La supermarket

Posted: February 27th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La minut | Tags: , , , | No Comments »

Uneori trăim ca într-un supermarket.

Suntem mereu în ziua de dinainte de salariu,

așadar trebuie să cumpănim fiecare alegere.

Și ni s-au terminat și toate prin casă.

Pisicii îi trebuie nisip,

iar ție, ție îți trebuie un depozitar de amintiri mai zdravăn.

Dar ești în ziua de dinainte de salariu

și petreci prea mult timp

la raionul de băuturi alcoolice.

 

 

 

 


Scoaterea nasului în lume

Posted: February 28th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , | 2 Comments »

În ultimul timp, probabil din cauza activităților mele profesionale din ce în ce mai diverse și mai limitate totodată, am avut de-a face din ce în ce mai mult cu tot soiul de oameni cu care până acum am avut o interacțiune minimă.

Astfel, am descoperit oameni care trăiesc în cu totul univers. Să explic mai bine. Firește că, deși lumea e mare, cu toții avem niște zone de confort care sunt diferite de cele ale altora. Cu toții avem repere mai mult sau mai puțin similare în ce privește ce e bine, ce e rău, de ce trebuie să mâncăm și să bem apă și să dormim, de ce avem nevoie de bani și de viață socială.

Știm cu toții că există oameni foarte, foarte diferiți de noi, deși sunt foarte aproape de noi, iar prezența lor nu ne deranjează în niciun fel atunci când oamenii ăștia există doar în teorie. Când dăm de ei, ne intrigă și ajungem să scriem de ei pe blog, dacă avem unul.

Ei bine, eu am descoperit oameni care sunt atât de altfel, că, deși voiam să scriu în detaliu aici despre ei, observ acum că nu prea pot. Nu am timp și energie și de fapt chiar regret că m-am gândit la asta. Nu de alta, dar atunci când dau de oameni care sunt, gândesc și trăiesc altfel, chiar încerc să mă pun în pielea lor. Îmi imaginez cum trăiesc, cum fac cumpărăturile, cum își fac cafeaua sau ceaiul dimineața, ce îi mișcă, ce îi lasă rece, cum fac un transfer bancar, cât le ia să se prindă de anumite glume. Iar chestia asta poate să fie extrem de obositoare. Binevenită, dacă vrei să mai schimbi ceva fie și doar la nivel observațional, dar istovitoare pentru că faptul că îți imaginezi ceva nu înseamnă că îți imaginezi ceva plăcut.

Poate la un moment dat vă voi povesti despre oameni care mănâncă prăjitură înainte de masă și încă o alta după, oameni mai alunecoși decât șerpii, alți oameni care vorbesc singuri, în contradicție cu modul în care sunt sau se prezintă ei în general, oameni care fac complimente în așa fel încât la final nu știi dacă trebuie să fii fericit sau umilit. Dar pentru moment, nu am energie.

E bine ca uneori să ieși din zona ta de confort. Dar nu e confortabil să ieși pentru prea mult timp. Doar pentru că oamenii sunt așa de diferiți nu înseamnă că trebuie să-ți și placă asta.

*Ultima zi de iarna, yay! Hai cu zambile, narcise, bucurie.*


Despre usi

Posted: February 20th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Sunt seri cand ajung acasa si ma uit in urma, la usa pe care o inchid, si imi amintesc de toate usile inchise de mine pana acum.

Uneori ma apuca o disperare aproape metafizica in fata unei usi inchise – desi poate e inchisa de mine din cele mai bune motive pe care si le-ar putea imagina cineva. O clanta care nu cedeaza la presiuni sau in fata chipului tau deznadajduit si brazdat de intrebari e un dusman tare perfid. E unul, de altfel, si greu de invins.

Totusi, cred ca cel mai mare rau ajunge sa-ti faca o usa intredeschisa.

E nasol si in realitate – niciodata o usa intredeschisa nu ajunge sa isi indeplineasca menirea de usa. Nu te separa, nu te deschide, e ca un ghimpe in realitatea ta imediata. Uneori, chiar, te poate trage si curentul.

Si cand e vorba de aspecte sufletesti, o usa intredeschisa poate sa faca tot atata rau cat iti poate face momentul in care tregi de o usa care s-a inchis. De la vant, de la vointa proprie, cine sa stie.

