Mai stai nițel

Posted: August 14th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie, If only | Tags: , , | No Comments »

Sunt veri și sunt veri.

Sunt veri ce nu se mai sfârșesc.

Asta nu e una din ele.

Sunt multe grade în aer. Sunt mulți oameni transpirați și nervoși. Sunt multe pălării purtate cu mândria cu care alții își poartă CV-ul.

Și totuși, miroase a sfârșeală. Mereu, după 10 august, miroase așa, a frunze uscate, a renunțare, a lipsa chefului de a mai încerca.

August ne dă drumul spre o toamnă mult prea plină pentru niște oameni deja obosiți.

Încep să mă simt ca atunci, când se termină o mare iubire: pârjolită, secătuită, complet dezinteresată de cafeaua de mâine.

Și de-aia zic, măi, vară: mai stai. Mai stai cât să mai povestim un pic. Nu cred că e locul între noi de uși închise. Nu cred că e vremea să-mi pun un pulover pe mine. Nu cred că sandalele vor să se ascundă în cutiile luate special pentru ele – oricât de frumoase, sunt tot niște închisori ale plimbărilor fără griji.

Mai stai un pic, dar fii mai domoală. Ai făcut ce-ai vrut în astea două luni jumate. Mai ascultă și de alții, ce zici?

Mai ascultă la o limonadă, la o bere rece, la o ploaie de stele, la un dezmăț cu pepeni rotofei și zemoși. Mai stai. Mai sunt o grămadă de lucruri bune de încercat.


Ca de aer

Posted: April 15th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Am nevoie de locuri noi ca de aer.

Altfel, sunt nevoită să caut noutățile în mine însămi, iar asta e de o mie de ori mai complicat decât să te urci în primul avion cu destinația oriunde.

Am nevoie de străzi noi pe care să-mi aștern pașii obosiți, de drumuri noi pe care să le bat cu ochii mereu semi-închiși, ca-ntr-un vis, am nevoie de oameni în jur pe care nu mai am cum să-i văd apoi așa ușor și, deci, să-mi port sentimentele pe mânecă mai bine decât o pot face în universul meu mic.

Am nevoie de stânci antice, de trenuri mirosind a nou, de muzee pline de gânduri și sentimente, de îmbulzeală, de bilete de intrare, de pedometru, de mese la restaurant îngrijite frumos, de visat cu ochii deschiși sub, în definitiv, același cer, doar că inima se transformă un pic atunci când ești departe.

Am nevoie de departe.

E singurul fel în care mai pot fi aproape de unele lucruri.

Și uite de-asta călătoresc eu.


Ennui, but not quite

Posted: March 12th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Vine primăvara și mi-e ciudă.

Mi-e ciudă că nu mai pot să mă bucur de ea ca altă dată, când eram copil. Mi-e ciudă că, acum, în loc să mă bucur că pot să mă dau cu bicla și să renunț la paltoane, mă bucur că găsesc leurdă și urzici în piață și deci că pot trăi mai sănătos! Mi-e ciudă că, în loc să mă bucur că pot umbla ”cu capul gol”, cum zice bunica, mă bucur că pot să mă încalț în Converși pentru a bate cele câteva sute de metri în aer liber de la metrou spre job. Mi-e ciudă de mine și de faptul că nu am știut, nu am înțeles unele lucruri simple, prea ocupată fiind cu cele metafizice, cele consumatoare de neuroni, de inima neagră, de gânduri care mai de care mai de care.

Mi-e ciudă că am învățat, m-am străduit să învăț să amân, nu să prețuiesc clipa. Să mă tem, nu să mă arăt așa cum sunt. Să am grijă de cum sunt percepută, nu să am grijă de cum sunt pe dinăuntru, cum mă mai simt, cum o mai duc anii mei. Și mi-e ciudă că, în loc să mă bucur de aerul din parc, să mă dau în leagăn de una singură, mă bucur de neonul din birou și de priveliștea spre parc pe care o admir cu ochii mici, în fiecare dimineață.

