(Cel putin) 100 de zile fericite.

Posted: February 5th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Acum fix 27 de zile am început să postez poze cu hashtag 100happydays pe Instagram. Aflați aici de ce.

M-am gândit că s-ar putea dovedi un proiect mișto. Ideea e simplă, pare chiar banală: chiar poți găsi momente de fericire 100 de zile la rând? Dacă nu aș fi putut face asta, m-aș fi gândit că viața e chiar foarte tristă și anostă. Nu se poate să nu găsești momente de fericire, nu?

Exercițiul ăsta, până acum, a avut rolul scontat. Dar a mai avut câteva rezultate, cel puțin pentru mine. Anume că mi-am dat seama că uneori fericirea e repetitivă. Momentele mele de bucurie, de multe ori, sunt aceleași. Când deschid ușa de la casa noastră. Când îmi prepar cafeaua de dimineață. Când mă trântesc, sfârșită, dar fericită, în pat și știu că dorm. Când mă trezesc în miez de noapte și îmi dau seama că mai am o groază de dormit… și multe altele.

Apoi mi-am dat seama ca momentele de fericire pură nu se pot fotografia. Din simplu motiv că, știți voi, le trăiți. Puține din pozele postate de mine reflectă momentele efective de fericire. Deseori sunt anticipative. Sau post-fericire. Asta nu le face însă mai puțin reale.

Aș mai spune încă un rezultat al acestui exercițiu. Mi-am dat seama că nu numai momentele de fericire sunt repetitive. Și zilele îmi sunt la fel. Deseori chiar mă întreb ce naiba voi poza. Nu în ideea în care să trișez. Dar mă întreb mereu dacă voi avea momente de fericire, altele decât cele repetitive. Care nici alea nu sunt deseori bătute în cuie.

După astea 27 de zile însă, mi-am dat seama că exercițiul ăsta e util chiar și pentru un om ca mine. De mulți ani mi-am făcut un obicei în a identifica momentele frumoase ale fiecărei zi. Doar că nu am făcut-o niciodată cu așa o constanță. Iar asta mă ajută cumva să răzbesc în zilele alea în care mă întreb dacă o să am ce poza. Dacă o să se întâmple ceva fain sau dacă, la naiba, pun eu mâna și se întâmplă.

Și poate una din cele mai frumoase concluzii ale acestor 27 de zile este să te uiți în urmă la poze și să vezi că oamenii te surprind în bine, că tu te mai poți surprinde pe tine și că majoritatea chestiilor ce ți se întâmplă sunt, de fapt, mult mai interesante decât credeai tu în zilele care miros a mâzgă.


A sad kind of happy

Posted: September 8th, 2013 | Author: | Filed under: If only | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Sunt fericita ca se face shift-ul de la media traditionala la media online.

Sunt trista cand se face cu amaraciune, cu tristete, cu neincredere si cu un sentiment de saturatie ca un os intr-un gat ragusit de cat a strigat.

Sunt fericita ca oamenii tineri ies in strada, ca sunt civilizati, ca sunt atenti, ca sunt activi.

Sunt trista ca sunt si mai multi care s-au saturat de asta, par a se fi saturat pana si de a deschide un google si o carte, se multumesc doar cu ce primesc si ii rad pe aceia, oricare ar fi ei, din orice tara, orice oras, care cred in ceva, orice si care fac ceva in privinta asta, asa cum pot, cum stiu, cum isi doresc sa faca altii pentru ei.

Sunt fericita ca prietenii mei sunt asa cum sunt si nu obosesc in a le spune si altora ce au aflat, citit, descoperit, invatat.

Sunt trista ca sunt atatia oameni speriati de nou si reticenti la a mai invata, de parca traiul se opreste undeva in Centrul Vechi la 20 si ceva de ani.

Sunt fericita ca unii stiu ca o sa imbatranim toti si vor sa fim niste batrani frumosi si increzatori.

