Momentary lapse of self

Posted: September 7th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Cred că e un moment în fiecare toamnă când amnezia e de preferat. Te pierzi pe tine prin frunzele care cad, prin ploile reci, prin drumurile care par mult mai lungi pe întuneric. De fapt tu ești unul și același, drumul e tot ăla, ploile nu fac nimic decât să spele mizeria lăsată de vară la afterparty.

Dar tu, tu negi realitatea și lucrurile care sunt fix cum erau. Închizi ochii și pe dinăuntru și știi că respiri, dar nu simți. Ții de tine ca de centura de siguranță într-un parc de distracții, dar e degeaba, te-ai dus. În altă toamnă, alte camere, alte vise, alte praguri.

Probabil că e un moment din ăsta pentru toată lumea, nu știu. Poate că delirez și doar mie mi se întâmplă așa: să nu mai știu să-mi semnez numele pentru că nu mai știu ce nume am și ce înseamnă a semna.

Doar că asta mi se petrecea mai târziu. Mi-era octombrie și străzile erau un ocean de frunze și vise risipite. Acum, nici nu s-a pus bine frigul, n-a căzut bine nici măcar sentința că mai avem un pic din an. Și iată-mă, rătăcită mai ceva ca altă dată când măcar puteam să mă prefac că știu cine-mi sunt.


My body, my battleground*

Posted: September 5th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Corpul meu – această bucată de fire, oase, amintiri și vânătăi – e singurul lucru de care puteam fi sigură. Ani în șir, m-am temut de el. Fiecare investigație medicală era o potențială tragedie. Fiecare vânătaie care se vindeca greu mă făcea să plâng. De mică, m-am temut să intervin asupra lui. Era cel mai ”al meu” lucru – și asta mă făcea să mă simt uneori masivă, greoaie, plutind prin univers fără pic de grație.

Nu m-am străduit nici să-l învăț lucruri. Să sară coarda, de exemplu. Să danseze. Să răspundă singur oamenilor și reacțiilor lor. Nu l-am dus la orele de sport – iar de asta mi-e rușine, acum. Nici la dentist nu l-am dus cum ar fi trebuit.

Corpul meu, cel mai al meu lucru din lume, receptaculul emoțiilor și trăirilor, m-a înstrăinat cel mai mult de mine însămi. Asta a făcut ca, pe parcurs, să-mi fie teamă de cele mai frivole chestii (de exemplu, să mă vopsesc) – sau de cele mai importante, dar pe care cum-necum le face toată lumea (de exemplu, să am un copil).

Am pus stop acestor griji și am început să-mi apreciez cu adevărat corpul când am realizat că e al meu și că e cu totul al meu. Am intervenit asupra lui. Fără frică, sau cel puțin fără frica la care mă așteptam, mi-am făcut primul tatuaj, apoi un pierce, apoi al doilea tatuaj. Lucruri definitive, de care nu mă mai tem acum. Adaptabilitatea mea la propriul meu corp m-a uimit. Rezistența lui, frumusețea acestui teren de dispute, război cu mine și alții m-a înduioșat. I-am dat mâncare mai bună, l-am dus la doctor, fac sport de la începutul anului cu regularitate.

Câmpul ăsta de bătălie a devenit zona unui minunat armistițiu. Mintea mea s-a relaxat, odată cu trupul. Au izvorât lucruri bune. La 32 de ani, învăț și eu că grija față de trup poate însemna eliminarea din rădăcină a fobiilor pe care, poate, nici nu știai că le ai.

 

 

*Barbara Kruger


Ce-am mai pierdut

Posted: September 1st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

- O pereche de șosete la care țineam destul de mult (mă rog, pe cât poți să spui că te-ai atașat de niște șosete). Măcar le-am pierdut în pereche, au cu cine juca șah.

- O bluză mișto, gri, care, dacă stau să mă gândesc mai bine, e probabil rătăcită în dulapul meu unde încap deopotrivă Narnia, lumea din Avatar și planeta maimuțelor – deci e un pic mai rău decât dacă ar fi fost pierdută altundeva.

