Oh so random

Posted: September 2nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.


Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


Vară, vară…

Posted: June 10th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Miroase a cireșe. A tei. A vise, a planuri, miroase a viață.

În ultimul timp am fost cufundată în concret. M-am gândit mult. M-am gândit mult la mine, cea de acum, la mine, cea din viitor, la cum aș vrea să fiu și ce mi-aș dori să pot oferi oamenilor și cum pot să fac să mă dezvolt în direcția asta. M-am gândit la cei de lângă mine și la faptul că merită cea mai bună versiune a mea. M-am gândit la visele pe care le-am adunat, pe cele pe care le-am dăruit și la cele pe care încă nu am îndrăznit să le pun pe hârtie, deși bântuie camerele creierului meu de ceva vreme.

M-am gândit mult și serios și am fost mult, mult mai atentă și la ce se petrece în jurul meu. Ce-am găsit m-a înfuriat și m-a speriat deopotrivă. Am tras concluzia că da, viața, orașul, țara sunt cum ți le faci tu, dar nu poți nici să fii complet izolat. Sunt lucruri ce nu țin de noi care ne afectează zi de zi, chiar dacă încercăm să zâmbim, să gândim pozitiv, să legea atracției universale and all that jazz. Și când zi de zi ieși din casă și dai de cel mai absurd teatru pus în scenă vreodată, de l-ar fi făcut și pe Ionesco să roșească, ți-e puțin cam greu să funcționezi.

Culmea e că în procesul ăsta al meu de gândire s-a întâmplat să se amestece și niște alegeri, niște căcaturi majore care s-au petrecut în țara asta, niște probleme personale cu pisici și animale maltratate/abandonate (mdea, de când am pisici I am ”that lady”). Și asta nu a ajutat deloc.

Mai am mult de gândit. Am toată vara, toamna și poate și un pic din iarnă. Dar apoi trebuie să pun gândurile astea în desagă, să le las să se decanteze și să scot din ele ce e mai bun pentru mine și pentru ceilalți. Vorba aia, trebuie să-ți pui ție masca de oxigen mai întâi.

Totuși, n-am uitat să fie vară. Azi mi-am scos trotineta pe stradă, pe sub teii încă înfloriți. Azi e cald, dar nu prea cald, vineri, dar nu prea vineri. Azi e un pic de pauză de la gânduri. Numai să nu mi se strice butonul și să intru pe fwd.


I’m not living, I’m just killing time*

Posted: May 16th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

*aici

 

Azi dimineață m-am trezit ca niciodată.

Pentru câteva clipe nu am fost eu. Nu știu cine am fost. Nu am înțeles ce trebuie să fac cu mâinile, ce e cu patul ăsta, de ce sunt lucrurile aranjate așa în cameră și, de fapt, ce e aia o cameră.

Am mai trăit clipe de confuzie – ultima pe care mi-o amintesc e recentă, eram într-un aeroport mult prea treaz pentru ora 1:30 AM și eu știam doar că trebuie să merg acasă, dar nu puteam conceptualiza acest ”acasă”.

Doar că acum am fost complet ruptă de mine, de corpul meu, de ceea ce știu despre mine.  O senzație rece și întunecoasă, apăsătoare ca o noapte prea caldă de august în care nu-ți merge ventilatorul și tu ești prea obosit și ai mâncat prea greu la prânz.

Nu mai știu cum am revenit la realitatea mea. Am stat și am așteptat, probabil. Nu asta facem cu toții? Oare nu pentru asta m-am antrenat atâția ani?

Ca, atunci când îmi trece vreun gând altfel prin cap, să aștept să treacă. Când deschid ușa spre Narnia, să aștept să vină cineva s-o închidă. Când dau de piticul de la capătul curcubeului, să nu-i spun nimic, să aștept să plece.

Uneori, doar uneori, pare că întreaga viață e o amorțeală.


Și când ești la metrou

Posted: April 25th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Uneori vii de la muncă pe la șapte jumate seara așa și prinzi metroul gol. Grămezile de oameni s-au dus deja acasă, acum mai sunt 2-3 rătăciți. Și mergi cu Gaslight Anthem în urechi, cu bocancii ăia verzi în care ai transpirat și te simți cam urâțică în hanoracul ăla.