De drumurile pe care nu le mai bat singură, cu muzica în urechi, ci doar cu gândurimiidegânduri și toți călătorii din metrou – pfiu, ce să mai zic. Nu mai zic.

Mi-e ciudă, băi, primăvară. Dar nu e prea târziu, cu tine. Știu că mai pot repara chestii, știu că mai pot deschide ochii mai larg ca să văd mai multe. Știu. Și-mi doresc. Și sper să fie în curând destul de primăvară și pentru mine.


Confuzie și ceață

Posted: January 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De la atâta ceață, oamenii nu mai știu să fie ei.

Mi se întâmplă și mie. Mi se pare uneori că nu îmi recunosc mâinile. Sunt prea fragile, prea mici, e imposibil să fie ale mele. Nu îmi pot traduce neliniștile, mi se pare că-s capricii de domnișoară. Alteori mi se pare că sunt cele mai mari greutăți. Pașii nu mi-i mai înțeleg deloc. Parcă mă duc, de capul lor, pe drumuri pe care altfel le-aș evita. Sau, nu știu dacă le-aș evita până la urmă- și lucrurile care îmi plac mi se par cufundate în ceață.

Tristețile sunt confundate cu oboseală. Amărăciunile sunt asimilate durerilor de cap. Nu-ți pică bine viața pe care o duci? Sigur ai mâncat ceva ce nu ți-a priit. Dezamăgirile sunt puse pe seama lipsei de somn. Oamenii te și se cred mai tari decât sunt, de fapt. De la ceață, nu mai vedem aproape nimic din interiorul nostru.

Cel mai rău e când ceața nu se ridică defel, oricâte sforțări ai face. Sfaturi despre cum să trăiești mai bine. Sport, alimentație sănătoasă, mantra, călătorii sau măcar planuri, mici răsfățuri, meditații, oameni inteligenți, pasiuni noi, cărți. Niciuna din chestiile astea nu te ajută să stai. Sunt doar forme mai elegante de escapism.

De asta nu îmi place mie ceața. Nu-mi mai e așa de frică de ea. Doar nu-mi place. Și în ultimul timp, și-a întins tentaculele disperate peste tot.


Si noaptea de octombrie ne curgea printre maini

Posted: October 14th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Atâta de iute ni se scurg zilele frumoase și așa de mult timp ne petrecem înconjurați de ceea ce trebuie să facem, de oamenii cu care nu vrem să ne înconjurăm, gândindu-ne într-un birou mic și întunecat la modalități prin care putem să facem mai bine, în care putem să fim mai mult, în care să maximizăm timpurile frumoase și să minimizăm pierderile – de parcă viața s-ar trăi într-un excel.

De parcă viața ar fi un grafic, de parcă avem alte instrumente de măsurare a succesului strategiilor noastre cu excepția gradului de omenie de care știm să facem dovadă – și chiar și ăsta este un criteriu cel puțin dubios.

Și nu știu cum se face că mă iau mereu durerile de inimă și gândurile felurite numai atunci când răsare un Trebuie mare de tot în fața mea, cam la fel de mare ca vârsta pe care nu o simt și diferitele joburi pe care nu le vreau.

Și mă gândesc, ca să îmi treacă, că îmi va ajunge să plec, să mă încui într-o cameră cochetă în Paris sau orice alt oraș, să mă amăgesc încă puțin cu evadările ăstea care or să îmi fie întotdeauna necesare, îndiferent ce aleg să fac și cum o să tot trăiesc.

Și noaptea de octombrie se scurge ușor și o indigestie poate, uneori, să fie un cadou, un fel de semnal de alarmă al unui organism care uneori e mai inteligent ca mine.


I am secretly in love with everyone

Posted: May 13th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Oamenii din jur isi schimba topicurile conversationale cu viteza cu care altii isi shimba sosetele. E simplu sa pari antisocial daca nu esti atent pret de numai cateva secunde. Ii asculti vorbind si te intrebi: unde sunt toate celelalte preocupari pe care credeai ca o sa le ai vesnic si de ce miroase luna mai a atata ploaie?

