafore sau in notiuni? In ecuatii sau in “asa cred eu”? Cine sa stie. E aproape Craciun, nimanui nu-i mai pasa de nimic, toti trag de anul asta ca de o guma mult prea mestecata pe care abia astepti sa o arunci la gunoi, numai ca nu-ti iese niciun cos in cale.


Doua revelatii pe scara rulanta

Posted: December 7th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Cine-ar crede ca ai timp de revelatii pe scara rulanta? Ei bine, eu am reusit performanta asta de dimineata, chiar daca nu bausem decat o cafea.

Si am descoperit asa:

1. Ieri am fost foarte stresata de cadourile de Craciun pe care trebuie sa le iau. Mai exact, de lipsa lor. Nu stiu ce, nu ma pot decide, nu imi dau seama daca merita sa imi vand un rinichi doar pentru a pune un zambet pe fata cuiva drag – de fapt, merita, insa mi-e frica de ace si de operatii. Am stat ieri si am colindat internetul, ignorand faptul ca principala cauza a concedierilor din luna decembrie este aceea ca oamenii stau online sa caute cadouri, m-am zgait la fel si fel de produse, am facut mii de calcule, am stresat multi oameni. Ca sa imi dau seama azi, cam pe la a 3-a treapta, ca de fapt problema mea este alta. Nu ma streseaza ideea de cadouri, cat ideea ca nu voi reusi sa ii multumesc pe ceilalti. Nu ma pot decide pentru ca nu vreau sa ii dezamagesc. De Craciun ca-n viata, nu? Dar da, asta e adevarul simplu. Nu stiu sa le arat celorlalti cat inseamna pentru mine. Nu stiu ce sa le daruiesc ca sa fie clar. Si de aici vin toate panicile.

 

2. A doua revelatie a venit pe la treapta a 7-a cand ascultam ceva Moby in casti si mi-a trecut prin cap cuvantul “electro”. Apoi m-am gandit la faptul ca in ultimul timp am devenit mai… nu stiu cum sa-i zic. Selectiva? Nu stiu daca e bine, dar hai. Mai selectiva cu modul in care imi petrece serile/noptile de weekend. Trebuie sa recunosc ca merg in Control – ma, dar nu imi place. Si pe treapta a 7-a de la scara rulanta de la Victoriei mi-am dat seama si de ce. Nu e neaparat vorba de muzica, ci de faptul ca in locurile de genul celui mai sus mentionat distractia pare ceva foarte serios, va jur. Ceva pretentios. Mi se pare ca oamenii petrec mai mult timp in casa, pregatindu-se pentru seara glorioasa de bumtzi bumtzi care ii asteapta. Mi se pare ca fetele sunt mai atente sa nu li se strice coafura sau sa nu li se intinda rujul decat sa se distreze. Mi se pare ca baietii nu mai stiu sa zambeasca. Nimeni nu mai danseaza salbatic si misto. Toti sunt prea seriosi pentru o seara de vineri. Si de-aia nu-mi place. Oare am devenenit eu batrana?

 

Cam asta e cu revelatiile de vineri dimineata pe scara rulanta de la Victoriei, cand ti-e somn si frig si te intrebi intr-un alt sertar al mintii cine a inventat excelul si de ce.


Iar am visat ca dau teza la mate

Posted: December 5th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Imparte-ma inapoi, inca nu ma pricep la matematica si nici nu ma straduiesc sa invat. Am mari probleme cu orice trece de doi, doua, a doua, al doilea. Nu stiu sa numar peste intotdeauna, infinit.

Imparte-ma si aduna-ma ca si cum as fi un abac care are intotdeauna dreptate. Poate daca as avea glasul altfel, as reusi sa am intotdeauna dreptate. Poate daca as purta 39 la picior as fi mai joviala. Poate daca nasul meu ar sta altfel pe fata mea care ar arata altfel, as purta mai mult rosu si as fi mai serioasa.

Dar sunt asa cum sunt si cand ma adun de fapt ma scad si am nasul mic si port 37 si glasul meu e uneori considerat a fi glas de copil. Asa ca nu e de mirare ca lucrurile stau cum stau.

Intind mana dupa mine in sacosa cu melancolii si nu ma gasesc.

Inclin sa cred ca e totusi bine si ca asta se intampla datorita faptului ca nu am reusit sa cant la pian cand eram mica.

Ah, ce nu-mi place cand se termina un an si se scurg zilele si se face geometria sufletelor si calculatorul se incinge de atata lucru si nu imi mai pasa nici pe ce ruta vin acasa, nici ce culoare am la unghii.

As vrea doar sa simtim ca ne-am eliberat. Sa gasesti ce-ti trebuie este intotdeauna o eliberare


Gesturi absente

Posted: December 30th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

Suntem suma gesturilor de care nu ne dam seama cand le realizam, dar care spun despre noi mai mult decat posibila noastra autobiografie pe care am fi scris-o sub influenta injectiilor cu serul adevarului.