Sunt trista ca altora nu le pasa si ca isi asuma toiagul si amaraciunea din tinerete, brusc, undeva in metrou in drum spre lucru.

Sunt fericita ca mai sunt oameni care se intreaba de ce.

Si trista ca sunt oameni care se intreaba cum sa faca sa fie totul cum era si sa fie liniste, ca noi am obosit si vrem sa fie ca inainte. Sa ne hahaim, sa luam totul la misto, sa ne radem de ce poze cu pisici mai apar pe net si, in general, sa ne traim distopiile de parca ar fi ceva firesc ca acestea sa apara de la sine, de la o varsta.


Atatea drumuri

Posted: August 16th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Sunt foarte fericita ca majoritatea oamenilor pot sa ignore. Ca pot sa nu vada toate drumurile si sa nu stie ca un pas mai la stanga sau o strangere de mana in minus ii poate duce in cu totul alta lume, ca pot sa viseze diferit si sa ajunga altfel.

Sunt fericita pentru ca pamantul nu ne poate sustine pe toti, noi aia care putem sa vedem drumurile in zare, cu mana facuta cozoroc, noi care stim ca putem nu numai sa facem stanga sau dreapta, dar putem sa facem si inainte si inapoi, si cercuri si intoarceri felurite.

Noi astia care vedem potentialul, de cele mai multe ori paralizam.

Mecanismul meu de  “coping” era sa ma intorc in trecut si sa mi-l imaginez si reinterpretez. De la o vreme, am renuntat la aceasta forma tare smechera de automutilare emotionala. Am renuntat intr-un puseu absolut salbatic de a pune toate lucrurile in ordine, chiar daca am sacrificat alte lucruri care pareau in si mai ordine.

De atunci, am mers cumva drept, dar cu multe perioade in care stau.

Stau si fac ceea ce se cheama procrastinare. Paralizez. Ma imaginez in locuri si pe alte drumuri. Apoi imi imaginez alti oameni in alte locuri si pe alte drumuri. Petrec ore in sir cu ochii lipiti de cate un ecran, imaginandu-mi.

Nu-mi fac insa griji. Candva o sa obosesc. Si o sa inteleg. Varsta asta, anii astia nu trec nici ei degeaba. Cel putin pentru mine, cu toate defectele mele cu toate chestiile pe care mi le imaginez, si cu toate momentele in care stau, cu toate clipele in care paralizez, stiu ca e inca un drum, inca o dreapta, inca niste lucruri care se intampla oamenilor care… sunt fericiti.


Cand timpul nu mai stie unde sa fuga

Posted: April 4th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Totul in jurul meu e propice eternitatii. Pasarelele ciripesc in spatele meu cand sunt la munca, soarele imi mangaie spatele, am inima plina, idei bune, probleme cu finantele – dar cine nu are. Am lucruri foarte bune in viata si stiu sa mai si gatesc, ca sa nu mai mentionez ca arat bine pe tocuri.

Dupa cum vedeti, si cu increderea in sine stau mai bine.

Totul in jurul meu si in mine se roaga de timp sa mai stea. Dar ti-ai gasit. Ai cu cine? Nu. Orele trec de nebune, mi se pare ca trec prin mine, le simt in splina cum isi fac loc sa iasa, simt ca imi aluneca mainile ca unui acrobat care a uitat sa se dea cu talc.

Asta e momentul in care m-as plimba, ganditoare, printre frunze si as scormoni in dulap si as scoate de acolo o tristete veche si m-as imbraca cu ea si as arata oribil in tristetea mea, glorios de fragmentata, numai buna de pus intr-un album din anii de trecut sub cuvintele “jale si altele”.

Dar vedeti voi, m-am mutat de curand si cred ca am lasat prostiile in dulapul acela. Asa ca sunt dezorientata. Nu mai stiu cum sa ma rog de timp sa mai stea. Cum sa sper sa fie bine in continuare. Cum sa am problemele la fel de mici si bucuriile si mai mari.