Daca de la o usa inchisa bine de tot dai cu capul de pragul de sus si zici “asta e”, de la o usa intredeschisa te poti impiedica. Si in drum spre pragul de jos, te intrebi: “oare atat sa fie?”.

E ciudata treaba cu usile astea; aproape ca nu e de mirare ca oamenii aleg zidurile.


Si cand ti-e dor de soare

Posted: February 18th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Mi-e atata de dor de soare, ca am inceput sa il visez.

Nu e o surpriza ca multe din visele mele se intampla la mare. Insa visez ca sunt la mare in amurg, cand soarele apune, cand se face frig, cand nu mai vezi prea bine imbinarea intre mal si plaja. Acum, pentru ca mi-e dor de soare, pentru ca imi cumpar preponderent haine negre, pentru ca ma trezesc dimineata ca si cum m-am culcat acum 5 minute, visez ca sunt la mare dimineata. Ca abia a rasarit soarele, ca pescarusii isi fac de cap, ca e inca frig dar, uite, incet-incet se incalzeste, ca imi fac curaj sa le povestesc talpilor despre cat de misto o sa fie acel prim pas in mare.

Mi-e atata de dor de soare, ca nu imi mai gasesc cuvintele. Si nu e ca si cum am o meserie ce presupune sa stiu mima, fapt care, recunosc, ma incurca intrucatva. Mi-e atat de dor de soare, ca dorul se transforma in depresie, in cantece de inima albastra, in amintiri, in cartele de metrou cu zero calatorii pline de intelesuri ascunse.

Mi-e atata de dor de soare, ca nu mai pot sa fiu activa ziua. Toate cafelele imi stau in gat – si aici chiar nu e niciun inteles ascuns. Tastele fac un zgomot sec, de plastic plictisit, bocancii mei ma enerveaza, nu mai am chef de rochii si nici macar – ce oroare – de curatenie.

Mi-e dor de soare si nu stiu ce o sa devin, in lipsa lui. Sigur nu ma usuc, ca o floare, nici nu imi cade coada, ca unei soparle. Dar ceva imi spune ca urmeaza o transformare si ca nu o sa fie de bine. Nu are cum sa fie de bine in lumina asta seaca, trista, goala, incredibil de impersonala.


De neinteles

Posted: February 6th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Sunt cateva chestii pe care nu le pot intelege si pace. In afara sferelor sufletesti sau intelectuale, adica. In serile in care nu ma mai intreb daca limitele limbajului sunt si limitele lumii mele sau daca exista intr-adevar un suflet care isi vede de treaba cu mult dupa ce noi nu mai suntem, ma gandesc la chestii mai concrete si uneori, mai apasatoare. O piuneza in pantof se poate dovedi mai cicalitoare decat insuportabila usurinta a fiintei,

Asadar, mi se pare de neinteles…

…cum ditai corporatia ca Ikea sta ATAT de prost in materie de prezenta online in Romania. Nu ma refer numai la greseli de ortografie pe site. Nu ma refer numai la erori 404 acolo unde ele nu ar trebui sa fie. Nu ma refer numai la faptul ca Java mai crapa – desi ma refer si la astea. Ma refer insa la faptul ca nu pot sa anunte si ei ca magazinul este in proces de restructurare si, ca atare, multe din chestiile pe care stiai unde sa le gasesti acum sunt ascunse in negura vremurilor. Poate in alte tari e mai bine, insa in Romania site-ul Ikea este iadul, va zic. Incercati voi sa va simtiti ca intr-o casa suedeza in el si va promit ca or sa va albeasca niste fire de par in timp ce va simtiti ca intr-o bodega de la tara.

…cum pozele din baruri/cluburi cu oameni mega-super abtiguiti sau dand pe gat niste licori dubioase au astazi atat de mare trecere. Ma bucur ca Facebook nu exista cand aveam eu 20 de ani, insa cu toate astea mi-e greu sa inteleg, chiar si azi, la varsta matusalemica la care ma intamplu, de ce doamne-iarta-ma ai vrea sa fii vazut public vraiste sau cu viciile fix langa tine, chiar si daca fac un efort si gandesc cu mintea de atunci. Pe de alta parte, e drept, poti sa iesi si tu ca omul sa te distrezi, sa bei o bere si PAC colorata maine e gata si data la gazeta.