Azi in tramvai, un batranel statea pe scaun. Era imbracat modest, dar cu acel ceva pe care il poarta toti batraneii care fie sunt in vizita la oras, fie sunt de la tara si au poposit aici dupa nepoti si copii: vesta crosetata. Manca un covrig. In mana cealalta tinea un suport de acte din plastic transparent, in care avea cateva poze. Toate erau vechi, in alb-negru, iar una era a unui baiat. Batranul mangaia absent poza cu degetul mare si privea pe geam. Tot corpul lui era ancorat intr-un prezent nemilos, dar degetul mare era undeva, in trecut, tandru si rascolitor.

De cand am ajuns acasa, ma gandesc la el, la ei, la drumurile lor, la trairile lor, la viata lor, la greselile lor. Nu-i cunosc, dar azi e o zi din aia in care as vrea sa cunosc pe toata lumea si nimeni sa nu ma stie pe mine.


Gandeai ca nu se mai schimba nimic pe final de an?

Posted: December 27th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Think again.

Azi, de exemplu, deja s-au intamplat doua chestii deosebite. Unu, m-am dat cu ruj si imi place si doi, mi-am dat demisia a doua oara in anul asta, urmand sa schimb al treilea job in 4 luni la inceputul lui 2012.

Asadar, sunt iar in preaviz. Insa de data asta nu mai am mixed feelings, deloc-deloc. Sunt convinsa ca e un lucru bun. Asta e cadoul de Craciun despre care vorbeam si ma bucur foarte, foarte mult ca l-am primit si cred ca o sa fie foarte, foarte bine. Dupa ce intamplarea sau mai bine zis bad management a facut sa ma despart de echipa mea preferata cu care am lucrat cel mai bine in intreaga mea cariera, am fost total debusolata si mi-am pus intrebari care la 26 de ani ai zice ca nu se mai pun: cine sunt, unde ma indrept, ce stiu eu sa fac si ce-mi doresc cu adevarat sa fac? Bine, e drept, stiu sa scriu si imi doresc sa scriu, dar asta nu inseamna mai nimic, as putea sa ma angajez  la Posta si sa scriu scrisori standardizate pe care sa le vand la un pret modest celor care nu mai stiu cum sa mai zica “La multi ani” persoanelor dragi. Dar de cand cu facebook-ul, si perspectiva asta in cariera s-a cam dus.

Lucrurile s-au asezat insa frumos si dupa un job temporar si unul care s-a dovedit a fi si el temporar, cred ca in sfarsit am descoperit piatra filosofala a carierei. Sa vedem de la anu’, dar cum ziceam, eu cred ca o sa fie bine.

Iar faza cu rujul, si el a fost un cadou de Craciun. Nu-mi place sa ma dau cu ruj pentru ca devin brusc foarte constienta de prezenta mea pe lume. Numai ca azi am vrut sa fiu asa, pentru ca intotdeauna cand imi dau demisia ma aranjez frumos, ma machiez si sunt cu totul altfel.

Ce nu-mi place in schimb este faptul ca sunt inapoi in Bucuresti si ca nu mai sunt acasa. Acasa de Craciun este magic. Acasa de Craciun e liniste, e bine, e pace, e ordine si ma simt ocrotita de toate relele din lume. Poate pentru ca sunt.


Such a lovely place

Posted: December 22nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Lumea pare uneori mai frumoasa, atunci cand primesti o veste buna. Parca e asa, ca intr-un musical, veselie si ordine in univers.

Apoi ajungi acasa si, molipsit de voie buna, bradutul tau de 15 cm iti pare ditai copacul, metrul de luminite de craciun ti se par 20 de picioare de urias si ai impresia ca totul o sa fie bine. Si daca nu o sa fie bine, o sa faci sa fie bine, cum tot faci de cativa ani incoace. Daca nu-ti faci tu bine, draga mea, nimeni altcineva nu iti va face… Sau iti va face, dar o sa simti ca e din mila si nimanui nu ii place (sau nu ar trebui sa ii placa) sa fie compatimit.

Maine plec acasa de Craciun cu un cadou grozav primit recent si despre care inca nu pot sa vorbesc. Dar si cand voi vorbi, va fi exact asa cum imi voi dori si cum ar fi trebuit sa fie de preaaa mult timp. Vreau sa pun punct toamnei asteia nebune care se continua, pare-se, si in iarna, vreau sa asez lucrurile in sfarsit, vreau putina liniste, linistea si calmul de care am fugit ca o zaluda.

Asa ca daca ma intreaba cineva, asta vreau de Craciun. Nu numai asta, fireste, caci sunt ca un capcaun in zilele asta, vreau si tot vreau… Ceea ce inseamna ca in ultima postare am mintit, putin. Dar cel mai si cel mai mult imi doresc liniste si pace, ordine si diverse lucruri bune. Da. Asta vreau. Abia astept momentul ala de sambata seara, cand o sa-mi fac un  ceai de tei, imi voi lua o portocala si voi citi, din nou, A Christmas Carol. Si la ultimele pagini o sa mi se faca iar somn si o sa adorm adanc si o sa ma trezesc a doua zi si o sa fie Craciun si o sa fiu acasa si o sa inceapa sa fie Bine.