- Un telefon la care am dat și primit cele mai frumoase telefoane, pe care am scris cele mai poetice sms-uri, din care m-am hrănit un an – de parcă mă alimentam eu la el, nu el la priză. Nici el nu cred că e pierdut de tot, dar…

- Cheful de a mai asculta The Cure oriunde, oricând. Nu că nu-mi mai plac, dar îmi amintesc de atâtea lucruri, nu toate bune, că prefer amnezia și alte trupe.

- Convingerea că toți oamenii au o fărâmă de ceva anume, special, unic în ei. N-am pățit nimic, doar am crescut și mi-am dat seama că nu putem fi toți floricele speciale.

- Un pix primit de la cineva de care nu știu nici acum dacă mi-a plăcut sau nu. Ciudat.

- Dorința de a încheia orice listă în numere impare. Se pare că sunt invers: unii, pe măsură ce îmbătrânesc, capătă tot felul de obsesii, iar eu încep să scap de ele.


Și înc-o vară…

Posted: August 24th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Momentul acela când te uiți în calendar cu o uimire înduioșătoare și realizezi că timpul face ce știe el mai bine. Trece. Nu e de mirare, e probabil unul din puținele lucruri de care poți să fii sută la sută sigur (și restul de care ești sigur derivă din el): timpul trece. Nu e surpriză că nici azi, când puneai de cafea, ceasurile nu s-au oprit și lumea nu a stat, uimită, în loc.

Și totuși mă trezesc prinsă în gânduri și discuții sterile, uite cum trece vara, se duce și anul ăsta, mai e un pic și ne văităm de frig. Și, ca într-un roller coaster în care te-ai urcat fără să analizezi corect riscurile, stai cuminte și răbdător să se termine tot chinul și să te duci să-ți dai, apoi, cu apă rece pe față, repetând ca o mantra ”nu mai fac asta niciodată”. (spoiler: o să o mai faci).

Nu știu ce să zic în fața acestei uimiri. Că sunt tristă că trece vara? Da, evident. Că mă întreb unde se duce timpul? Nu, nu mă întreb că nu sunt copil. Că mă sperie vastitatea universului în care ne rotim ca niște gâște? Sigur.

Doar că na, vedeți voi, ce poți discuta în lift? Nu e ca și cum cele 3 sau 5 etaje pe care le urc aproape zilnic sunt propice pentru a naște discuții despre spaima care mă ține trează noaptea pe la 3, ultima oară când te-ai simțit om, gândurile horror care te cuprind când ai mai mult de 5 minute singur, tu cu tine. Discuți despre vreme și timp. Aia faci. Și te miri cum de există acest paradox: vorbești în lift despre cât de repede trece timpul, în vreme ce acele minute în el par a nu se mai sfârși niciodată.


Is it morning in LA?

Posted: August 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

E joi dimineață și sunt în Heathrow. Încă 4 ore și decolez spre LA. După câteva zile acolo, plec spre NY.

Sunt așa de fericită că nu pot să scriu chestiile astea decât așa, mecanic.

Când voi veți citi treburile astea, eu voi fi împlinit 32 de ani. Și de câțiva ani, călătoritul a devenit dintr-un vis frumos o prioritate. Nu trăiesc responsabil, din punct de vedere financiar. Dar trăiesc responsabil în ceea ce privește amintirile mele. Nu investesc în mai nimic. Nu mai iau proiecte extra, pe lângă munca de zi cu zi, decât dacă îmi trebuie banii pentru o călătorie. E una din singurele mele supape, una din singurele chestii care mă ajută să nu o iau razna. Iubesc senzația de abandon din aeroport, gândul că ești anonim. Gândul că ești, cumva, la fel ca toți ceilalți care caută poarta lor. Iubesc senzația molcomă, firavă, a capului meu pe perna de călătorie, a modului în care adorm aproape instant, cum nici acasă nu o fac. Iubesc rucsacul meu cel roșu și modul în care am învățat să-l organizez. Cărțile citite în avion – cumva le țin minte cel mai bine. Iubesc când ajung undeva și ies din aeroport și trag aer străin în piept și-mi spun: ăsta e aerul meu acum.

