3 zile alături de Cujo

Posted: July 30th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Sâmbătă seara, Gara de Nord.

Era finalul celei de-a treia zi de Train Delivery. Am participat cu mare drag la eveniment, dar aveam deja un  gust amar. De ce? Pentru că nimic nu mă enervează mai tare, în ultimul timp, decât potențialul irosit și lenea soră cu nesimțirea. Iar vineri și sâmbătă văzusem destule ce se încadrează cu succes în aceste categorii. În Gara de Nord sunt o mulțime de săli abandonate, pline de praf, de mobila veche care scârțâie. Aceste săli au fost deschise cu chiu, cu vai și cu lamentări pentru public pe parcursul evenimentului, prilej cel puțin pentru mine de a-mi imagina cum ar putea să arate gara asta de fapt. Gara asta, care arată ca o haltă de sat – și nu în modul ăla bun în care arată unele halte, îngrijite și cu flori la geam. Gara asta, care pute. Gara asta, în care se fură. Gara asta, plină de oameni amărâți, oameni care strică, oameni care înjură. Plină de mizerie, cu un pavaj absolut oribil, murdar și urât, spart pe-alocuri. Cu scaune pe peroane ce par fi așezate acolo în bătaie de joc. Gara fără cap.

După două zile de hălăduit prin gară mai mult decât o fac atunci când mă grăbesc să prind un tren, mă simțeam cumva descurajată și copleșită de murdărie și deznădejde. La asta a contribuit și vizita organizată în “casa” lui Bruce Lee și ai săi  în care m-am nimerit pur și simplu pe care nu am reușit s-o duc la capăt - am avut parte de un moment foarte ciudat în timpul căruia m-am simțit fantastic de prost, intrând în converși în casa aia alături de oameni care făceau poze cu telefoanele lor performante ca la Zoo. Intrând așa în casa unor oameni care trăiesc așa cum o fac, de pe o zi pe alta, de la o nevoie la alta, de la o amărăciune la alta, într-o țară ce uită de ei și-i trimite acolo unde ei deja sunt: în subsol.

Sigur că evenimentul a avut și părți frumoase și vesele și m-a ajutat cumva să păstrez și să cresc un dram de speranță. Dar sâmbătă eram deja sub influența celor de mai sus, transpirată, epuizată, tristă și voiam tare să beau o bere.

Cum la OMV-ul de lângă gară, loc clasic de întâlnire pentru cafea pentru mine și niște prieteni de-acum câțiva ani, n-am fost prea bine primiți, apucasem să mergem agale spre taxiuri.

Și din stradă, brusc, a zvâcnit el fix prin calea noastră. Cujo. Un ghem mic de blană într-o culoare nedefinită, plin de purici, cu ochii mari, verzi și cu urechile enorme. Un nas roz și pernițe tot roz, o moacă de prostălău și torcând deja de fericire la senzația că cineva l-a luat în brațe.

Ca să nu mai lungesc povestea, situația Cujo a fost dezbătută puțin chiar acolo în stradă de noi și oameni care aveau deja pisică și ne spuneau, încurajator, că e mai simplu decât pare, concluzia fiind că micul ghem de fericire a venit cu noi la o bere și pe urmă acasă.

Acum această casă este locul fermecat în care Cujo descoperă lumea, o lume în care nu-i mai e frică de mașini, pisoi mai mari, căței sau oameni răi. A devenit vocal, îndrăzneț, jucăuș și amuzant. Nu mai are purici, după un drum la Speed Vet pe care îi recomand din toată inima. Are o moacă uite-așa (nu pot insera imagini în post, voi investiga de ce), o moacă ce, după starea pe care am avut-o sâmbătă seara, a reușit să mă facă să înțeleg că cele mai mici schimbări la cel mai mic nivel personal pot, până la urmă, să fie cireașa de pe tort. Are șoarece de jucărie, mâncare, apă, litieră, chef de joacă și carnet de sănătate. Duminică am fost la Pet Shop și am cerut TOT ce i-ar putea trebui unei pisici. Senzația aia pe care am avut-o, cărând acasă trei plase cu lucrurile lui – nici nu știu să o descriu încă. E un mix de teamă, de necunoscut, de frică, de fericire, de chef de explorat.