Dar ești așa de cotropită de fericire că nu știi de ce să te ții cât să nu cazi. N-ai mai fost așa de ceva vreme.

Ești fericită că ai rucsacul plin de șosete cu pepeni, cadouri de Paște și planuri, că deși Gaslight sunt în pauză s-ar putea reuni oricând și ai putea răguși pe ’59 sound, că viața e așa cum e și nu e altfel, că ai pierdut fix cât ai pierdut și că ai plâns fix cât ai plâns, că azi a fost luni și ai fostlamuncălanaiba.

Sunt fericiri.

Pe culmi de munte, în Seychelles (cred – trebuie să fie oameni fericiți acolo), în luciri de diamante, în săruturi de adolescenți, în conturi în bancă, în apusuri cu Prosecco, în parapante și în fugi.

Și sunt și alte fericiri.

Mici. În metrou. Și foarte, dar atât de ale tale.


Înapoi în mare**

Posted: March 21st, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , | No Comments »

Te apuci să faci chestii – bani, muncă, relații, copii. Te apuci să faci o grămadă de lucruri și uiți de tine. Te trezești brusc într-o dimineață ca un pește pe uscat: nelalocul tău și pe moarte și zău dacă știi ce e mai rău. Ai vrea să desfaci tot ce ai făcut. Ai vrea să uiți tot ce ți-ai amintit. Ai vrea să nu mai știi să te trezești, dimineața. Să știi doar să visezi și asta să-ți fie singura realitate.

Ai vrea, de pildă, să uiți să te-ai lăsat de fumat și să-ți mai aprinzi una. Să uiți că te-ai lăsat de iubit anumiți oameni și să le scrii poezii, ca pe vremuri. Să uiți că nu mai știi să te îmbraci în altceva decât în negru, gri, alb.

Dar când te apuci să-ți croiești un om nou care nu ești tu, nu mai poți să te lași.

Trebuie să continui cu mascarada. Tot înainte, poate-poate iese ceva. Și de nu iese – și mai bine. Tu ai vrut! Ai încercat!

Ai încercat pe dracu’.

Puține chestii ai mai încercat de când ai crescut.

 

*Acest text reprezintă o ficțiune. Niciun fapt relatat nu are legătură cu realitatea (voastră).*

 

**Titlu


Vis de primăvară

Posted: February 22nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Momentul ăla când îți dai seama că mai e un pic și ești în martie.

Mica panică în fața faptului că a trecut iarna și ți-au cam trecut toate scuzele care încep cu “hai să treacă iarna”.

Nu mai poți să te prefaci prea mult, la o adică. Îți plictisești și publicul.

Și ce mai rămâne de făcut? Să fii autentic, desigur.

E însă așa de greu după ce luni, ani în șir ai făcut tot ce-ai putut ca să fii altcineva.

Ca să fii altfel, cu sclipici și paiete, să fii ușor identificat din mulțime, deși ție ți-e frică, de fapt, de mulțimi.

Și taman acum și-a găsit și iarna asta să treacă. Când tocmai ce stăteai bine pe canapea, adâncit într-o lene sălbatică aproape.

Dar hai, un picior în fața altuia. Un picior în teniși în fața altuia în bocanc, întinzi mâna în cămașă și te scuturi cu umărul de haina groasă, galbenă, de iarnă.

Hai înc-un pic. Că doară n-o veni încă un viscol acum… nu?*

*Nu. Nu te mai uita cu speranța omului leneș pe geam. Chiar e cazul să descui ușa.


Cântec de ianuarie

Posted: January 15th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Și stai liniștit și asculți de tine.

E ianuarie, sunt fel și fel de avertizări meteo. Ai și tu una: avertizare de lipsă de voință.

Stai apatic și nu știi să vrei. Cu picioarele îndoite sub tine, cu pătura strânsă la piept, cu praf pe vraful de cărți de pe măsuță, cu mucegai în cana de cafea.

Și totuși nu e rău. Nu te simți abandonat sau singur sau degeaba. Cel mai bine ai putea spune despre tine că nu te simți.

Ai luat o pauză. De la a simți că te transpui din nou pe piesa *aia*, știi tu care. Aia care îți amintește mereu de o viață care s-a sfârșit și după care nu ai apucat să ții doliu.