Ce vreau să spun e asta: după ani și ani, mi-am dat seama că fiecare om ar trebui să-mi fie ca o călătorie, nu ca o haltă. Ceea ce vreau și eu să fiu: o vacanță, o gură de aer proaspăt. Ceea ce vă doresc tuturor.

Undeva bipăie o mașină de transportat bagaje, se ciocnesc căni de cafea, undeva departe un grup de spanioli ciocnește o bere craft britanică – ce dacă e abia 12. Cine știe ce lung e și drumul lor. Eu mă uit la ceas, tic, tac, 31 devine 32. Chiar, e dimineață în LA?


Alergători de cursă lungă

Posted: May 21st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am gândit mult la singurătatea alergătorului de cursă lungă. Nu, nu cartea, ci sentimentul. Să tragi înainte singur, să ai picioarele pline de răni, să te simți umilit de drumul care a mai rămas și mândru de cel care a trecut.

Sunt zile în care mă simt ca într-o strânsoare din care nu prea vreau să scap, pentru că mă face să mă simt vie. Așa cum și rănile alea ale alergătorului îi amintesc că drumul e real și mai e un pic până departe.

Doar că e o iluzie. E periculos să-ți tragi seva din strânsori, drumuri lungi, destinații imposibile. Nu ajută pe nimeni, vine dimineața, îți pui de cafea, te uiți în ibric, îți ghicești prezentul și nu e ceea ce credeai că e. Nu ești mai viu ca alții, mai merituos, mai șmecher, mai tare. Ești doar un pic mai singur, un pic mai deznădăjduit, un pic mai mic.

Și când tragi linia și/ sau treci linia de sosire, endorfinele te mint c-a fost bine.

Numai că tu știi.

 


Admin

Posted: March 27th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Click, click, dimineață.

Sunt zile când nu știum cum de-am făcut să ajung la birou. Dimineți în care totul se mișcă pe fast forward, lumea pare a se sfârși, miroase a încins de cât de repede se mișcă, totul în jur e un carusel dement și totuși cea mai mare grijă a mea este să-mi stea părul bine

*ceea ce arată că nimic nu se schimbă din copilărie*

și să ies din casă val-vârtej, nu cumva să-mi fie frică.

Sunt și zile din celelalte. În care mi se pare că am trăit 100 de ani și mai am încă 1000. Mă uit la cafeaua care mi se varsă în cană de la espressorul care mă urăște

*dar asta e o altă poveste*

și mi se pare că mă uit la un cinemagraph. Așaaaa înceeet seee miiiișcă și ziua pare că nu mai începe. Eu pot pune pariu că sunt undeva, dar când mă uit mai bine, sunt acolo unde am început.

Sigur că sufletului nu-i șade bine în astfel de circumstanțe. Când pe repede înainte, când pe încetișor, că amețesc… ce să mai înțeleagă și el, mai ales când are altele pe cap. Uite, e primăvară, trebuie făcută curățenia în dulapul cu fantome, nu e chiar așa simplu. Am discuții cu el în fiecare dimineață stranie, dar na, e ca și cum vorbești cu un copil. Sau mă rog, e exact ca și cum vorbești cu un copil.

În orice caz. Cel mai des se întâmplă să fiu între viteze și recunosc: asta e cel mai enervant.


De-ar fi așa simplu

Posted: December 14th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

De-ar fi așa de ușor să-ți faci curat în gânduri cum e să-ți faci curat în bibliotecă, ce vieți bune de oameni cu locuințe aranjate la linie am avea. Măcar un pic.

Ne-am organiza cu toții într-o zi, de preferință duminica, atunci când ne cuprinde un ennui deosebit. Am zice „Așa nu se mai poate!” și, plini de năduf, ne-am apuca să scoatem tot ce avem din rafturi, să descoperim tot ce am dosit și nu mai găseam atunci când căutam, toate gândurile pierdute și lapsusurile, toate amintirile refulate și toate bucuriile mici de care am uitat.

