Dimineti in care tu stii ceva

Posted: June 17th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Sunt dimineti in care pare ca universul conspira impotriva ta. Dar tu nu stii inca asta. Pleci de acasa imbracat in alb, cu parul perfect si cu multe planuri ca sa ajungi la destinatie cu pete de noroi pe bluza, parul ravasit de vant si planurile facute vraiste. E ca si cum esti personajul principal al unui sitcom a carui banda de ras numai tu nu o auzi.

Ei, dar mai sunt dimineti in care timpul isi ia revansa. Dimineti in care te trezesti si stii ca tu ai scris scenariul pentru azi. Zile in care tu esti cel care stie cum o sa mearga treaba si ceilalti habar nu au. Ai zice ca ar trebui sa te simti bine, nu? Sa fie un moment in care sa stii exact cum  o sa mearga lucrurile si sa zambesti – nu asta ti-ai dorit cand erai stropit cu noroi in alte dimineti? Atunci de ce ti-e greu si zambesti a paguba?

Zau ca uneori nici eu nu-mi mai inteleg specia.

Cred insa ca cea mai sigura reteta pentru succes – indiferent ce intelegi prin succes – este sa nu te mai gandesti la cine scrie scenariul si de ce si doar sa enjoy the show. S-ar putea sa fie mult, dar mult mai bine.


O dimineata ideala

Posted: December 11th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , | 2 Comments »

Trebuie sa fie duminica, sa fie dimineata, dar nu chiar. Sa imi imping picioarele in papuci si sa fac cafeaua ideala la ibricul ideal, inainte de orice altceva. Apoi sa ma spal pe dinti si, in timp ce fac asta, ma uit in oglinda si vad ca azi nu arat de parca urmeaza al treilea razboi mondial.

Miroase din ce in ce mai tare a cafea si eu ma duc inapoi in pat. Ma intind in plapuma si citesc putin. Cum imi sta in fire, uneori las cartea din mana si ma uit in tavan sau ma gandesc la altele. Pana cand imi dau seama ca nu mai miroase asa de tare a cafea, asa ca ma duc sa o incalzesc, sa-mi pun cafea  si doua lingurite rase cu miere in cana cu leu.

Ma uit pe geamul din bucatarie si ploua. Diminetile bune sunt cele in care nu ai unde sa te duci, de ce sa iesi din casa si ploua. Ploua cu saptamana care a trecut, cu cea care o sa vina, cu toate enervarile de moment si supararile care se vand in piata, trei la kil.

Si de-asta intorc cu un gest de fronda spatele geamului din bucatarie si ma duc inapoi in pat. Cafeaua se bea repede, se bea printre povesti si tot felul de alunecari sufletesti dintr-o parte in alta. Poate imi pun muzica, am chef de ceva nou si ceva vechi, ceva ca ploaia, in ultima vreme am ascultat mult Iron & Wine si Neil Young.

O dimineata superba ar fi una in care as reusi si sa scriu.

Dar o dimineata absolut reusita e una in care in casa miroase a rufe proaspat spalate. Cand afara e mai cald, iubesc sa las deschisa usa de la balcon si sa poftesc in casa mirosul de rufe curate, umede. Asociez mirosul asta cu “acasa”, cu lucruri bune si pasnice si calde, cu lucruri calme, cu o statornicie care ma induioseaza si de care fug ca un cal salbatic, desi n-ai zice.

Si uneori diminetile cele mai reusite sunt cele in care lucrurile se intampla exact pe dos. In care nu esti singur in casa cu tabieturile tale. In care altcineva face cafeaua si tu poti sa te rasfeti ca un leu fara griji. Poate e si soare, poate n-ai papuci, poate ai unde sa te duci. Dar, ca in viata, lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin si fara sa te gandesti la rufe umede sau statornicii. Doar iti vezi de povesti si mai ales, mai ales, de tacerile pe care le-ai cautat atat de mult prin tot felul de cuvinte triste si tare, tare multe.


Soare si cartofi prajiti

Posted: November 15th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Dimineata mi s-a izbit in geam, ca intotdeauna, neinvitata. Ora 7:47. Ma trezesc la ore dubioase, pe care se selectez seara dupa niste algoritmi care nu au inteles decat atunci.