Lucruri pe care le uit

Posted: February 7th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Printre atatea mormane de lucruri de facut, uitam adesea ce e mai important. Mai ales eu. E uimitor cum de nu uit sa mananc cartofi prajiti, sa ma duc la Billa, sa fac curat aproape saptamanal, sa spal haine si sa curat farfuriii, dar uit sa am grija de oamenii buni, sa ii scot pe aia rai din radacini, sa imi ud planta (in continuare uit!!), sa ma bucur de zapada ca atunci cand eram mica, sa spun celor pe care ii iubesc ca ii iubesc si cat ii iubesc.

Si e pacat, pentru ca sunt mult mai mult decat suma activitatilor mecanice pe care le fac. Sunt mai mult decat meniul la 13 lei servit zilnic, decat cartela de metrou pe care nu uit sa o bag in buzunarul stang, detergentul si apa pe care le folosesc mai des decat ar trebui, pentru ca am o obsesie cu sacul de haine murdare care trebuie sa ramana gol. Sunt mai mult decat telecomanda defecta cu care ma cert aproape in fiecare dimineata si mai mult decat shoppingul saptamanal de la supermarket.

Sunt clipele cand ma duc la mama si simt ca totul e si o sa fie bine, jucandu-ma cu niste catei zvapaiati si mancand cea mai buna mancare din lume. Sunt zilele in care vin la job si ma bucur din suflet ca vin la jobul asta. Sunt toate momentele cand ma topesc de drag, in liniste deplina, oriunde as fi, in bratele cuiva si stiu ca totul a meritat. Sunt serile cu hahaiala si povesti, planuri si amintiri cu prietenii. Sunt foile albe din cele n-spe caiete care asteapta sa fie scrise.

Ma concentrez asupra chestiilor din ultimul paragraf probabil mai mult decat majoritatea oamenilor. Mai ales pentru ca stiu cat de rau poate sa fie si cum e cand e rau si te simti unul din cei mai singuri si arizi oameni din lume. Si cu toate astea, simt ca nu o fac destul si asta ma amaraste. Mai ales cand incep sa ma gandesc ca daca as fi zis aia… si as fi facut cealalta… lucrurile poate ar fi stat altfel.

Dar stii ceva? Lucrurile stau asa cum stau acum. Si-i bine. E cod portocaliu, auzi. Pe mine ma scuzati, ma duc sa ma inchid in paginile cartii mele cu povesti care miroase a mare, a cafea si a ciocolata.


Walking on sunshine

Posted: January 10th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Chiar de nu e soare afara, eu tot ma simt de parca merg pe el. Sa fie de la ce-am mancat, de la ce-am baut sau de la ce mi-au auzit urechile, nu stiu. Insa este bine si atat de bine o sa fie in continuare, incat simt ca imi explodeaza inima.

Ultimul an a fost foarte… plin de provocari, ca sa o spun delicat. Insa am reusit, nu stiu cum, sa trec de ele, ceea ce inseamna ca trebuie sa fie ceva de capul meu. Ma uitam acum in urma la faptul ca am stat jobless doar vreo 3 saptamani, timp in care m-am ocupat, e drept, si cu altele, de 1000 de ori mai placute. Inainte tot ziceam ca am avut noroc, dar cred ca trebuie sa accept chiar si eu meritul pe care singurica l-am avut.

Probabil ca, aflandu-ma in starea asta de fericire care imi umfla atriile si ventriculele la maxim, se vor intampla doua chestii: 1. ma duc sa ma tund si 2. o sa scriu mai rar, sau o sa scriu chestii fara sarea si piperul pe care numai o melancolie blegoasa sau o tristete adevarata o pot oferi unei scrieri. Dar ce sa zic, prefer sa imi asum riscul. Imi dau jos patura de pe coama de leu, o scutur bine de tot si o port cu mandrie. Si chiar daca maine o sa fie naspa (si sunt premise sa fie), chiar daca o luna de aici inainte o sa fie naspa, chiar daca o sa fie naspa mult timp, o sa-mi amintesc ce mi-am zis acum cativa ani. Nu zic ce, ca mi-am zis mie in privat si nu se cade sa barfesti.


