Și când ești la metrou

Posted: April 25th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Uneori vii de la muncă pe la șapte jumate seara așa și prinzi metroul gol. Grămezile de oameni s-au dus deja acasă, acum mai sunt 2-3 rătăciți. Și mergi cu Gaslight Anthem în urechi, cu bocancii ăia verzi în care ai transpirat și te simți cam urâțică în hanoracul ăla.

Dar ești așa de cotropită de fericire că nu știi de ce să te ții cât să nu cazi. N-ai mai fost așa de ceva vreme.

Ești fericită că ai rucsacul plin de șosete cu pepeni, cadouri de Paște și planuri, că deși Gaslight sunt în pauză s-ar putea reuni oricând și ai putea răguși pe ’59 sound, că viața e așa cum e și nu e altfel, că ai pierdut fix cât ai pierdut și că ai plâns fix cât ai plâns, că azi a fost luni și ai fostlamuncălanaiba.

Sunt fericiri.

Pe culmi de munte, în Seychelles (cred – trebuie să fie oameni fericiți acolo), în luciri de diamante, în săruturi de adolescenți, în conturi în bancă, în apusuri cu Prosecco, în parapante și în fugi.

Și sunt și alte fericiri.

Mici. În metrou. Și foarte, dar atât de ale tale.


Bucurii de weekend

Posted: March 16th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | 1 Comment »

Weekendul ăsta am trăit niște bucurii atât de simple, că aproape că m-a înduioșat chiar și pe mine felul în care am reacționat la ele.

Am avut o mică boală săptămâna trecută, una ce a dat reacții similare unei alergii, ceea ce a însemnat și regimul aferent: nimic bun timp de 10 zile și mai ales nimic sărat și deloc cafea. N-au fost 10 zile, au fost 7, dar au fost 7 zile în care am făcut cunoștință cu scorpia din mine. Scorpia cu cap de Medusa, șase mâini, 6 picioare, ochi înflăcărați și limbă veninoasă – o știți, fiecare din noi o ascunde.

A mea a ieșit la iveală pe bază de medicamente ce dau somnolență și dureri de cap, dar și pe bază de lipsă de sodiu și cofeină în organism. Așadar, după ce vineri am aflat că n-am alergie, dar am în schimb o boală autoimună (da, da, știu, cu toții credem că avem așa ceva – ei bine, aici un ipohondru care ar fi dorit să se înșele de data asta. Disclaimer: nimic grav, e bine c-am găsit-o), am primit liber la mâncare, sare și, mai ales, CAFEA.

Așadar, bucuria nr. 1: mi-am făcut cafea. Proaspăt măcinată de mine. În liniște, în bucătăria mea luminoasă, cu o pisică privindu-mă atent. Am fiert apa pe îndelete, am pregătit presa franceză, am râșnit cafeaua proaspătă și m-am bucurat de miros și de gust ca un copil scos la plimbare care știe că va primi vata de zahăr.

Și apoi, cu mirosul de cafea în nări și cu bucuria în suflet, am pornit-o cătinel, de mână cu jumătatea, ca doi bătrânei, spre piață, în tinhnă și liniște și confortul ăla unic pe care poți să-l ai numai când mâna ta se potrivește așa de bine în a altuia, să facem cumpărături. Și la piață iarăși mi-am clătit ochii și mintea cu verdețuri proaspete și gustoase, brânzeturi aromate, legume grase și sănătoase, toate cântărite și îndesate în pungă și cărate apoi conștiincios acasă, spre a fi admirate de motanul curios ce credea că toate i se cuvin doar lui.

Aste două bucurii, simple – să bei o cafea bună și să mergi cu cineva la piață – sunt felul ăla de bucurii care, din când în când, îți amintesc că e primăvară afară, că lumea se învârte oricum și că, dacă tot o face, ar face bine să te prindă cu un zâmbet pe față. Restul de lucruri pot să stea și ele cuminți într-un colț, măcar cât lași clipele astea să-ți intre în suflet.


Momentul *ala*

Posted: November 5th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Traiesc pentru momente. Poate gresesc, dar e infinit mai bine asa decat sa traiesc pentru trecut. Ma simt impacata cu momentele, poate tocmai pentru ca sunt efemere, poate tocmai pentru ca le poti lungi cat vrei si stopa cand vrei.

