Alergători de cursă lungă

Posted: May 21st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am gândit mult la singurătatea alergătorului de cursă lungă. Nu, nu cartea, ci sentimentul. Să tragi înainte singur, să ai picioarele pline de răni, să te simți umilit de drumul care a mai rămas și mândru de cel care a trecut.

Sunt zile în care mă simt ca într-o strânsoare din care nu prea vreau să scap, pentru că mă face să mă simt vie. Așa cum și rănile alea ale alergătorului îi amintesc că drumul e real și mai e un pic până departe.

Doar că e o iluzie. E periculos să-ți tragi seva din strânsori, drumuri lungi, destinații imposibile. Nu ajută pe nimeni, vine dimineața, îți pui de cafea, te uiți în ibric, îți ghicești prezentul și nu e ceea ce credeai că e. Nu ești mai viu ca alții, mai merituos, mai șmecher, mai tare. Ești doar un pic mai singur, un pic mai deznădăjduit, un pic mai mic.

Și când tragi linia și/ sau treci linia de sosire, endorfinele te mint c-a fost bine.

Numai că tu știi.

 


Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


Și stai cuminte

Posted: March 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Și stai cuminte pe canapeaua ta cea crem, cuminte și ea. Bei cafea cu lapte și te bucuri că ai curat în casă. Cât de cât, adică dacă te vizitează un prieten e ok, nu trebuie decât să-ți ceri scuze pentru mormanul de haine uscate și nestrânse, de parcă ele îi dau vreo boală musafirului tău. Mașina de spălat învârte cuminte haine  - oh doamne, de unde atâtea haine?

Și e o duminică tare cuminte. Nu superi pe nimeni și vrei să îi mulțumești pe toți, ți-ai dori să fie cu putință asta, dar lumea în care trăim e plină ochi de haine uscate și nestrânse, aruncate în fața ta în ciudă, cât să nu poți trece ușor. Totul e mai greu, ai pană la bicicletă și încă nu e destul de cald pentru ea.

Ești așa de cuminte, că ți se face greață. Și cumințenia asta e ca o boală. De fapt, nu știi unde se termină cumințenia și începe inerția. Imobilitatea sufletească. Senzația aia cum că oricum n-ajungi nicăieri, așa că la ce bun să te mai ridici de pe canapeaua ta crem, cuminte.

Dar nu e nimic, de fapt. E doar primăvară. E doar martie, sunt doar lucruri. Noi știm mai bine de-atât să trăim.

Soundtrack

 


Siuiteasa

Posted: June 30th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Iti faci noi prieteni, descoperi alta muzica, iti canti tu tie muzica asta, te pierzi prin carti, prin asternuturi, prin oameni si prin veri.

Pleci la mare si te intorci si nu mai stii cum se scrie de mana si sigur ca astea nu sunt legate intre ele, iti cumperi blugi si mai suferi un pic.

Ii corectezi pe unii, pe altii nu, ai dreptate dar de cele mai multe ori te inseli, vin oameni acasa la tine si ii primesti asa cum si ei te-au primit.

Mananci ciocolata, faci felurite alergii, te ploua toamna, vara, visezi urati si ti-e foarte, dar foarte dor.

Iti numeri anii, firele de par carunte, cariile si gaurile din inima, iti aduci aminte de copilarie si te intristezi putin.

Numesti “acasa” fel si fel de locuri si ignori semnele cum ca e ceva in neregula in fiecare, te comporti civilizat la masa si salbatic in mintea ta.

Nu ai incredere in viitor, ai prea multa incredere in viitor, dansezi in nisip sau pe ciment si de fiecare data tii pe cineva de mana.

Votezi, injuri, mai bei din cand in cand, te lasi de fumat, de apuci de iubit, iti amintesti de cand voiai sa canti la chitara si nu ai reusit.

Inveti limbi straine, uiti sa spui multumesc, faci bai fierbinti, esti bolnav, vulnerabil, primavaratic, te intrebi cate mai sunt de trait.

O groaza; o groaaaaza mai sunt de trait. Si ce bine!


Mi-am pierdut cheile

Posted: February 24th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | 2 Comments »

Cele mai importante momente din viata mea au ramas nefotografiate.

Sau, daca au fost fotografiate, nu au reusit sa prinda clipa, secunda, milisecunda in care acele momente au cantarit cel mai mult.

Zilele astea mi-am facut de lucru cu tot felul de poze in tot felul de rame si am reusit sa ma gandesc la acele momente despre care nu pot sa vorbesc, nu pot sa scriu, momente nepozate, chestii care raman doar amintiri. Unele minunate, altele care taie in carne vie. Uneori intru la mine in suflet si ma simt ca la macelar. Bucati de carne macra peste tot.