Cereale, microunde, cafea, frig in casa. Tot ce se intampla in afara patului meu calduros se intampla pe fast forward. Ies din casa, cobor, ma intorc sus pentru ca am uitat ceva, cobor iar, ma intorc sus  pentru ca am impresia ca am uitat sa incui usa. Si am dreptate, culmea. Am trait de multe ori cu senzatia sumbra ca am uitat sa incui usa, pentru ca seara sa urc in lift cu inima in gat si sa descopar victorioasa, in fata usii, ca nu am uitat.

Pe strada vad oameni multi si infofoliti, nu asa multi insa ca in alte dimineti, pentru ca am intarziat. Si vad soare. E soare in sfarsit, ma simt rasfatata, ma simt alintata ca un copil si imi place. De multe ori sunt clinically depressed din cauza lipsei soarelui. Cand totul pare desprins dintr-un poem de Bacovia si mai esti si in Bucuresti, greu sa te bucuri de orice, greu sa te trezesti, greu sa bei prima cafea, a doua, a treia, a patra si e tare greu sa te simti biped.

In drum spre munca, de multe ori, mi se intampla sa  n-am chef nici sa ascult muzica, nici sa citesc, ci doar sa stau asa si sa ma gandesc la chestii si sa iau decizii despre mine pe care le voi contesta, de obicei, pe drumul de intoarcere. Imi place cand universul conspira sa fie si un scaun liber, ma simt mai inspirata stand jos.

Si asa azi am concluzionat ca de multe ori m-am luptat cu sentimentul ca nu stiu ce fac, incercand sa descopar de fiecare data ce fac si sa raspund mai ales la intrebarea de ce fac, cand, de fapt, raspunsul este unul coelhian de simplu. Anume, ca trebuie doar sa invat sa traiesc cu sentimentul ca nu stiu ce fac. Si asta e destul de greu, dar infinit mai usor decat a afla raspunsul la intrebari enervante despre existenta etc.

Este soare si ma bucur si mi-e pofta de cartofi prajiti. Uneori am senzatia ca, din copilarie pana acum, nu prea s-a schimbat mare lucru.


Chiar nu-mi plac zilele de luni

Posted: October 31st, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

A trecut si un weekend de 49 de ore, slavit sa fie el, caci in fiecare dimineata in care atunci cand ma trezesc mai am putin si imi cresc gheare spre a ma prinde de pat si a nu-l mai parasi ma gandesc ca va veni ziua cand ceasul se da inapoi si se doarme cu o ora in plus.

Trezita si aruncata azi in lume, in drum spre metrou m-am enervat. Asa cum ma enervez eu cand nu am ce face, cand e toamna, cand ma bantuie fel si fel de cacaturi pe care nu mi le pot scoate din cap. Ma simt intr-un carusel, am obosit, nu mai am energia de la 19 ani si vreau si eu sa ma asez, ca o babuta. Ma streseaza gandurile ridicole pe care le am, cartile pe care abia daca le citesc, tot soiul de schimbari, mi-e dor de oamenii cu care lucram pana acum si ma enerveaza ca viata asta are un fel de a se intampla, chiar si cand iti planifici tu, ca fraierul, sa nu se mai intample.

Ma enerveaza mai ales faptul ca as vrea sa ma cert cu cineva, am chef sa dau intr-un om, am chef sa ma inchid intr-o camera si sa sparg 1500 de farfurii si sa ies de acolo zen, curata la cap, fara probleme si fara alte necazuri pe care singura mi le pricinuiesc. Se vede treaba ca nu mi-au placut niciodata lucrurile simple, dintr-o bucata, de vreme ce mi le tot complic atata si nu stiu cum sa fac sa aterizez in picioare si inca nici macar nu am sarit iar eu ma gandesc deja la aterizat. O dementa totala.

Pe de alta parte, ma gandeam eu cand am iesit din metrou, se prea poate ca nervii sa fie exclusiv directionati spre faptul ca e luni si ca m-am saturat, ca mi-e dor de diminetile mele si de tabieturile simple, dinainte ca eu sa ma gandesc ca poate un e-book reader nu e chiar unealta diavolului si sa imi doresc mai mult, tot timpul mai mult, mai multe chestii pe care sa se astearna praful cat eu sunt hai hui cu capul.

Hai, sa vina vineri si sa ma linistesc si eu putin de tot. Tineti pumnii.


Intre ciocan si nicovala

Posted: October 10th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Intre ciocan si nicovala nu prea e loc de respiro. Nu ai loc sa te misti, sa gandesti, sa analizezi si in niciun caz nu mai ai loc de dileme. Intre ciocan si nicovala trebuie sa fii precis, exact, trebuie sa fii matur, trebuie sa fii analitic si hotarat. Trebuie sa stii, ma.