In ultimul timp, traiesc lent. S-au intamplat atatea in ultimele luni, incat singurul lucru sanatos pe care il pot face e sa zic “no, ase” si sa imi vad de treaba foarte, foarte lent. Am timp sa simt si sa observ. Sa primenesc momentele dupa cum mi se pare mie adecvat. Sa le asez frumos, sa ma bucur de ele si de alte mici fericiri.

Si mi-am dat seama ca imi place un anume moment de mor. Momentul ala cand stii ca in acea clipa, in fix acea secunda, te-ai urca intr-un tren sau intr-o masina sau pe o bicicleta in tandem si te-ai duce oriunde si ar fi Bine. Binele pentru care oamenii fac, de obicei, tare multe prostii.

Se vede treaba ca ma misc in reluare. Sunt obosita si toata agitatia asta nu mi-a prins bine. Cand dorm, visez lucruri ciudate uneori. nu am baut aproape deloc ceai toamna asta. Si cu toate astea, in toata agitatia asta pe care am pus-o pe hold, mai dau de cate un moment care ma face sa zambesc si stiu ca totul e bine si ca o sa beau si ceai si ca o sa fie si mai bine.

Si cand cuvintele ma parasesc si se face liniste, ma bucur. Sunt iar in pauza, se vede treaba. Cuvintele mi se par prea seci si am obosit sa fac pe dresorul cu ele, cel putin acum, in toamna asta galbuie. Timpul decide pentru mine, iar eu ma distrez cu trivialitati, sa mi se para ca fac si eu, totusi, ceva.


Timpul rau

Posted: October 25th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Lasa, lasa totul in urma; suntem invatati de mici sa otravim fantani si sa ne dam foc la drumuri si la poteci. Nu lasam firimituri ca sa ne putem intoarce, oprim totul pentru noi, punem punct intr-un moment, momentul ala, momentul in care, daca oprim jocul, ramanem cu toate jucariile.

Timpul rau are totusi obiceiul sa treaca, iar eu am obiceiul sa ma tem de el. Mi-e frica de fericiri aproape la fel de mult cum imi e frica de depresii, daca nu chiar mai mult. Cu depresiile stiu sa ma descurc, stiu sa le imblanzesc, pe depresii stiu sa le respect. Cu fericirile, e ca si cum incerci o operatie pe cord deschis cu mainile amortite pentru ca ai stat pe ele cand ai dormit.

Timpul rau si timpul bun se cearta de parca ar fi frati. Poate ca sunt si poate ca lumea e mai mica decat pare si poate ca si eu sunt exagerata uneori si extrem de neatenta alteori, poate ca nu inteleg nimic si poate ca inteleg prea multe. Ma tot gandesc la cartile incepute si lasate asa, la ceaiul din cutie, la biscuitii neterminati, la scrierile lasate la jumate si ma intreb, de unde dumnezeului atata neterminare?  Incerc din greu sa ma invat nu sa termin, ca stiu, nu sa incep, ca imi place. Incerc sa ma invat cu perioada de mijloc, cu perioada in care timpul rau nu exista, exista doar timpul bun si o groaza, dar o groaza de lucruri bune pentru care merita sa te tot gandesti la toate tampeniile din univers.


Si despre ce mai fac

Posted: September 29th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Uneori detest fericirile mele.

Sa ma explic.

E ciudat, poate o sa va ingroziti. Poate nu. Dar cui ii pasa?

Cand nu sunt fericita, scriu. Scrisul ma implineste. Nu conteaza unde scriu, daca pot sa scriu creativ, daca pot sa scriu prea personal, daca pot sa pun in cuvinte chestii pe care nici eu nu le inteleg, daca pot sa-mi pun depresiile in cuvinte, ma simt golita de ele, fie si pentru cateva minute. Dar minute bune.

Cand nu sunt trista, nu mai scriu. Nu ma mai simt eu. Cred ca m-am obisnuit asa de mult sa sondez dupa neplaceri si stari de nestare, m-am obisnuit asa de tare sa fiu propriul meu psihiatru, prost, fireste, incat nu mai stiu sa scriu altfel.

Ma uit la o pagina goala de mult. Ea se uita la mine. Ce sa-i zic? Ca mi-e bine? Mi se pare meschin. Cine vrea sa stie ca mi-e mie bine? Nici chiar eu. Pentru ca am o memorie buna si-mi tin minte fericirile, mai ales alea marunte.