… cum e atat de dificil sa gasesti oameni cu care trebuie sa colaborezi si care sa fie pur si simplu OK. Fara mailuri alambicate, fara deadlines imposibile, fara promisiuni nerespectate, fara amanari cretine. As vrea sa dau de oameni care sa iti respecte timpul asa cum si tu il respecti pe al lor, care iti respecta meseria asa cum si tu o respecti pe a lor, de oameni care inteleg relatiile de colaborare nu ca pe unele de subordonare.

… cum e posibil sa existe atatia oameni care se plang atata si nimeni sa nu faca nimic. E o pasivitate care ma enerveaza, e o pasivitate agresiva, daca se poate asa ceva. Ne-am obisnuit lenesi si saraci si asta ne consuma toti neuronii care ar putea sa schimbe ceva. Ne plangem peste tot si guess what? Profetiile se auto-indeplinesc si ajungem sa fim pe cat de amarati ne declaram.

… cum de exista un curent atat de puternic in randul femeilor, curent caruia nu stiu ce nume sa ii dau, care promoveaza femeile care se mandresc ca nu se duc la coafor, ca nu stiu sa gateasca, ca nu isi fac unghiile, ca machiajul e o tampenie si ca moda e din ce in ce mai dificil de priceput. Nu inteleg de ce agresivitatea in a expune aceste lucruri de parca ar fi valori; in definitiv, cand de fapt in niciun fel nu e mai bine si nimanui nu ii pasa ce culori poarta altii pe unghii. Se pune asa de mare accent pe… nepasare, sau indolenta, sau lipsa de feminitate la fel cum uneori se intampla invers. De ce om vrea sa fim cu totii profesori?

Si cam asta nu inteleg eu intr-o zi de miercuri aiurita, in care mintea zboara si zboara in alte locuri decat unde ar trebui ea sa se pozitioneze, de fapt.

 


Acasa

Posted: February 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Acasa e o notiune atat de abstracta, incat nici nu stiu ce fac scriind aici despre ea.

Acasa o sa fie mereu acasa cu ai mei. Asta e clar. E undeva in mintea mea ca o ancora, sau ca un far, sau ca amandoua mixate intr-un blender mare in care au loc si amintiri si sentimente si de toate.

Acasa e uneori si la munca. Ajungi obosit (paradoxul zilelor in care traim: dimineata esti deja gata de culcare) si iti faci o cafea, te tarasti prin biroul pe care o sa il tot vezi in urmatoarele 9 ore, te asezi in scaunul care deja te cunoaste si cu care ai o relatie love-hate, ai cana ta, laptopul tau, chestiile tale.

Acasa iti sunt oamenii. Prietenii tai fara de care nu ai mai avea compas moral si umoristic. Acasa e la fiecare din ei, in povestile lor, in serile apasate de fum si confesiuni, in cafelele si berile din aceleasi baruri unde ai zis ca nu o sa mai vii si totusi uite, esti ca acasa.

Acasa e de cele mai multe ori insa pe drum. Acasa e cand te duci undeva, nu neaparat cand ajungi acolo. Acasa e in mintea ta, in mainile tale, in tot ceea ce ai putea sa faci sau ai fi putut sa faci, dar ploua sau iti e frig ori lene. Acasa e mereu undeva si cel mai frumos e cand acasa e si poteca ce te duce acolo.


Cu iarna in bagaj

Posted: February 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Ascultam niste Duke Ellington care ar fi trebuit sa ma duca cu mintea la jungla, daca e sa ne luam dupa titlu, si in schimb m-am trezit ca ma gandesc, cum altfel, la trecut si viitor.

Pe foarte scurt, ca am ajuns sa prefer sa petrec momentele libere uitandu-ma in pereti si jucand Angry Birds si, ma intelegeti, timpul ma preseaza, am constatat ceva dubios. Pe niciunul din oamenii cu care interactionez fizic in fiecare zi nu ii cunosteam de-a binelea pana acum juma’ de an. Pe unii dintre ei ii vad aproape zilnic doar de o luna si un pic. S-au schimbat atatea chestii, incat mi-e greu sa cred ca sunt asa de grea de cap si nu inteleg ca “nu se schimba nimic” nu e echivalent cu “totul e bine”.