Ca să nu o mai lungesc degeaba, am treabă acum. Sunt ocupată să descopăr cum e traiul cu o pisică, treabă de care m-am ferit destul de tare având în vedere că am crescut alături de câini ca animale de companie. După 3 zile alături de Cujo pot însă să afirm că nu e mare diferență. Te simți la fel de fascinat de micul ghem, te simți la fel de bucuros când face ceva bine, la fel de încântat când îți arată dragoste.

Abia aștept toate zilele următoare alături de Cujo.

 


Va salut de la mare

Posted: July 10th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , , | 2 Comments »

Unde ziua e mai lunga, apa mai tandra, nisipul mai pufos, mancarea mai gustoasa, oamenii mai turisti si eu mai in apele mele.

Va salut de la mare de unde jinduiam sa ajung inapoi inca de cand am plecat. Nu stiu ce e cu marea asta; nu stiu sa inot si nici la soare nu prea pot sta, dar la mare ma simt mereu mai eu ca oricand.

Poate ca e vorba de o mare departare doar? Departare de concret, de realul de dimineata cand deschizi ochii buimaci ce viseaza inca, de spaimele urbane, de oboseala cronica, de perpetua senzatie ca trebuie sa fie ceva mai mult.

La mare totul e cat trebuie. Minunat.

Asa ca va urez si voua sa va gasiti “departele”.


Hop top in iulie

Posted: July 4th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ma tot gandesc ca scopul acestui blog nu mai este de mult acela de la care am pornit. Atunci, adica hat in 2006, voiam sa scriu ce mi se intampla in toate lumile mele. Ar fi trebuit sa imi dau seama ca, in curand, o sa incep sa scriu despre ce ar putea sa mi se intample, ce imi imaginez ca ar putea sa fie si mai ales ce a fost sau ar fi putut sa fi fost altfel.

Iar in ultimele luni, blogul asta a ajuns sa inregistreze trecerea timpului cu o precizie deloc de invidiat. Ma apuca spaima cand vad zile in care nu am scris nimic, pentru ca am senzatia ca nici nu am facut nimic. Daca nu exista cronici care sa inregistreze istoria, oare ea chiar s-a inamplat? (aici Silvia incearca sa faca glumite pentru a mai detensiona atmosfera din mintea ei).

Dar sigur ca se intampla lucruri in zilele in care nu scriu. Uneori se intampla chiar lucruri deosebit de importante, si poate ca de asta nu mai scriu. Ma straduiesc, de vreo cateva luni, sa imi gasesc un loc in scena asta dubioasa a carierei – la inceput m-am straduit sa imi gasesc un loc in care sa ma asez pentru mult timp, dar cred ca avand in vedere domeniul si felul meu de a fi, e ok sa spun “pentru moment”. Si prin “loc” nu ma refer la o firma sau un angajator.

Si asta mi-a mancat tot timpul si tot spiritul creativ, intr-atat incat am devenit cumva cataleptica sufleteste, insa foarte productiva altfel.

Fireste ca nu imi fac griji. Lucrurile se aseaza. Furtunile se sting. Oriunde si oricum fac asta, imi beau cafeaua de dimineata. Si plec la mare, deci nu are cum sa fie decat bine.


Mark all as read

Posted: June 10th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Se inchide Google Reader, cica. Se incheie un capitol destul de important pentru mine, simt eu asa. Nu am gasit niciun alt reader care sa ma multumeasca, niciunul destul de simplu care sa il inlocuiasca pe mult-iubitul Google Reader (care la randul lui a inlocuit mult-iubitul Bloglines). Nu am rabdare si nici chef sa mai caut sau sa incerc minuni cu poze si video si pisici. Nu. Viata ar trebui sa fie simpla; si cititul de bloguri la fel. Poate si scrisul de bloguri? De-aia cred ca inca mai scriu.

