Ziua când am uitat să plec

Posted: November 29th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Și a venit ziua când a venit am uitat să plec.

Îmi aduc aminte viu și aproape crud cât de mult voiam să plec, într-o vreme. Aveam un oraș plasă-de-siguranță în care voiam să plec, îl alesesem cu grijă, știam că mă așteaptă acolo și mi se părea mai frumos decât orice există pe lumea asta. Aveam vise și, cu atenție, îmi croșetasem un viitor alternativ acolo în care totul se desfășura așa cum voiam eu. Aveam în spatele ochilor mereu și mereu camera frumoasă în care urma să locuiesc, o știam mai bine decât știam casa în care trăiam atunci.

Din visul ăsta al meu am făcut la un  moment dat două mai mici, pe urmă visul a redevenit al meu. Și m-am agățat de el și de trenul care mă ducea în orașul în care trăiam deja de mult în mintea mea.

La un moment dat, distanța dintre orașul meu și orașul în care mai locuiam încă s-a micșorat radical. Aproape că găsisem o casă, peste două weekenduri voiam să mă duc să o văd, iar cineva mă căuta avid pentru un job care poate ar fi fost minunat. Cafelele mă așteptau, mi-era puțin frică să nu îmi fie greu fără prieteni și mai departe de familie, dar cumva mă împăcasem deja și cu asta.

Și a venit ziua în care am uitat să plec.

Am refuzat jobul ăla și ușor-ușor dorul de fugă mi s-a ostoit. S-a stins. Am învățat să stau și să lupt, dacă vreți, în loc să fug și să mă ascund. Am scurtat drumul până la întoarcere, practic. Am învățat că uneori un drum deschis nu înseamnă neapărat libertate, că schimbarea nu te alină, că altfel nu înseamnă mai bine, că noul nu înseamnă fericire. În același timp am învățat tot atunci că noul și altfelul nu trebuie căutate la mare depărtare de casă. Și am învățat și înfruntat de ce fugeam, pentru ca în final să îmi permit să stau locului într-un oraș cu o groază de probleme, dar care acum mi-e drag ca vărul ăla puțin dereglat psihic și cu cocoașă care mai vine la reuniuni.

Am învățat atunci de fapt să merg pe drumul meu fără să mă mai uit cu atât de mare jind la altele. Asta nu înseamnă abandon sau lipsă de interes față de alte universuri. Știu că sunt acolo, că se întâmplă. Știu si simt atâtea bucurii și fericiri care mai de care ce m-ar fi așteptat oriunde, la fel cum simt dezamăgirile și gândurile triste ce m-ar fi încercat deopotrivă.

Și totuși… dacă știi că poți fii fericit în 1000 de locuri, deja ești fericit de 1000 de ori.


Am nevoie de o vacanta

Posted: July 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 3 Comments »

Am nevoie de o vacanta.

In care sa nu mai deschid laptopul sau sertarul cu indoieli, in care sa nu mai dau publish la alte postari in afara celor personale, in care mailurile sa fie o amintire si degetele mele obosite de la atata tastat sa se rasfete cu rascolitul prin nisip, cu tinutul in mana a unui pahar cu un cocktail glorios sau cantarind urmatoarea pereche de pantofi pe care o voi cumpara.

Am nevoie de o vacanta.

O vacanta in care sa nu-mi fac griji ca am un maieut prea decoltat pentru munca sau ca fusta asta este mult prea scurta si stramta pentru un cadru institutional. De fapt, nici nu mai vreau sa ma gandesc la un cadru institutional sau la cele doua semnificatii ale abrevierii ROI. Vreau sa golesc mintea si sa devin complet blonda (vara, soarele imi deschide parul).

Am nevoie de o vacanta.

Vacanta de la limitele pe care singura mi le impun, de la drumurile pe care singura mi le aleg, de la regretele cu care singura ma infierez. Am nevoie sa fac un mic ocol si sa imi vad de tot felul de poteci care, sigur, sunt nebatute si neasfaltate, dar care aduc o fericire si o satisfactie mai mare decat orice alt fel de drum.

Am nevoie de o vacanta.

De imbratisari care nu se intampla doar dupa 6, de bucurii care cunosc si alte ore si zile, de drumuri cu micul meu Silvia Mobil care sa nu mai fie limitate de necesitate. Am nevoie sa ma uit la mine in oglinda, sa imi vad cearcanele si, de data asta, sa zambesc pentru ca stiu ce misto a fost cand le-am capatat.

Si o sa imi iau o vacanta.