Pot spune insa ca se intampla ceva ciudat, ce nu mi s-a mai intamplat. Pot sa ma ancorez in prezent. In momentul asta de acum. Fara sa ma pierd in detalii inutile despre cum a fost… si cum o sa fie… si cum ar fi fost daca… Nu. Am renuntat la toate astea. Si fara sa fac nimic in privinta asta. Pur si simplu, mi s-a intamplat. Probabil ca nu sunt totusi un psihiatru asa de prost.

Ce mai fac? Uite, acum sunt perplexa pentru ca am vreo patru lighioaie in casa, venite de afara. Doua dintre ele merg incet una spre alta si astept clipa cand se vor intalni. Probabil ca o sa fie mai putin mistic, complex si disperat ca in cazul a doi oameni care se ciocnesc. Ma simt bine. Am si ganduri marsave, fireste, dar mai putine. Nu pot sa spun ca astept ceva, acum. Ceea ce pentru mine e dubios. Toamna asta e dubioasa, in bine. Nu pot sa cred ca doua anotimpuri si asumarea de catre mine a varstei mele au fost doi factori decisivi pentru starea in care sunt acum.


Don’t think twice, it’s all right

Posted: April 8th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Ce faci cand reusesti sa ai jobul care se apropie cel mai mult de ceea ce visai de cand erai prin liceu? Cand ai genul de relatie pe care si stiut intotdeauna ca o sa-l ai? Cand ai prietenii pe care ti i-ai dorit? Cand ai suficienta drama prin viata cat sa te tina alert si viu? Cand ai vazut concertul pentru care ai fi platit oricat sa-l vezi? Cand ai citit cartea pe care ti-ai dorit mereu sa o citesti?

Nu stiu. Cred ca incepi sa ai ganduri stranii, nu rele, doar stranii, din toate acele colturi ale vietii la care nu ai apucat pana acum sa te gandesti. Te faci, cumva, mai… mare. Te dezvolti in feluri in care n-aveai timp cand jobul era de rahat, cand iubirea era in alt oras, cand prietenii o luau razna, cand drama era prea multa, concertul – departe si cartea minunata – o utopie.

Ajungi, ca mine, sa iei decizii de soiul “no pants week” sau “no bad thoughts week”. Incepi sa zici mai putin “ce-ar fi daca”, mai mult “haide” si muuult mai mult “nu”. Mergi si la sala – e bine, te regrupezi.

Mie starea asta imi aduce a cantonament, intr-un fel atat de inexplicabil, incat nici nu o sa incerc sa explic.


Poveste despre o tigara pe plaja, in august

Posted: March 25th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , , , , | No Comments »

Pe vremea cand fumam, parca povestile aveau mai mult sens pe plaja din Vama. Mi-e si frica de Vama din anul asta, care stiu ca va fi, chiar daca neg asta uneori, cand o sa ma mai vad cu oameni si n-o sa mai fumez o tigara pe plaja cu ei, ci doar… o sa stam de vorba.

Astfel, e mai putin penibil cand nu mai ai ce sa zici. N-ai cum sa tragi insetat din tigara de parca stii ceva ce doar tu si partenerul tau de conversatie stiti. Acum este clar adevarul gol golut dintre voi, anume ca poate chiar nu mai e nimic de zis. Nu de tot, ci in momentul ala.

Ultima data cand am tras cu sete dintr-o tigara pe plaja a fost intr-o noapte de august cand incercam sa leg ceva care se dezlegase, ca un siret neascultator.

N-am reusit atunci, insa se pare ca o sa reusesc in curand.

Cred ca e vremea regasirilor. Cred ca e vremea sa iesim din fericirile noastre si sa intram iar in ale altora. Intotdeauna am inteles oamenii care se indepartau pentru a fi fericiti. Nu mi-a parut rau, nu am simtit ca am pierdut ceva, nu le-am purtat pica sau mai stiu eu ce. M-am bucurat insa si mai mult cand s-au intors, daca s-au mai intors.

Ma dor indepartarile facute cu ciuda si cu adio. Atunci nici loc de fum de tigara nu mai e. Dar cand noaptea de august se intoarce si oamenii fericiti vor sa ne soptim fericirea, stiu sigur ca nu trebuie sa apelez la vreun artificiu ca sa am ceva de zis. Nici macar nu trebuie sa fim pe plaja, desi poate am vrea asta mult de tot.