In fine. Ideea nu este ca nu se mai poate folosi Google Reader. Ideea este ca mi-este lene sa ma adaptez. Nu stiu daca e un lucru rau sa iti cauti confortul chiar daca asta inseamna ca nu mai esti asa de deschis la nou. Traim intr-o lume in care nu auzi decat ca trebuie sa sari in gol, sa te apuci de orice oportunitate, sa iti asumi riscuri, sa incerci ceva nou, sa nu mori fara sa fi incercat 1001 de lucruri de pe lista cuiva care s-a gandit sa o publice anonim pe internet, sa experimentezi, sa incerci ceva nou in fiecare zi!!!!!1111one

Si poate ca sunt anacronica, insa zau daca am chef. Sunt zile in care nu vreau decat sa ma bucur de o anumita rutina in universul meu. In care nu vreau sa ma obosesc altfel decat storcandu-mi conexiunile neuronale in feluri in care stiu deja sa o fac, tocind ganduri pe care le tot tocesc cam din adolescenta. Sunt zile in care odihna este mai presus de orice pentru mine, in care linistea si impacarea cantaresc o groaza si nu am chef sa ma arunc in gol doar pentru ca e misto si pentru ca trebuie, ca viata e scurta si trebuie sa iti tocesti toti pantofii pe carari care poate nu-ti plac, dar pe care trebuie sa le bati, ca deh, sunt noi, sunt altfel, hai sa incercam!

 

 


Opa, a venit vara

Posted: June 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | No Comments »

A venit vara aproape pe neasteptate. M-a prins, culmea, pe malul marii, cum imi sta mie mai bine – si totusi tot surprinsa m-am trezit la sosirea ei. Nu stiu de unde sa o iau si primul lucru pe care imi vine sa fac este sa o dorm. Sa dorm toata vara si sa visez minunatii, calatorii, lucruri care fac viata mai frumoasa, grozavii care in realitate nu exista.

Am totusi noroc ca sunt genul de persoana care se gandeste nu de doua ori, ci de mult mai multe ori lucrurile. Asa ca ori de cate ori imi vine sa dorm, imi pun de cafea si ma gandesc la cum sa fac ca acele grozavii chiar sa devina realitate. As vrea sa nu cad in patima gandirii self-help-iste si sa spun ca e suficient sa iti doresti ceva destul de tare – insa ajuta destul de mult.

Si cum vara are acest dar de a te baga in toate panicile si fricile si paranoiile posibile, o sa imi iau cana de cafea, o sa ma uit adanc in ea si o sa o rog sa imi ajute biata inima sa primeasca schimbarile ce eu cu manuta mea mi le pregatesc nu ca pe o provocare sau un drum drept spre hipertensiune, ci ca pe un lucru bun si pe care am norocul chiar de a mi-l putea face singura cu mana mea.

Prea des apreciem libertatea pe care o avem si de care ne putem bucura in voie pentru ca ne e frica sa nu cumva sa gresim. Cumva e bine sa tot vrei sa fii drept, dar hei, e vara si tineretea nu se numeste traita fara cateva chestii cu potential de eroare prin ea.

A venit vara aproape pe neasteptate, iar asta e suficient sa ne faca sa fim altfel, cumva.


Ce-as face

Posted: April 26th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | 2 Comments »

As face multe chestii acum. Ma mananca talpile si am atata energie, incat nu ma recunosc. Chiar miercuri am crezut ca o sa explodez ca o Supernova, de la toata energia acumulata. As fi facut o groaza de lucruri si nu m-as fi oprit. A trebuit sa pun capul pe perna cu forta, in jur de ora 2 AM, ca de obicei, ca sa ma asigur ca voi fi functionala la o Intalnire Foarte Importanta de joi (si de succes, as spune acum).

Nu stiu ce sa zic ca se intampla. Poate asa e cand lucrurile merg bine. Te umpli de energie incet-incet, pana cand la un moment dat nu te mai recunosti.

Eh, si acum am foarte multa energie, pe care as risipi-o asa:

1. M-as duce pana la Origo sa beau o cafea tare de tot si aromata de tot, o cana de cafea neagra si spumoasa, o cafea care te face sa uiti si totodata sa iti aduci aminte, sa stai si totodata sa alergi, sa te bucuri si totodata sa cazi pe ganduri.