Intre ciocan si nicovala, Silvia a racit. Ceea ce o transforma intr-o persoana plangacioasa, adormita, alintata si in general neplacuta. Si dupa ce ca in general nu imi prinde bine sa ma gandesc la lucruri, cand ma gandesc la lucruri sub influenta pastilelor de raceala este de 1000 de ori mai rau. Ajung sa cred ca visele sunt realitate si ca realitatea e vis, ajung sa ma indoiesc de certitudini si ajung sa ma intreb daca o sa fiu si eu vreodata o fiinta normala, care nu mai rumega de prea multe ori chestii care nici macar pe jumatate nu trebuie rumegate.

Si e cu atat mai rau cu cat te trezesti si e luni si ti-e somn si e frig si tu vrei sa fii la mare, sa fie soare si 35 de grade, sa fie apa marii curata si calda, sa ai colacul cu tine si sa mananci la Soni. Gandurile mele nu-mi mai apartin azi, apartin locului cald de pe plaja unde visez sa fiu. Gandurile mele vor sa evadeze dintre ciocan si nicovala, unde stau si se intreaba la ce bun sa construiesti, daca dupa aia tot tu arunci.


Nu m-am inselat

Posted: October 4th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Diminetile alea in care mai am putin si plang dupa cateva minute in plus la somn sunt diminetile in care imi arat adevarata fata. Diminetile incepute prea devreme si traite pe fuga fac ca ceva sa moara putin in mine de fiecare data – copilaria, probabil. Desi si atunci cand eram mica eram trezita brutal de dimineata pentru a merge la diverse gradinite si scoli.

Sunt din ce in ce mai convinsa ca somnul ne face oameni mai buni. Ca visele sunt un fel de a scapa. Ca ar trebui sa dormim cat mai mult si sa ne respectam momentele de visare, de contemplare, de uitare si de abandon. Si acum nu ma refer numai la dormit.

Si totusi ma uit la masa asta amorfa de oameni care se imbraca in costum si in piele de om in fiecare dimineata si porneste la munca. Uitand, de fiecare data. De o perna, de un vis, de o imbratisare, de un lasat ceva pe undeva. Si nu prea inteleg nimic, cu mintea mea de copil care vrea sa doarma inca un pic.


Camasa se scoate pe dos

Posted: October 29th, 2010 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Exista un capat al curbubeului unde as vrea sa ma aflu acum. Undeva unde sa se suspende timpul, sa se puna pauza, sa fie liber la imponderabilitate si imovabilitate.

Exista acel capat al curcubeului si acesta, unde stiu cum e, unde am obosit de dorul constant de oameni si intamplari si unde ma doare mana de la dat paginile inapoi. Exista acest capat al curcubeului unde spiridusul, prietenul meu imaginar, a imbatranit si e alcoolic. Unde cerneala e mereu din aia simpatica, astfel incat tot ce scriu nu mai e, de pe o zi pe alta.

Cati oameni, atatea curcubee si povesti, unele frumoase, unele sinistre. Am obosit de ele, am oroare cand imi vorbeste cineva mai mult de 10 minute. Nu mai vreau decat curcubeul meu, dar capatul celalalt. Macar putin, caci, nu-i asa, ai dracului grija ce-ti doresti, ca se intampla si nu mai stii pe unde sa scoti camasa.


Nu cred in marti, 13

Posted: July 14th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Dar nu stiu inca ce sa spun de miercuri, 14.

Azi m-am trezit ca o floricica in noul apartament, unde, fie vorba intre noi, e haos, distrugere si multi, multi, dar foarte multi saci cu diverse, si am purces spre munca. In troleu, am realizat ca la birou nu mai e cafea, pentru ca nu mai e filtru de cafea, asa ca trebuie sa-mi cumpar. Dupa un drum interminabil, am ajuns la Backwerk, de unde imi iau eu cafea pentru ca e Lavazza si e buna si e 3 lei.