E, si momentele alea despre care nu pot sa vorbesc sunt cele mai marcante din viata unui om. Intreaba pe oricine care e cel mai important moment din viata lui, cea mai draga amintire, cea mai induiosatoare clipa din viata traita de el si fii sigur ca o sa iti spuna o minciuna.

Sunt lucruri in noi mai ascunse decat o haina neagra intr-o noapte intunecata. Cu buna stiinta si cu credinta ca asa e mai bine. Sunt, in fiecare dintre noi, dulapuri ale caror chei au fost aruncate. De multe ori dam vina pe macelaria aia din interior. Dar de fapt nu e vina nimanui. E… pur si simplu asa cum ar trebui sa fie.

Daca nu am “pierde” o cheie, doua, nu am mai avea taria de a deschide, in fiecare zi, atatea usi.

Closedown by The Cure on Grooveshark


Eu, mie.

Posted: January 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Incerc sa ma gandesc ce mi-am mai dat eu, mie, fara sa imi cer.

Probabil ca incerc mult prea mult sa ma multumesc; asta si pentru ca sunt un om greu de multumit. Uneori vin eu la mine cu daruri ca un mic servitor ce spera sa isi inveseleasca stapanul, macar azi.

Imi aduc experiente noi, chiar daca mi-e frica, chiar daca visez urat.

Imi aduc oameni noi in viata, cu riscul sa imi fac stapanul trist si nemultumit. Sansele sunt sa iasa insa invers; sunt selectiva cu oamenii aia.

Imi aduc carti noi. Uneori asa de multe ca nu stiu pe care sa o incep si le incep pe toate si pe urma e si mai rau; nu stiu pe care sa o termin.

Imi aduc amintiri. Am momente in care intentionat stau si imi aduc aminte si retraiesc si incerc sa invat.

Imi aduc greseli, o groaza! Si stiu ca stapanul o sa stie ce sa faca cu ele.

Uneori ma intreb daca nu dedic prea mult timp cu tampenia asta, dezvoltare personala, sa fii multumit cu tine insuti, sa ai sufletul plin etc. Din fericire si groaza, imi trece repede. Daca nu imi fac eu singura cadouri si nu le impachetez frumos, viata mi-a aratat ca putini oameni o vor face si ca si mai putini nu iti vor cere ceva in schimb. Dar despre cerut, mai tarziu.


Driving home for Christmas

Posted: December 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ca sa vezi, nu s-a terminat lumea. Asta inseamna ca azi plec acasa, acasa la Craciunul meu, asa cum e el, in esenta, de ani si ani de zile.

Nu stiu cum, dar desi sunt un om destul de negativ, in preajma Craciunului vine cineva si ma stropeste cu praf de bunavointa si optimism. Imi iese matematica sufletului numai pe plus si reusesc sa vad numai lucrurile bune. Banuiesc ca e normal, insa asta nu face lucrurile mai putin placute.

Dintotdeauna mi s-a parut ca in perioada dintre Craciun si Revelion timpul sta in loc. De parca tot si toate au inghetat si noi ne miscam cu greu printre oameni, planuri, socoteli, rezolutii si altele. Cand eram mica, asta era visul meu uneori: sa ia lumea piua si sa fiu singurul om care mai traieste in prezent, sa trec printre oameni si sa intru in case in care unii beau ceaiul, altii fac patul si tot asa. M-as fi simtit cel mai in siguranta, daca timpul s-ar fi oprit. Si cred ca asta e aplicabil si azi.

Ma bucur ca nu s-a terminat lumea. In ne-timpul asta, ma voi gandi la cat de pe plus am iesit si cat de bine e in toate sensurile. O sa fie exact ca si cum s-ar fi oprit timpul.


Duminici linistite

Posted: November 4th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Si când stau așa, acasă, urmărind seriale stupide sau nu, gandindu-mă cum sa mai pierd timpul in continuare, mă gândesc cât de norocoasa sunt ca am aceste duminici doar ale mele, in care sa mă deconectez, in care sa fiu lenesa, sa mă gândesc la viața altfel decât pe fuga, sa nu mai caut cuvinte pentru ca nu am nevoie de ele.

Ceva in toamna asta mă face sa mă gândesc la liniște. E un alt fel de noiembrie pentru mine. Unul ce miroase a prajituri si a acasă.

E buna si lenea la ceva, dacă nu te lupti cu ea. Mai ales in noiembrie. Mă duc sa fac briose. Nu trebuie niciodată sa îți fie lene sa faci/mănânci briose.