Ne-am lua niște saci mari, rezistenți, poate chiar parfumați ca să nu mai mirosim din nou tot bullshit-ul din anumite gânduri.

Și ne-am apuca de selectat: asta aici, asta acolo, asta o dau unui prieten.

Ne-ar prinde seara aranjând apoi cele rămase pe categorii, culori, sentimente, resentimente, planuri, planuri complet irealizabile, vise, pasiuni etc. Și multe ore mai târziu am privi mulțumiți către cele realizate, sorbind un ceai cu certitudinea omului că și-a pus viața în ordine.

Luni dimineață, regăsim același haos pe care abia l-am curățat.

*Orice asemănare cu persoane și fapte reale este pur întâmplătoare.*

 


Open

Posted: October 4th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Deși scriu pe blog din 2006 și trăiesc din scris, more or less, de 8 ani, nu mi-am dat seama niciodată, până astă toamnă, cât de vulnerabil te face asta.

Să scrii înseamnă să-ți pui pe tavă inima, credințele, sufletul și tot, pentru a fi analizate, disecate, comentate, discutate. Vin la job în fiecare zi pentru a mi se întâmpla asta. Vin zi de zi într-un loc unde ideile și cum le pun eu în cuvinte sunt adesea, fără menajamente, aruncate la gunoi. Și nu mă plâng, nu mă pot plânge. Fără asta, n-aș mai avea acel faimos ”drive”.

Pe blog am expus, cum am știut eu, zeci, sute de sentimente, am fost aici când am fost cel mai slabă și i-am lăsat pe oameni să știe asta.

Și cartea, oh, cartea! De câte ori mă rușinez când vorbește cineva despre ea. Ce greu mi-a fost s-o promovez. Nu mă gândeam decât că ”gata, asta e. Sunt aflată”. Cartea asta care a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine a fost, deloc surprinzător, și cel mai greu. Cât am conceput-o, scris-o, scos-o la tipar nu m-am simțit altfel decât inaptă. Nu foarte deșteaptă. Cu nimic de spus.

Și totuși. Am dat înainte.

La un moment dat te simți golaș, dar trebuie să te umpli la loc. Când te expui, trebuie să găsești cele mai inovative moduri de a te ascunde. Trebuie să știi cum să faci să te  simți din nou deștept. Să nu te mai simți un rebut umblător. Îți trebuie ”drive” și pentru asta. Lucrezi cel mai mult cu tine și asta e cel mai afurisit, înfricoșător, teribil și minunat lucru pe care îl poți face în viața asta.

Cel puțin, așa e pentru mine, care fuzionez cu tastele de la laptop mai ceva ca timbrul cu scrisoarea. Nici acum nu mă simt deșteaptă. De fapt, de câteva luni trec prin niște chinuri cumplite în sensul ăsta. Nu mai găsesc înțelepciunea, nu mai știu unde să mă duc. Da, nu mai am sensibilitatea aceea care era doar a mea. Prietenul care mi-a zis asta a simțit că voi deveni obsedată de observația lui și m-a tot asigurat că nu e un lucru rău. Dar evident că asta am făcut și mi-am dat seama de ce: fără sensibilitatea aia, eu nu mai pot să mă pun acolo, în lume, într-un loc.

Scriu, deci, mecanic, de la un timp. La muncă vin cu capul plecat și ideile parcă-și caută intenționat locul în gunoi. Acasă… nu mai zic de când n-am mai scris așa cum o făceam.

Culmea e că sunt sigură că am lăsat să se întâmple asta pentru că aveam impresia că mă protejez. Așa o fi. Doar că m-am și ferit de la a fi așa cum știu eu. Și acum nu știu de unde să demarez. Și sper să aflu. Pentru că drumul ăsta e al dracu de singuratic și-ți cere tot ce ai, iar eu nu mai știu câte mai am.


Oh so random

Posted: September 2nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.