430pmsimiesomn

Posted: January 9th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Intotdeauna mi-e somn la 4:30 PM. Nu-s in stare de nimic, sunt ca o molusca, nu inteleg ce mi se spune si sunt sanse mari sa te urasc daca esti in preajma mea si ai chef sa-mi pui neuronii la incercare.

Starea se amplifica atunci cand e luni, 4:30 PM. Mi-amintesc toate dupa amiezele in care refuzam cu indarjire sa dorm, desi mi se oferea nu numai ocazia, ci si un pat confortabil. As vrea sa iau toate ocaziile alea si sa mi le bag in vena, poate as fi mai fresh.

Si azi, chiar daca e luni, 430pmsimiesomn, ma gandesc ca intotdeauna exista ocazia de a mai invata ceva despre tine si ceilalti, chiar daca crezi ca timpul de invatat nu ca a trecut, ca nu trece niciodata, dar s-a micsorat considerabil. Nu, inveti cand nici nu te astepti si este extraordinar de frumos sa inveti si lucruri bune. Tuturor ni s-a luat de mizerii, nu? Chiar si mie.

Si uite-asa e luni, Silvia e fericita si cu capul in nori, afara e iarna, mie mi-e somn – lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie, mai copil prost ce esti. Tine-te bine de starea asta si n-o mai strica cu tot soiul de “ce-ar fi fost daca” sau “ce-ar fi daca”  - sper sa reusesc sa ma ascult.

Si ce daca maine o sa fie altfel? E chiar indicat sa fie altfel. As vrea si eu sa nu fie intotdeauna 4:30 PM si sa-mi fie ultra-somn.


Guest post sau Mama stie mai bine

Posted: January 6th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Urmare a postarii mele de ieri, iata ce mi-a raspuns mama mea, intr-un mail. Pe principiul ca mama stie mai bine, avem asa, punctual:

1. Sa nu-mi mai pierd sosetele

Mama: poarta ciorapi dres

2. Sa nu mai raman niciodata fara cafea

Mama: renunta definitiv la cafea, bea ceai

3. Sa nu mai mananc la KFC

Mama:  gateste acasa, ar cam fi cazul

4. Sa nu mi se mai incurce parul

 Mama: tunde parul foarte scurt, eventual zero

5. Apropo de par, sa iau decizii mult mai repede si mai nemilos in ceea ce il priveste

Mama: zero si o peruca

6. Chiar daca sunt vacuta si uneori fac pe tampita, sa nu ma mai duc la culcare suparata

Mama:  incepe sa fii nesimtita si atunci toate trec pe linga tine (dar nu si cu mine)

7. Sa-mi iau papuci cu catei

Mama: poti sa-ti iei cu pisicute

8. Sa port mai mult rosu

Mama: poti purta fffff mult roz

9. Sa am mai multa incredere in vanzatoarele de cartele de metrou

Mama: mergi pe jos; faci sport

10. Sa le spun “multumesc” celor care ma calca pe bombeu

Mama: poarta bocanci

11. Sa-mi curat mai des pantofii

Mama: la mall ii poti curata

12. Sa incerc, timid, sa port pantofi cu toc

Mama: poti sa-i cari in sacosa

13. Sa urc pe scari pana acasa

Mama: pina la etajul 1 si pe urma cu liftul

14. Sa nu imi iau pisica.

Mama: sunt jucarii, gaseste una care face “miau” si da din cap si o porti cu tine.