Frumusetea unei seri cu ceai cald si dulciuri

Posted: October 14th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Sunt unele momente in toamna care imi plac al dracului de tare. Unul ar fi acel prim moment in care decizi ca ar fi ok sa inchei seara cu un ceai fierbinte. Si nu cu tampenii din alea la plic cu arome de fructe stricate si lasate in congelator just in case. Nu. Infuzie, cat sa se umple casa si sufletul. Tratez ceaiul cu acelasi respect cu care tratez cafeaua. Iar asta spune chiar multe.

Azi am marcat inca un moment nou in viata: am condus singura masina mea. Sigur ca nu e mare branza, nu am ajuns foarte departe, ba chiar am avut mereu in campul vizual blocul in care locuiesc. La fel, sigur ca am stat 30 de minute sa o parchez intr-un loc aproape gol.  Dar nici nu trebuia sa ajung pana la Constanta sau sa parchez dintr-o miscare. Sunt multumita ca mi-am luat inima in dinti mai mult decat mi-am luat-o cand am cumparat-o. Si eu ma gandeam ca aia o sa fie cea mai grea chestie. Da’ de unde: un drum la acte auto si unul la primarie si gata.

Asa ca azi ma rasfat cu un ceai foarte misto cu un nume mega pompos si cu aroma de bine. Ma simt… asa, adult. Banuiesc ca asa se intampla o data cu prima chestie pe care o detii pe numele tau. In sfarsit ma indrept acolo unde imi doream sa fiu, macar o clipa-doua. Si toamna e faina, si cinasticks-urile de la Dominos sunt dementiale si am pe cine sa astept sa se intoarca acasa cu bomboane pentru mine si tot asa. E asa de bine ca mi se face mie putina greata, insa cred ca e de la cinasticks.

Ah… si masina mi-e rosie :)


Trebuie sa marturisesc ca…

Posted: April 15th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu prea am iubit Pastele. Nu prea l-am inteles, pana acum. Cand eram mica, mergeam aproape in fiecare seara la biserica, in Saptamana Mare. Si nu mergeam ca sa stau de vorba cu alti copii; nu. Mergeam ca sa stau la slujba, sa cant Prohodul etc. Si atunci simteam ca e ceva trist, apasator si greoi in sarbatoarea asta. Saptamana Mare de lipsuri si greutati la care se supuneau credinciosii nu mi se parea ca poate fi asa de iute depasita de o zi de bucurie si imbuibare cu mancare. Eram, repet, mica si nu intelegeam prea bine religia si altele; nu intelegeam, ca si acum, mixul de obiceiuri crestine cu cele pagande, nu pricepeam mai ales de ce “nu se cade” sa una sau sa alta si ce treaba are asta cu ce se intampla la biserica.

Anii au trecut, eu cu credinta am lasat-o mai moale din diverse cauze, m-am indepartat de toate lucrurile astea, am devenit sceptica si, bonus, am inceput sa ma intristez cand veneau primele luni de primavara, pe care le asociam cu diverse pierderi si ghinioane survenite in aceasta perioada. Singura  constanta de Paste a ramas ca mergeam, in fiecare noapte, la slujba de inviere cu mama.

Nu iubeam Pastele pana mai ieri, de fapt. Pentru ca abia ieri, la coada anuala la lumina, am inteles care e spilul. Am inteles abia la venerabila mea varsta ca oamenii au nevoie sa insemne ceva. Sa fie prezenti si sa serbeze asta anual, sa celebreze faptul ca, dupa toata iarna grea si dupa inca un an de trairi si emotii si constientizarea faptului ca sunt totusi ca niste musculite de otet, uite ca sunt vii si frumosi si bucurosi si undeva, chiar daca mai adanc, buni.

Stiu ca nu am facut mare descoperire si ca probabil exista o gramada de tratate stiintifico-filosofico-diverse care analizeaza sarbatorile religioase prin prisma, daca vreti, pagana sau uatevar. Nu-mi pasa prea tare, imi pasa doar ca aseara a fost frumos si n-am mai simtit apasarea pe care o simteam, anual, de Paste. Iar azi am iesit pe ploaie si am facut poze la copaci, la flori, la toate chestiile care se scutura de iarna si isi revin la viata. Chiar si cainilor, care nu prea au vrut ei sa stea la poze, dar i-am silit.

Sau, mai stii, poate ca revelatia asta a mea e datorata si de faptul ca am gatit ieri. Am inlocuit ganditul in autobuz cu ganditul la cratita. Deh, varsta.