Ma mai uit din cand in cand sub covorul pe care l-am ales cu atentie pentru a depozita sub el mizerii, frici, lipsa de incredere, paranoia si alte drame care m-au marcat de asa de mult timp, ca am si uitat cum e fara ele. Dar din fericire las covorul jos repede si poate intr-o zi imi iau si aspirator.

Uneori, in cele mai concrete momente, ma trezesc cu un picior pe plaja, cu vand in urechi si vorbind cu scoicile, ca o doamna nebuna. Probabil ca asa o sa ajung. Poate ca o sa incetez sa fiu grea de cap si o sa realizez ca lucrurile se schimba. Dar indiferent de unde o sa fiu o sa ajung, la un moment al vietii mele in care o sa caut o plaja, a mea. Asociez asta cu permanenta pe care o caut, desi o neg.

Ma rog, am pornit de la portocale si am ajuns la cocotieri. Ideea e ca apar oameni, dispar altii si nu ai vreme sa te plictisesti, orice ar fi.

S-a terminat iarna si imi miroase a poezie. Cu fiecare pas, imi mai creste putin din aripi. Cu fiecare bucata de asfalt, imi mai rasare o bucata de cer deasupra capului plin de planuri. Si tot asa.


Dilema creativului

Posted: February 27th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , | 2 Comments »

Una din primele intrebari pe care le primeste un om atunci cand cineva afla ca are o meserie creativa este “Si, ce faci cand n-ai inspiratie?”

Nimeni nu vrea sa stie ce se intampla cand ai cea mai multa inspiratie din lume. E cam aceeasi situatie cu emisiunile despre oameni de succes, ce nu vor avea nici pe jumatate la fel de mult succes ca acelea despre oameni sarmani sau care trec prin grele incercari. Intr-adevar, mai nimeni nu vrea sa stie cume  cand ai o idee geniala, gata de pus in practica, cand cea mai inovativa chestie din lume se coace la tine in cap si n-ai decat sa o aduci in lumea reala. Cand simti ca faci magie din cuvinte, culori, pixeli sau ce-o mai fi.

Nu. Oamenii vor sa stie ce faci cand nu te poti misca, creativ vorbind, desi trebuie. Aproape ca vor sa te auda cum te chinui sa livrezi ceva cand in creierul tau prapadit de creativ bate vantul. “Si, ce faci cand chiaaar trebuie sa faci ceva creativ si nu poti, n-ai inspiratie?” -te intreaba, asteptand sa vada cum iti cobori umerii a deznadejde si disperare si cum te faci mic, umil si devii un om ca ceilalti, care trebuie sa faca ceva si cand n-are chef. Vor sa te vada cum te cobori in realitate si nu prea sunt interesati de metode ingenioase pe care le poti aplica pentru a-ti trezi amortitul spirit creativ, ci vor sa stie cat de dramatic traiesti momentul asta.

Si pe mine ma intreaba oamenii chestia asta si va zic sincer ca habar nu am ce fac, cum fac, dar cumva, I deliver. La mine, “pentru ca trebuie” este un catalizator in sine. Daca tot trebuie, de ce sa nu fie si bine si creativ si interesant? La o adica, eu nu ma intreb ce face un cosar, sa zicem, cand n-are chef sa curete un cos si trebuie sa o faca. Ma intereseaza ca, eventual, o face. Si-ti mai si aduce noroc cand il vezi pe strada.

De putine ori am stat blocata fara sa pot scrie nimic.Azi dimineata a fost una din acele ori. Insa am facut ce fac intotdeauna: am inceput sa scriu. Orice. Despre ceva ce nu are nicio legatura, eventual.  Si, cumva, lucrurile s-au legat.

Sunt zile cand n-ai chef, nu poti, nu vrei? Sigur. Dar cine nu are zile din alea, ori nu e om, ori este reincarnarea lui DaVinci, ceea ce imi imaginez ca e cam acelasi lucru.

Inchei prin a va intreba, pe voi, cei care mai cititi pe aici si activati in domenii mustind de creativitate, ce faceti cand aveti chef, cum va simtiti cand aveti inspiratie, cum traiti momentele alea in care nu va ajung mainile si emisferele cerebrale pentru a crea chestii, indiferent ca acele chestii sunt cuvinte, cod, design, picturi, origami sau altele din gama.