Asta ca sa vedeti si voi cu cine seman eu. Pai n-are mama dreptate? Are, zau asa. Cred ca daca aplic punctele astea pe care mi le-a zis mama, o sa-mi fie mai usor decat mi-a fost pana acum si cu siguranta o sa ma distrez mai mult. Aia cu pisica in geanta mi-a placut cel mai mult. Trebuie sa-mi iau o geanta in care sa am dresuri, o psicia, pantofi cu toc si ceva roz, ca deh, trebuie.

 


The best thing

Posted: December 15th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Pentru ca sunt o fire dramatica, mi se reproseaza de multe ori ca sunt prea pesimista. Ei bine, dragii babei, oi fi eu pesimista, mi s-or intampla mie tampenii, oi avea eu draci de tot soiul in cap, oi gandi aiurea si poate chiar oi simti aiurea, dar credeti-ma ca, cel putin 23 de ore din 24, eu, asa cum sunt in prezentul asta straniu, sunt fericita.

Sunt fericita pentru ca am realizat ca e adevarat ca cele mai bune lucruri se intampla cand nu te astepti. Cand parul iti sta aiurea, cand mana dreapta tremura de la cafea, cand viata ti se pare un sir lung de tampenii, cand chiar ti se intampla chestii care sa te faca sa crezi ca viata e un sir lung de tampenii.

Si tocmai pentru ca nu te astepti, deschizi ochii intr-o dimineata si realizezi ca esti fericit si stii exact de ce. Stii ca toate lucrurile se intampla cu un rost, au un sens si chiar daca se intampla cand nu te astepti, nu inseamna ca nu sunt cele mai bune lucruri pentru tine. Toate banalitatile astea pe care le stii si ti le-ai tot spus, toate aceste clisee pe care le-ai mai tot trait, toate lectiile pe care le-ai invatat si ai uitat sunt cat se poate de adevarate. Ce bine!

Ce nu e un cliesu e cand, in toate valtorile astea de zi cu zi, in toate mizeriile, in toate porcariile si chestiile urate care se intampla, in toate zilele in care creierul iti crapa de oboseala, realizezi ca sunt momente de liniste, momente calme si momente frumoase, cand lucrurile se aseaza si in capul tau, si in univers. E fantastic sa poti sa ajungi sa fii atat de calm in sentimente si in mirari. E o chestie pe care nu o poti face de unul singur.


Blue, blue windows behind the stars

Posted: October 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Stiti ceva? E tare misto sa te simti fara ajutor. Pentru ca, daca atunci cand te simti mai nevolnic, exista cineva care te ridica de jos si te pune pe un scaun si iti da, dupa caz, o imbratisare, un sarut, o cafea sau toate trei, n-are cum sa fie asa de rau.

M-am tot gandit ieri si azi, in timpul in care nu munceam. M-am gandit ca, totusi, este ceva care ma face sa ma simt nu numai bine, dar si Silvia. Mare lucru, asta. O chestie pe care uitasem sa o simt, in fine, nu mai conteaza de ce si cum. Dar exista chestia asta si pentru prima data in ceva timp nu am mai simtit presiunea pe umerii mei care nu pot duce chiar asa de multe de a fi altfel, de a fi altcineva.

Si da, imi place toamna, ma deprima si ma bucura, nu stiu nici eu, totul e bine si e si rau, dar e mai mult bine decat rau si in locurile in care conteaza. Deci schimbam foaia, cum s-ar zice. Problema nu e ca naravurile se schimba greu, problema e cand se schimba si nu mai stii ce sa faci. Dar cui ii pasa. E octombrie!

Acum cateva zile m-am intalnit cu un catel caruia ii era frica de lift. Se facuse mic de tot si umil, se lipise de perete si tot a gasit putina energie sa dea din coada si sa ma linga pe mana, el fiind, fireste, un Caine Prietenos. Mi-a placut de el si ma gandeam ca nu e niciodata prea tarziu pentru lectii, nici macar pentru alea primite de la animalute. Ii doresc sa nu-i mai fie frica de lift si sa incerce sa enjoy the ride.