Numai ca o sa ma intreb mereu daca e vacanta care imi trebuie, daca am facut alegerea buna, daca o sa fie misto, daca nu era mai bine sa imi urc fundul intr-un avion spre un all-inclusive undeva, unde singura provocare sa fie cat de mult poti manca la micul dejun.

Numai ca mie nu-mi plac vacantele predictibile.

Stiu ca o sa ajung intr-un avion spre un all-inclusive undeva, dar nu acum. Acum imi place sa merg in locuri unde nimeni nu s-ar gandi asa de intens sa mearga vara. Si sa sper ca o sa fie bine. Si poate ca o sa fie bine.

De fapt, sigur o sa fie bine. Mereu e bine in vacanta.


Acasa

Posted: February 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Acasa e o notiune atat de abstracta, incat nici nu stiu ce fac scriind aici despre ea.

Acasa o sa fie mereu acasa cu ai mei. Asta e clar. E undeva in mintea mea ca o ancora, sau ca un far, sau ca amandoua mixate intr-un blender mare in care au loc si amintiri si sentimente si de toate.

Acasa e uneori si la munca. Ajungi obosit (paradoxul zilelor in care traim: dimineata esti deja gata de culcare) si iti faci o cafea, te tarasti prin biroul pe care o sa il tot vezi in urmatoarele 9 ore, te asezi in scaunul care deja te cunoaste si cu care ai o relatie love-hate, ai cana ta, laptopul tau, chestiile tale.

Acasa iti sunt oamenii. Prietenii tai fara de care nu ai mai avea compas moral si umoristic. Acasa e la fiecare din ei, in povestile lor, in serile apasate de fum si confesiuni, in cafelele si berile din aceleasi baruri unde ai zis ca nu o sa mai vii si totusi uite, esti ca acasa.

Acasa e de cele mai multe ori insa pe drum. Acasa e cand te duci undeva, nu neaparat cand ajungi acolo. Acasa e in mintea ta, in mainile tale, in tot ceea ce ai putea sa faci sau ai fi putut sa faci, dar ploua sau iti e frig ori lene. Acasa e mereu undeva si cel mai frumos e cand acasa e si poteca ce te duce acolo.


Septembrie, miercuri, alta viata, candva la pranz

Posted: September 19th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Am trait mult timp cu impresia ca, daca sunt fericita, nu pot sa scriu.

Acum am invatat ca e ok. Scriu altfel. Mai visceral, mai lucid, mai viu, mai aproape de lumea in care, vrem, nu vrem, ne taraim corpurile vreme de zeci de ani.

Candva la pranz, in alta viata, obisnuiam sa fiu foarte trista. Tristetea de amiaza, combinat cu somnul naucitor, ma facea sa privesc in zare – la modul metaforic – si sa imi imaginez tot soiul de posibile drumuri pe care stiam, simteam ca nu o sa apuc. Intr-o zi am simtit ca o sa o apuc totusi pe unul din ele; si nu era pranz si nu era toamna.

Azi de dimineata citeam “Totul este iluminat” in metrou si am dat de expresia “stra-stra-stra-stra-stra bunicul meu”. Am incercat sa-mi imaginez si eu cum vine asta. De tata imi aduc aminte clar si puternic si dureros, adesea. De bunicul din partea lui imi aduc aminte din povesti si poze. De stra-bunicul, vag, din poze. Si apoi undeva ceva se pierde si ma lupt sa prind amintirile astea genetice cu o mana alunecoasa ca atunci cand transpiri de frica. Si nu reusesc.

As vrea in continuare sa stiu mai multe despre mine, cea de dinainte sa ma aflu. Cred ca s-ar dovedi de mare ajutor.


Drumuri!

Posted: July 30th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Visez la o viata traita din troller. Imi place prea mult sa ma plimb, sa vad, sa gust, sa incerc, sa pozez, sa ma afund in cu totul si cu totul alte orase, tari, vieti.

Visez sa imi fac viata pachet – si asa sunt perfect convinsa ca, daca ar fi sa ma apuc in mod serios sa fac asta, as constata ca nu e vorba decat de cativa oameni (pe care sper ca nu ar trebui sa-i fac pachet, ci ca ar veni singuri cu mine). Visez la un tip de boemie pe care altii l-au facut un stil de viata.

In acelasi timp, stiu ca visez la o viata traita din troller si la calatorii nesfarsite in mare si pentru ca azi e luni, aproape mereu e luni, neostoita zi de luni, o zi de luni care te macina permanent, stiu ca nu mai reusesc sa sar in “marti” si mereu spun ca “m-am plictisit” si sunt intr-un fel de gaura neagra a inspiratiei si a chefului.