Am stat la coada vreo 20 de minute sa termine cei patru domni din fata mea sa se joace cu aparatul, mi-am luat cafeaua si sandvisul (bine, si un pain au chocolat) si am purces, ca o gazela, sa platesc, apoi sa-mi impachetez bunurile. Bineinteles ca nu am constientizat distantele si am dat cu mana – sau in cazul asta, cu copita – peste cafea, pe care am varsat-o pe: jos, sandale, alti doi oameni si, nu in ultimul rand, fusta mea crem. Crem! M-am furisat la baie, m-am spalat cat de cat, am iesit, m-am strecurat pe langa oamenii care strangeau dezastrul meu sa-mi iau sandvisul (bine, si un pain au chocolat) si am plecat la munca. Unde am vazut ca s-a cumparat filtru de cafea si cafea si s-a facut cafea.

Eu sunt convinsa ca s-a intamplat astfel nu pentru ca e miercuri, 14, ci pentru ca este 14 iulie, ceea ce stim cu totii ca inseamna ziua Frantei, si nu stiu cum se face, dar in fiecare an de ziua Frantei mi se intampla cate o mizerie. La propriu.

In rest, deocamdata toate sunt Bune. Cu B mare. Mai trebuie doar sa car inca 200 de saci si pungi in noul apartament, sa fac rost de un abonament la cablu TV si unul la internet, sa cumpar inca 200 de lucruri care imi Trebuie (cu T mare), sa aranjez cat de cat pe-acolo, sa montez aragazul si masina de spalat si sa fac rost de a doua cheie, pentru ca momentan e una singura.

Dar! Am eu pantofii pusi in cutii si in dulapul lor special? Am! Pai ce era sa fac si eu azi la 8 dimineata. Treburi Importante (cu I mare).


Enter: rain

Posted: June 23rd, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Acum o saptamana, cand am cazut de pe bicicleta, era vara. Azi, cand m-am intors la munca, e toamna. Nu stiu ce s-a intamplat intre aceste zile, pentru ca nici macar nu am binevoit sa ma ridic din pat si sa ma uit pe geam. Stiu doar ca, la Aerosmith, concert la care m-am tarat in piciorul meu sanatos, batea putin vantul.

Am o senzatie cum ca imi trece vara pe langa mine, nu apuc sa o prind de mana, sa o privesc in ochi si sa o intreb ce planuri are. Nu simt ca am facut nimic, ca am fost ceva, ca am avut multe. Nu stiu ce sa fac, e una din putinele veri pe care inca nu le simt. Ieri chiar am avut asa un moment de cumpana in care am realizat ca nu, nu mai e primavara.

Si acum ploua tomnatic, oamenii injura afara – cred ca si eu as injura daca m-ar prinde ploaia si as avea de carat saci cu materiale de constructii – si eu nu sunt in vara. Cred ca ar trebui sa nu ma mai gandesc atat de tare la asta. Vara e cand vrea ea si cand trebuie.


O luni in culori

Posted: February 22nd, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 4 Comments »

M-am trezit si era luni si simteam ca era primavara. Si era si 7 dimineata, iar eu nu mai puteam dormi, dar luptam din rasputeri  cu instinctul de a ma trezi la ora aia – chiar daca e prima zi la noul loc de munca, nu voiam sa fiu prima care ajunge si care se gudura pe langa usi, ca un catelus care trebuie plimbat.

Si brusc mi-am dat seama ca traiul meu sanatos are efecte secundare din cele mai ciudate, cum ar fi trezitul de dimineata. Asta nu inseamna ca ma si odihnesc, inseamna ca, oricat de obosita, ma trezesc devreme, de parca viata mea depinde de faptul ca deschid sau nu ochii la 7 dimineata.

Si cu gandul la toate aceste lucruri si multe altele, am mai lalait-o vreo ora. Ieri m-am uitat la un sezon intreg din Bleach – ca urmare, in mintea mea se invarteau franturi de japoneza si de culori, de povesti si de “ce naiba o sa se intample in episodul urmator”. Am aceasta obsesie, cand gasesc ceva ce-mi place, imi prind urechile in acel ceva. Asa fac cu toate serialele, cu toate cartile si cu toate muzicile.

Asa fac si cu toti oamenii mei, de fapt. Cred ca, atunci cand vine vorba de ei, “a-ti prinde urechile” e cea mai buna expresie pentru mine. Ma fascineaza unii oameni, cu bune sau cu rele, intr-atat incat ajung sa ii asimilez, cumva.

Asa ca nu e de mirare ca vineri, la team buildingul cu care am inceput acest job, ma uitam la fiecare dintre noii mei colegi si ma intrebam in care din ei o sa-mi prind urechile.