Am inceput sa vreau lucruri care ma speriau inainte. Culmea e ca si acum ma sperie putin, numai ca acum le vreau. Ma simt aproape in fiecare zi ca atunci cand te afli la intrarea de la parcul de distractii. Speriat, si totusi abia astepti sa vezi ce e inauntru. Palmele iti transpira cand te urci in roller coaster si parca te-ai da jos, dar e deja prea tarziu. N-am ajuns insa pana acolo, sunt doar la poarta, mai am ceva pasi.

In rest imi petrec timpul imaginandu-mi ca toti oamenii pe care ii cunosc sunt frumosi si calzi si buni. Imi imaginez ca as avea ce sa vorbesc cu fiecare, ca ne-am intelege, ca am fi cei mai buni prieteni, ca ne-ar prinde noaptea depanand cate in luna si in stele.

Si asa trec unele zile; as zice ca e o preocupare mai buna decat altele. Cum ar fi panditul de fire albe si de necazuri, ingrijorari cu privire la anotimpul ploios si smiorcaieli mai mult sau mai putin justificate cum ca viata e grea si totul e nasol.


Avem o primavara; ce facem cu ea?

Posted: March 1st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 2 Comments »

Mi-a venit in sfarsit primavara. Of! Ca tare am asteptat-o. Sfarsitul lui februarie mi-a adus cadou nu numai o vreme sumbra, cat si o picatura de depresie, similara cernelei pe care o foloseam in generala. Numai o picatura si era suficient pentru a strica orice.

Gandurile s-au invartit haotic in jurul status-quo-ului in care mi se parea ca ma aflu. Desi am reusit in februarie sa ma mut din nou, asa ca nu s-ar putea spune ca am stat degeaba. Insa mental, am cam stat. Am pierdut o groaza de timp cu privirea in gol, in loc sa mi-o aplec spre chestii mai interesante decat el, golul. Sigur nu ar fi greu sa gasesc. Nu ma pot holba insa la oameni, o sa par ciudata daca fac asta. Nu m-am mai holbat nici la carti, din lipsa de interes pentru intratul in lumile altora. Nu m-am mai holbat nici la ceas, motiv pentru care am fost mereu in intarziere.

Si uite cum azi a venit primavara si ma intreb ce o sa fac cu ea. Oare o sa am atata energie cat imi doresc ca sa imi apartin mie, din nou? Oare o sa am uneltele potrivite pentru a pregati mintea sa se deschida? Oare o sa gasesc pantofii potriviti pentru a strabate drumurile pe care vreau sa le strabat? Numai timpul si primavara vor decide, insa eu una simt ca e de bine.


Cand concretul te inteapa in talpa metaforica

Posted: February 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Imi aduc aminte angoasele existentiale pe care le aveam acum nu de mult, insa sigur cu o viata in urma. Cand nu stiam daca sa sun si pe cine sa sun si mai ales ce sa spun. Cand imi alegeam oamenii total gresiti pentru a-i iubi asa cum stiam eu cel mai corect si mai ales cand imi dadeam seama de ce-am facut. Cand scriam cu pixul pe hartie si fiecare punct atarna greu, greu de tot, asa cum atarnau si amintirile cand somnul dadea sa vina.

Fast forward cativa ani mai incoace si observ ca nu am scapat de mai nimic. Apasarea din piept, scheletii din dulap si cuvintele nerostite sunt tot acolo, numai ca acum sunt cauzate de chestii concrete. O anvelopa cu personalitate multipla imi da ulcer sentimental. Bara din spate a masinii mele ma face sa nu mai pot sa dorm fara aplicatii speciale de relaxare pe telefon. Facturi, impozite si cheltuieli neprevazute imi dau fiori asa cum imi dadeau mesajele alea de nu stiam cum si daca sa le trimit, in toiul noptii. Cand ma angajez in treburi si proiecte ma simt ca atunci cand ma angajam in prietenii cu oameni si nu stiam daca o sa tina si asta imi cauza fire de par alb metaforic.