Silvia la mall (nu e despre ce credeti)

Posted: February 21st, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , , , | No Comments »

Am facut ieri un mic drum in mall si am constatat ca totul acolo ramane la fel. De cand ma duc eu in mall, singura diferenta e ca au mai aparut ici-colo cateva magazine noi (thank God for H&M!), dar in rest, aceleasi magazine in care intri pentru a lasa prea multi bani pentru prea putine chestii cu adevarat importante.

In timp ce stateam la coada sa platesc un cadou (da, e coada in mall la 9:30 pm), mi-am amintit un moment clar din viata in care am crezut ca am gasit piatra filosofala. Si de fapt, nu era aia, nici pe departe. Era doar o biata pietricica intr-un pantof care ma jena la alergare. Asta nu inseamna ca momentele placute nu au fost, sau ca nu a insemnat nimic, doar ca… nu era Acel Lucru Maret care credeam eu ca e.

Ma sperie sa zic “intotdeauna” (desi in conversatiile de zi cu zi, rostesc des cuvantul asta) pentru ca nu pot sa concep cu adevarat ce inseamna. Nu am avut niciun moment in care am zis sau am simtit ca-i pentru totdeauna care sa nu se termine. Si asta e firesc, pe de o parte, iar pe de alta ma sperie rau de tot.

Dar mai tare de atat ma sperie chestiile care tind sa se permanentizeze fara sa simti. Cum ar fi ca de vreo 5 ani din 7 de cand stau in Marele Oras tot zic ca plec. Nu-mi accept chiriile, strazile pe care le iubesc, barurile care imi plac, parcurile unde imi place sa descopar stradute ascunse si tot asa. Nu inteleg nici acum daca nu plec pentru ca nu e momentul, daca nu plec pentru ca mi-e frica sau daca nu plec pentru ca nu vreau.

La mall e mereu la fel. Acelasi mall vizitat de mine cand am chef sa ma simt mai bine intr-un mod superficial. Imi place sa cumpar chestii, imi place sa-mi cumpar haine in care ma simt putin mai bine, imi plac rochiile si fustele cumparate in momente de depresie sau lacurile de unghii cumparate atunci cand am avut o zi lunga la munca. Macar partea asta superficiala mi-o asum cat de cat… desi n-as fi zis nici ca o sa ajung aici. Dar, incet incet, lucrurile se aseaza. Acum 4 ani, nu foloseam lac de unghii. Acum am peste 30 de culori.

Ce vreau de fapt sa zic e ca ne construim in fiecare zi, acceptand sau nu asta. Desi mental am ramas intr-o perioada de studentie fara griji in care imi permiteam sa cred ca totul e o etapa, in jurul meu se construieste o lume care uite ca are si parti gen shopping, fuste si rochii, parti pe care nu le-as fi prevazut vreodata sa apara. Si care, cand le vezi brusc langa tine, te sperie un pic.


Miroase a primavara

Posted: February 20th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | 6 Comments »

Nu stiu in ce masura e adevarat ce zic, dar mie chiar imi miroase a primavara. Simt ca lunga iarna s-a sfarsit si chiar daca maine ninge iar (ptiu, drace), eu o sa ma simt bine ca azi de dimineata, cand m-am trezit, desi obosita, cu chef de viata, de planuri, de cautat casa frumoasa si luminoasa si de mancat bulz.

Bulzul ma asteapta pe masa in bucatarie si primavara ma pandeste sagalnica dupa colt. Imi pare ca e bine in sfarsit. Nu ca nu a fost bine si pana acum; doamne fereste. Dar simt ca au fost tot felul de chestii care m-au impiedicat sa fie bine-bine: toamna si astenia, racelile repetate, joburile, iarna cea lunga.

Mi-am dorit, la final de toamna, sa ma asez. Obosisem de alergatul pe care eu singura l-am starnit. Obosisem de amintiri si de rau si de bine si de lasat lucruri in urma, materiale sau nu. Acum se pare ca in sfarsit se intampla. Si culmea care e: ca sunt gata sa o iau de la capat cu alergatul, daca va fi sa fie. Si asta-i bine. Sper sa nu fie si nu-mi mai doresc, dar daca o sa fie o zi cand albastrul devine gri si drumul se impotmoleste, imi pun adidasii aia buni si da-i, nene.

Ideea in viata e sa fii pregatit pentru iarna, chiar daca stai la tropice. Cam asta-i. Cand esti gata-gata de dezastru, sunt sanse foarte, foarte mari sa nu vina.