Ai luat o pauză de la citatul *ăla*. Ăla pe care îl scrii, ca pe o mantra, pe toate caietele neîncepute pe care le cumperi doar-doar s-or umple singure de idei.

Ai luat o pauză de la scrâșnitul din dinți practicat invariabil în fiecare dimineață în care, după ce că ajungi și la birou, sub neoane pentru încă 9 ore, observi că cineva ți-a furat cana de cafea.

Ai luat pauză de la a te plimba prin parcul *ăla* despre care nu ai povestit nimănui. Nu ți-ai mai plimbat șovăielile pe acolo de ceva vreme, așteptând un deznodământ din altă parte.

E ianuarie și e cod portocaliu de… nimic.

Și nu e așa de rău. E duios. E necesar. E  la timp.


The giving year

Posted: December 30th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

A fost un an bun.

A fost un an rău.

Și ambele afirmații sunt cât se poate de adevărate.

Înclin să cred că nu mai există an bun sau rău. Există ambele împreună. Pentru fiecare zâmbet, există un moment de singurătate cruntă. Pentru fiecare înfrângere, există un prieten care te scoate la cafea.

Anul ăsta am învățat să dăruiesc. Și mi-e rușine că am învățat asta la 30 de ani. Dar hei, am învățat.

Anul ăsta mi-am reamintit să-mi iau la revedere. Și of, cât a durut.

Anul ăsta am învățat importanța unei perechi trainice de pantofi. Și am ajuns mai departe decât aș fi crezut.

Anul ăsta mi-am reamintit că suntem mici și ușor de luat de vânt. Și că tocmai de aia e important să ne construim rădăcini alături de cine trebuie.

Anul ăsta mi-am dat seama că avem datoria, față de noi, să trăim cât mai frumos putem.

Anul ăsta mi-am apreciat canapeaua, dar și faptul că pot să-mi planific vacanțe peste 6 luni.

A fost un an. Și povestea continuă.

 


Grinch.

Posted: December 17th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | No Comments »

Cred că există o vârstă critică, aia în care ajungem să pierdem spiritul Crăciunului cu totul. O vreme ne prefacem că e ok, ne ascundem tristețea prin cadouri care mai de care mai scumpe, cât să ne ia ochii nouă, nu neapărat celor pe care vrem să-i fericim. Apoi, probabil că pentru ăia care au copii e ușor mai simplu, că nah. Te străduiești pentru ei și până la urmă începe să-ți placă cum se învârte roata și ajungi tu să fii Moș Crăciun.

Pentru alții, cred că vine un moment în care renunți. Cred că că la mine s-a întâmplat pe la 30 de ani, acuș adică. Și mă simt de parcă mi-aș fi pierdut cel mai bun prieten.

Cumva uneori sper că sunt într-un film din ăla cu happy end, în care mă comport ca un Grinch o oră pentru ca apoi să mi se demonstreze că fiecare din noi duce în suflet spiritul Crăciunului, etc etc. Și cadrul final să fie cu zăpadă și familia adunată în jurul focului.

Dar îmi dau și eu seama ca e o speranță absurdă și că de fapt, chiar se întâmplă. Anul ăsta mi-e foarte greu, imposibil chiar, să mai simt zurgălăi în locul ăla din stânga.

Tot ce simt e o amărăciune de-o duc cu mine de două luni încoace, rușinea că inabilitatea mea de a mă bucura de perioada asta mă împiedică să mă străduiesc să le arăt și altora că îmi pasă, apăsari din astea de om matur care țin de cât ai în buzunar, griji felurite și stupide despre viitor care mă apucă de picior fix pe la 2, 3 noaptea, când mă trezesc ca să beau apa și de fapt zici că beau un pahar mare de nenorociri.

Tot ce vreau e să mă lase toată lumea în pace, să zac acasă cu pisicile și multele, prea multele cărți adunate și necitite. Un pic de timp pentru mine. Un moment de răgaz să înțeleg și eu ce dracu se întâmplă – oare sunt doar obosită până la epuizare, sau adultă până la epuizare?

Dar hei, pentru că aparent nu mai cred în Moș Crăciun, nu o să primesc ce vreau.

Grinch.