Nu stiu cand am ajuns ca si lucrurile concrete, de oameni mari, sa ma macine atat de tare si la un nivel atat de profund. Cred ca asta se intampla, totusi, pentru ca se aplica zicala “suma viciilor trebuie sa ramana constanta”. Viciile mele sunt macinarile interioare, facutul de nervi nisip, framantarile si ingrijorarile. Cum in alte aspecte sunt pe drumul cel bun, am transferat framantarile spre alte departamente. Stiu ca nu-i bine. Stiu ca oamenii care sunt zen traiesc mai mult. Dar oare traiesc si mai in detaliu? Nu stiu.

Cert e ca prefer o pana de cauciuc unui stres emotional, un impozit unui schelet in dulap, o zi plina unei amaraciuni date te miri ce. Cumva, e mai bine asa, desi senzatia e ca nici acum nu sunt pe plus. Dar nu-mi place viteza si nici sa ma grabesc aiurea, asa ca astept sa devin zen, chiar daca astept mult si bine si asta ma macina.


Mai uameni.

Posted: November 19th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Ce-ar fi sa va reveniti voi nitel? Sa va scuturati sinele ingropat in astenie, sa va curatati de itele de panza de paianjen a nemultumirii de sine, sa cascati ochii si sa incepeti sa va bucurati de voi insiva?

Ce-ar fi sa va acceptati, sa va motivati, sa nu mai fiti acriti, sa credeti in voi, sa nu mai fiti atat de al dracului de dependenti?

Ideea acestui post este, fireste, sa nu faceti ce face Silvia, ci doar ce spune Silvia, pentru ca fireste ca am si eu pacatele mele. Insa de la un timp nu mai am loc de ale mele de dramele si pacatele altora. Avea bunica-mea o vorba: “Pacate amarate!”.

Nu stiu ce se intampla. Poate ca sunt oameni si oameni, luni si luni, ani si ani. Poate ca unii din oamenii care umbla ca niste morti vii pe strada sunt niste oameni foarte singuri care nu stiu cum sa ceara ajutor. Poate ca pentru altii o viata plina inseamna altceva decat ce inseamna pentru mine. Poate ca unii nu mai stiu sa traiasca altfel decat prin si pentru altii. Poate ca nici nu se cunosc pe sine si o fi prea tarziu acum sa mearga la scoala.

Poate ca nu iti trebuie decat dragoste.

Sau ura.

In orice caz, un sentiment radical.

Ideea e ca in noiembrie mi-as dori sa vad mai multe zambete si mai putine framantari. Atat.


Waving the white flag

Posted: November 17th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu mai stiu de cate ori mi-a venit sa ma retrag dintr-o cursa ce nu stiu sigur nici macar daca exista. Sa imi flutur toate batistele albe si apretate a supunere, sa cedez prada unui trai mic-burghez cuminte si fara riscuri ce aduce, fireste, o oarecare multumire sufleteasca.

De multe ori am zis ca, daca te predai si devii mediocru, poate ca e mai bine si poate ca din renuntare incep sa se intample lucruri.

Numai ca de fiecare data am trisat.

Nu stiu sa renunt. Nu complet, nu adevarat, nu cu totul.

In toata viata asta am renuntat cu adevarat de fix 3 ori.

Si ghici ce; nu s-a intamplat nimic. Viata are acest obicei ciudat de a merge inainte si in inertia asta unora le place sa creada ca asta inseamna ca se intampla lucruri.

E foarte sambata, foarte noiembrie si am foarte obosit. Imi vine sa ma schimb de tot la fel de mult cum imi vine sa ma tin de mana si sa nu-mi mai dau drumul, macar pentru inca o toamna. Mai e putin.