2. M-as duce pana la mare, in masinuta mea frantuzeasca si rosie si proaspat reparata si care poarta numarul norocos 3 in nume, 3 de la de cate ori e nevoie sa incerci sa conduci pana cand reusesti. Sa merg pe A2 cu vantul prin par si Depeche Mode la maxim.

3. M-as duce la un restaurant oriental si as manca atat falafel cat poate sa manance cel mai infometat om din lume, ceea ce, fireste, este mult si poate o exagerare, dar cine poate spune cat de mult iubesc eu falafel-ul, daca nu eu?!

4. As citi pe o banca in parc; mi se pare meschin timpul care imi mai ramane de citit, chiar si timpul pe care mi-l fac, renuntand la fel si fel de placeri, cum ar fi somnul.

5. As sari pe o trambulina, insa nu stiu niciuna prin jur destul de vesela cat sa nu imi strice cheful de viata de azi.

Si cam atat pe lista de azi, ma preseaza Treaba de Vineri, care, se stie, nu cunoaste liniste sau alte chestii care rimeaza cu linistea.


Spaima de final de aprilie

Posted: April 16th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

O stiti? E spaima aia care te cuprinde cand iti dai seama ca nu te mai afli de mult la inceputul anului. Pentru unii dintre noi, mai putin norocosi, e spaima ce apare cand iti dai seama ca e momentul sa iti depui toate declaratiile fiscale posibile si imposibile. Pentru altii e doar spaima ca nu au apucat sa-si etaleze toata garderoba de iarna, sau ca nu au dat inca jos kilogramele puse de Craciun.

E insa in mod cert spaima de a realiza ca a trecut atata timp dintr-un an in care ti-ai propus, in secret sau explicit, sa schimbi lumea. Inca nu te-ai apucat nici macar de plan si uite ca suntem la jumatatea primaverii. E frica de a realiza ca sunt sanse mari ca si anul asta sa procrastinezi, teama de a te accepta inca o data asa cum esti.

E frica de a nu ramane iar pe dinafara, teama de a nu avea vacanta de vara perfecta pe care nici  macar nu ti-ai planificat-o, sunt palmele transpirate in fata faptului ca uite, te inradacinezi si incepi sa devii, te definitivezi, te statornicesti in a fi asa si nu altfel, in a fi tu si nimeni altcineva.

E spaima de a te trezi ca e iarna iar si de a privi inapoi si de a-ti da seama ca teama de final de aprilie a fost intrucatva nejustificata pentru ca nu ai cum sa prevezi nici un milifragment din cat de grozav o sa fie si o sa fii, de fapt.


Avem o primavara; ce facem cu ea?

Posted: March 1st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 2 Comments »

Mi-a venit in sfarsit primavara. Of! Ca tare am asteptat-o. Sfarsitul lui februarie mi-a adus cadou nu numai o vreme sumbra, cat si o picatura de depresie, similara cernelei pe care o foloseam in generala. Numai o picatura si era suficient pentru a strica orice.

Gandurile s-au invartit haotic in jurul status-quo-ului in care mi se parea ca ma aflu. Desi am reusit in februarie sa ma mut din nou, asa ca nu s-ar putea spune ca am stat degeaba. Insa mental, am cam stat. Am pierdut o groaza de timp cu privirea in gol, in loc sa mi-o aplec spre chestii mai interesante decat el, golul. Sigur nu ar fi greu sa gasesc. Nu ma pot holba insa la oameni, o sa par ciudata daca fac asta. Nu m-am mai holbat nici la carti, din lipsa de interes pentru intratul in lumile altora. Nu m-am mai holbat nici la ceas, motiv pentru care am fost mereu in intarziere.

Si uite cum azi a venit primavara si ma intreb ce o sa fac cu ea. Oare o sa am atata energie cat imi doresc ca sa imi apartin mie, din nou? Oare o sa am uneltele potrivite pentru a pregati mintea sa se deschida? Oare o sa gasesc pantofii potriviti pentru a strabate drumurile pe care vreau sa le strabat? Numai timpul si primavara vor decide, insa eu una simt ca e de bine.


Driving home for Christmas

Posted: December 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ca sa vezi, nu s-a terminat lumea. Asta inseamna ca azi plec acasa, acasa la Craciunul meu, asa cum e el, in esenta, de ani si ani de zile.