Daca as fi fugit ori de cate ori aveam de ce sa fug, azi cred ca trebuia sa imi inventez o noua tara pe care sa o cotropesc.

Dar oamenii mari mai trebuie sa stea, sa infrunte, sa lupte, sa gaseasca.

Nu?


B’estfest – 3 zile de praf, tantari si mai ales muzica

Posted: July 9th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , , , , , | 5 Comments »

Este pentru prima data cand am fost la toate trei zilele de B’estfest. Si poate data viitoare prind curaj si un ventilator portabil sa ma duc si mai devreme, pe lumina, sa apar si eu in pozele de pe Facebook, ce dracu’, ca toata lumea se taguieste peste tot, mai putin eu, Doamna Noptii.

Dar acum serios, nu as fi putut sa misc un deget pe caldura care a fost sambata si duminica. Poate daca exista ceva in intervalul orar 12:00 – 22:00 sa ma motiveze, m-as fi dus, dar cum nu a fost, am zis pas.

Ziua 1 a debutat cu o coada enorma la autobuzele speciale care te duceau in Tunari.
Read the rest of this entry »


Dezradacinare

Posted: May 25th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , , , , , | 2 Comments »

Unii oameni nu au scris sa se “aseze”. Eu una asta cred. Si nu ma gandesc la asta cand vad rebeli fara cauza cutreierand lumea si schimband orasele in care locuiesc asa cum isi schimba altii sosetele. Din contra, cred ca aceste persoane sunt cele mai atasate de locuri si sunt “most likely to settle down for good”, o data ce isi ostoiesc nevoia de alergatura.

Eu cred ca oamenii care nu au scris sa se aseze sunt printre cei care cauta asta cel mai tare. Sunt printre cei care semneaza tremurand un credit pe 30 de ani. Sunt printre cei care bifeaza un X timid langa toate chestiile din catalogul Ikea pe care le vor pentru casa “lor”. Sunt acei oameni care isi cauta privelistea perfecta de la etajul perfect. Acei oameni care, o data mutati intr-o casa noua, pun repede o perdea – a lor, un covor – tot al lor si papucii de casa la usa si ofteaza apoi a implinire.

Printre acei oameni cred ca sunt si eu.

Am senzatia ca am acum doua drumuri in fata. Fie ma asez, fie ma ridic si umblu. Si oh, vai, cat imi doresc sa umblu, sa vad, sa incerc, sa simt si sa gust. Mai mult chiar decat imi doresc sa imi asez oasele obosite intr-un pat alb, imaculat, si sa dorm 100 de ani.

Dar cred ca mai am de crescut pana departe. Sunt drumuri frumoase de umblat pe care le poti bate si cand esti acasa, stiu asta. Numai ca notiunea de “acasa” a fost intotdeauna confuza si permisiva pentru mine. Am ajuns sa o asociez cu oameni si experiente. Asa ca, intr-un fel, mai mereu sunt acasa. Si deci ce-mi mai trebuie sa-mi iau talpasita? Un alt troller, asta da. Pantofii potriviti, am. Timp, se face. Incredere – ei, aici stau mai prost.

Cand apare noul catalog Ikea?


Transhumanta

Posted: April 16th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Asa cum oile urca spre munte ca sa manance iarba grasa si sa se faca cat un balon, si eu ma duc la fiecare sarbatoare acasa pentru a ma imbuiba, vreau-nu vreau, cu chestii delicioase si de sezon, asa cum ii sade bine unui roman sadea. De ce sa nu ne recunoastem apartenenta la neam, asta este adevarul, astia suntem, cu totii mancam.

Problema vine DUPA sarbatorile cu pricina. Ziua in care sunt extrem de multumita ca nu stau la 2000 de kilometri de Bucuresti, ci la doar 70. Ziua in care dis de dimineata (chiar daca plec la 6 seara, tot de dimineata se intampla) sunt luata in primire cu o masa plina de oale, ulcele, caserole si vase de plastic de diferite dimensiuni, de zici ca sunt Alba ca Zapada care trebuie sa ofere tuturor celor 7 pitici, dar si familiilor lor, traiul de zi cu zi. Aceste oale, ulcele, caserole si vase de plastic de diferite dimensiuni vor fi umplute pana la refuz, pentru ca, nu-i asa, eu mananc cat 10 oameni (si sa nu uitam de pitici).

