Ati innebunit cu totii?!

Posted: August 23rd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | 2 Comments »

Mi se pare incredibil cum aleg unii sa traiasca. Sunt o fire destul de toleranta si, in general, nu ma intereseaza ce si cum si mai ales de ce fac oamenii ceea ce fac, sunt convinsa ca avem cu totii motivatiile noastre pentru a fi cat de destepti sau de prosti vrem.

Dar, pentru ca exista Facebook si Twitter si pentru ca e meseria mea sa le calaresc, numarul de dati in care dau nas in nas cu diversi oameni si diverse reactii e suficient de mare cat sa ma scoata din sarite.

Nu pot sa inteleg / accept ca exista atatia oameni care duc razboaie zilnice cu aerul conditionat; sunt birouri in care numai despre asta de vorbeste, dupa care discutia se continua, in mod evident, si acasa. Oamenii se cearta ca e prea cald, ca e prea rece, ca e prea curent. Si chiar se cearta! Asta e problema lor, zi de zi: sa ajunga la munca si sa se certe cu toata lumea si daca se poate si cu vremea. Asta ii macina, asta ii face sa se aprinda.

Este incredibil ca am ajuns atat de marunti, ca putem sa folosim internetul pentru atatea si atatea scopuri, iar noi il folosim pentru aproape nimic. Nimic de importanta sau substanta. Oamenii discuta mii de minute despre un amarat de bec, reactia noastra initiala cand ne e frig, inainte sa ne luam o patura, este sa ne plangem online, ca sa nu mai zic ca nu mai stim sa reparam nimic fara a scrie pe Facebook, eventual si cu tag.

Relatiile se duc pe net intr-un mod extrem de superficial, nu mai stim sa stam, sa fim unii cu altii – si asta o spun eu, care petrec mai mult timp pe internet decat e necesar sau poate sanatos. Si chiar si eu am realizat ca am o problema care altfel nu ar fi existat, daca nu as fi fost mereu “conectata”.

Ieri am gasit o poza cu mine de cand eram mica. M-am simtit… dezumanizata, depersonalizata. Fata mica, blonda, cu un zambet mare pe fata, ma privea si vedea prin mine. Am uitat cum eram atunci si poate ca e normal; tricoul si sandalutele pe care le purtam in poza acum nu imi mai spuneau nimic, desi poate candva le-am iubit (de mica am iubit lucrurile, pentru ca le investeam cu tot soiul de calitati umane – era atat de grav ca nu puteam sa pierd nici macar un pix).

Instrainarea asta de noi insine e poate fireasca; poate ca nu am putea sa supravietuim daca nu ne-am indeparta, lepada de noi. Numai ca azi asta se intampla mult prea accelerat, ajungi sa nu mai stii de pe o zi pe alta cine esti. Si asta e cel mai ciudat si rau si asta ma face sa am momente cand da, imi pasa ce fac ceilalti si da, sunt convinsa ca o fac foarte, foarte prost.


Haos in 8 ore. Sau mai mult.

Posted: August 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

M-am saturat de haosul controlat de minim 8 ore. Cred ca imi trebuie iar un concediu! Problema e ca traiesc in haos orice as face. Sunt cascata, e clar. Sunt cascata si in vacanta, si la munca, si acasa, si pe scarile de la metrou, si in mintea mea, si in mintea altora. Sunt imprastiata si probabil de aia imi petrec foarte mult timp facand curat. Ca sa imi asez gandurile, mintile mai bine. Plus, cand mai freci o mobila cu sarg si cu Pronto din ala de miroase a iasomie, parca-parca ti se mai lustruiesc si gandurile nitelus.

Ieri m-am gandit la ce sunt dispusi oamenii sa sacrifice pentru a fi fericiti. Dupa care mi-am dat seama ca privesc problema gresit. Daca faci ceva ca sa fii fericit, nu percepi chestia asta ca pe un sacrificiu. Nici simplu poate ca nu e, dar nu te gandesti ca vai ce chin este. Nu. E ceva firesc, normal. Nu cred ca te chinui ca sa fii fericit. Tu, in esenta ta, nu percepi asta ca pe un chin incredibil. Mai degraba consider ca te chinui ca sa fii multumit. Aia da.

Nu imi vine sa cred ca mai e asa de putin din vara asta. A fost una din verile pe care o sa le tin minte si o sa le visez si o sa le dau drept exemplu. A fost una din verile care le modeleaza pe celelalte. A fost una din lunile alea ale lui August de le iubesc eu atat, in care inveti multe chestii, unele placute, altele oribile, altele pur si simplu stranii, dar care te vor ajuta sa fii un om mai bun.

Oamenii sunt uneori ca niste musculite de otet cu trompetele la purtator. Stau putin pe langa tine si au grija ca, in timpul asta, tu sa nu simti niciun dram de confort.

Ah, si ma bucur ca mai e putin pana cand se termina vara. Am timp sa inghesui in timpul asta toate inghetatele pe care nu le-am mancat pana acum


Si doar mi-am spus sa am rabdare

Posted: August 29th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Pacat ca nu stiu sa ma ascult. Stiu de ce nu am rabdare. Pentru ca mi-e teama ca lucrurile sa nu ramana asa. Atunci cand am rabdare, inseamna ca mi-e bine.  Iar in ultimul timp, numai rabdatoare nu am fost.

Pana azi. Cand m-am trezit, m-am dat jos din pat pentru a-mi face cafeaua si am realizat. Ca imi asum toate lucrurile care mi s-au intamplat si ca, slava domnului, nu mai dau vina pe nimeni.

De vreo cateva zile, simt foarte acut si foarte pe viu ce inseamna un cerc vicios. Un cerc din care nu ai cum iesi, pentru ca ceea ce trebuie sa faci pentru a iesi se inscrie tot in cerc. Ca un soricel in labirint, nu vad alta cale decat sa merg tot pe unde am mai fost si sa-mi rod unghiile de nefericire cand vad aceleasi peisaje.

Totusi, daca te uiti atent, exista intotdeauna o cale pentru a iesi din cercul vicios. Doar ca uneori aceasta cale iti cere si pielea de pe tine. Iar eu incep sa ma inchid. Nu stiu daca e bine sau rau; cert e ca, in chestiuni sufletesti, uneori nu poti lua decizii singur si nici macar nu trebuie. Iar pe alea pe care le iei, ei bine, trebuie sa le iei cu inima deschisa. Orice ar insemna asta si pentru oricine.

Nu stiu daca am vreo concluzie. De fapt, sigur nu am, pentru ca nu e finalul unui film din care sa invatam toti cate ceva. Doar ca azi am fost nespus de binedispusa. Pentru ca uite, viata e acum si aici, asa cum e ea. Chiar daca uneori nu mai stii cat fac 1 cu 1 si mai ales de ce.