Nu stiu cum, dar desi sunt un om destul de negativ, in preajma Craciunului vine cineva si ma stropeste cu praf de bunavointa si optimism. Imi iese matematica sufletului numai pe plus si reusesc sa vad numai lucrurile bune. Banuiesc ca e normal, insa asta nu face lucrurile mai putin placute.

Dintotdeauna mi s-a parut ca in perioada dintre Craciun si Revelion timpul sta in loc. De parca tot si toate au inghetat si noi ne miscam cu greu printre oameni, planuri, socoteli, rezolutii si altele. Cand eram mica, asta era visul meu uneori: sa ia lumea piua si sa fiu singurul om care mai traieste in prezent, sa trec printre oameni si sa intru in case in care unii beau ceaiul, altii fac patul si tot asa. M-as fi simtit cel mai in siguranta, daca timpul s-ar fi oprit. Si cred ca asta e aplicabil si azi.

Ma bucur ca nu s-a terminat lumea. In ne-timpul asta, ma voi gandi la cat de pe plus am iesit si cat de bine e in toate sensurile. O sa fie exact ca si cum s-ar fi oprit timpul.


Zapada si mizerie si alte lucruri bune.

Posted: December 12th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Ma uit pe geam si ma intreb cand am uitat sa ma bucur de zapada. Imi amintesc instant: in prima mea iarna in Bucuresti in care trebuia sa ma si duc la munca. Eram in 2008 – 2009. Pana atunci, in cei 4 ani de facultate, problema era simpla pe timp de iarna: daca e multa zapada, nu iesim din casa. Abia in sesiune ma taram cu greu si deja simteam o aversiune fata de iarna. Nu suficient, totusi. Cel mai rau a fost prin ianuarie 2009 cand, in fiecare dimineata de la 8, trebuia sa inot prin nameti ca sa ajung la munca, mereu cel mai tarziu, mereu uda pana la genunchi, mereu simtindu-ma ingreunata de zapada si de haine si fular si caciula, ah caciula, si pierzand mereu cate o manusa prin zapada.

Cea mai mare ura fata de iarna am simtit-o acum vreo doi ani, cand trebuia sa ajung din Drumul Taberei la Universitate. Zi de zi. Faceam o ora si un pic pana la munca, uneori troleul nu mai facea fata aglomeratiei din Razoare si trebuia sa o iau pe jos pe nameti – nu, nu prin, ci PE, ca altfel nu aveam cum. Eram zilnic sictirita de bocanci si geaca, ma simteam mereu inapta sa fac fata iernii, din toate punctele de vedere dar mai ales cel vestimentar. Imi doream sa fiu draguta si iarna, dar cu 15 straturi pe tine, cu o haina imensa cu fulgi de gasca, cu bocanci de munte si o manusa de-un fel si alta de alt fel, numai draguta nu poti sa fii.

Imi dau insa seama acum ca problema mea nu este iarna, ci acest oras. Acest oras care a ramas cu… 30? Hai sa zicem 30 de ani in urma cu… tot. Aici nu poti sa parchezi, sa te plimbi iarna, sa nu faci 100 de ore pana la munca, sa nu te enervezi, sa nu iti strici numeroase perechi de bocanci prin zapada. Nu poti nici macar sa stai acasa fara sa te enervezi ca nu ai caloriferele calde.

Totusi, cand te apuci pe ninsoare sa faci cel mai frumos bradut, cel mai devreme din cariera ta de decorator de brazi, cand iesi pe viscol ca sa mai cumperi o funda, cand te uiti apoi la luminite si te simti acasa cu adevarat – si nu acasa in apartament sau in cartier sau in oras, ci acasa in niste sensuri mai adevarate si mai frumoase – ei bine, atunci nu mai conteaza ca e iarna, ca e iarna in Bucuresti sau ca locuiesti pe planeta Pamant.

Da… am si uitat ce voiam sa mai zic sau despre ce mai voiam sa ma plang. Ceea ce cam dovedeste ce spuneam mai sus. Gaseste o casa si decoreaz-o intr-o noapte viscolita.