Si cand totul este deja gata aranjat, friptura in staniol, sarmalele in vas, cozonacul in punga, ciorba – nelipsita – in borcan, compotul si dulceata indesate pe undeva si o paine “sa fie”, trag aer in piept si zic un Doamne-Ajuta, desi nu sunt credincioasa. Am nevoie de ajutorul tuturor zeilor, mai ales al lui Thor (ca pare mai zdravan, asa) pentru a cara toate bagajele respective spre casa adoptiva, pe mult-iubita Sageata Albastra care trage obosita in gara, plina de bagajele altora ca mine care s-au tarat tocmai de la Craiova, Curtea de Arges sau Campulung, dupa caz.

Si asa incepe transhumanta mea. Trag de bagaj – bine ca are role – prin tren, oftez si pufnesc pana ajung la locul pe care il am, fac febra musculara de la incercatul timp de 30 de minute sa aranjez toate sarsanalele intr-o pozitie care sa mai permita oamenilor din vagon sa respire. Ma asez resemnata pentru inca 30 de minute si stiu ca, o data ajunsa in gara, va trebui sa incep iar sa trag de ditai bagajul prin gara, cu rolele care fac “tr tr tr tr tr tr”  atat de tare pe pavajul ala galben nenorocit, de am impresia ca o sa-i trezesc pe chinezii de pe partea cealalta a pamantului, facand slalom printre cei ca mine din trenul meu si din inca vreo cateva.

Apoi, in functie de finante, fie se indeasa sarsanalele intr-un taxi, fie se urca intr-un autobuz care imediat se apleaca pe partea pe care stau eu, fie – ca acum, o noutate, de altfel – se arunca in metrou, care va face cu 15 minute in plus din cauza greutatii extra.

Urmeaza indesatul chestiilor in frigider, camara si probabil si stomac, ca de la atata carat ti se face foame, logic, si statul pe canapea timp de 3 luni ca sa uiti de chinul prin care ai trecut.

Ma pregatesc pentru drumul de mai sus ce se va petrece in 2 ore, gandindu-ma cum sa fac sa aranjez ouale astfel incat sa nu se sparga. In acelasi timp ma gandesc, ca azi noapte cand nu puteam sa dorm, unde gasesc si eu o sala de aerobic unde sa dau jos toate aceste zile de huzur. Dar nu ma intelegeti gresit, nu ma plang. E mult mai bine sa ai ce sa tragi dupa tine prin gara, decat sa tii regimul tip Kate Moos, plangand in barba dupa o sarma facuta de mama sau dupa o pasca traditionala coapta acasa la tine.

Si acum… sa umplem pungile!


Cum e viata cand ajungi in 15 minute la munca

Posted: April 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Poate pentru altii asta a fost mereu realitatea, poate ca exista un univers paralel in care traiesc doar oameni care ajung in sub 20 de minute la birou. Eu nu stiu ce e aia. Pana nu demult, faceam cam 40-50 de minute pe drum, schimband doua mijloace de transport. Ca sa nu mai zic nimic de perioada de 2 luni in care schimbam un tramvai, doua metrouri si un autobuz.

E drept, timp mai mult pentru lectura, ascultat albume intregi, zgait la femeile frumoase din metrou si facut notite mentale despre ce mai trebuie sa cumpar, aflat stirile in subteran de la postul ala de TV exclusiv din metrou etc.

Dar “castigi” si ore moarte care atarna greu cand trebuie sa te duci acasa in timpul programului sa-ti schimbi haina (mi s-a intamplat. De mai multe ori. Nu “trebuia”, dar mi se pusese clasica pata metaforica). Cand ai da orice sa ajungi mai repede acasa pentru ca ti-e foame/te doare capul/trebuie sa te schimbi si sa pleci la un party/vrei sa te culcusesti langa cineva drag/ai chef sa ajungi la sala/nu mai ai paine/ai terminat cartea, nu mai ai baterie la iPod si in metrou nu-s femei frumoase.

Ei bine, de putin timp, de cand fac 15 minute in medie pana la birou, pasarelele ciripesc – la propriu, soarele straluceste si el – tot la propriu, iar colegii mei se mira ca sunt vesela si parfumata ca o zambila. Nu mai ajung ciufulita si nervoasa, ba chiar sunt de o buna-dispozitie contagioasa.

Citit si muzici? Mai bine acasa, in fotoliul galben. Langa cineva drag. Dupa ce ai mancat si ai luat si pastila. Si ai timp si de party, si de sala. Si singura femeie frumoasa din jur esti chiar tu, caci esti unica.

Scriu asta ca sa-mi fie invatatura de minte, in cazul in care ma mai trazneste vreodata sa ma mut unde a intarcat dracul copiii. Sau sa lucrez in Pipera. Sau, ce oroare, ambele.