Is it morning in LA?

Posted: August 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

E joi dimineață și sunt în Heathrow. Încă 4 ore și decolez spre LA. După câteva zile acolo, plec spre NY.

Sunt așa de fericită că nu pot să scriu chestiile astea decât așa, mecanic.

Când voi veți citi treburile astea, eu voi fi împlinit 32 de ani. Și de câțiva ani, călătoritul a devenit dintr-un vis frumos o prioritate. Nu trăiesc responsabil, din punct de vedere financiar. Dar trăiesc responsabil în ceea ce privește amintirile mele. Nu investesc în mai nimic. Nu mai iau proiecte extra, pe lângă munca de zi cu zi, decât dacă îmi trebuie banii pentru o călătorie. E una din singurele mele supape, una din singurele chestii care mă ajută să nu o iau razna. Iubesc senzația de abandon din aeroport, gândul că ești anonim. Gândul că ești, cumva, la fel ca toți ceilalți care caută poarta lor. Iubesc senzația molcomă, firavă, a capului meu pe perna de călătorie, a modului în care adorm aproape instant, cum nici acasă nu o fac. Iubesc rucsacul meu cel roșu și modul în care am învățat să-l organizez. Cărțile citite în avion – cumva le țin minte cel mai bine. Iubesc când ajung undeva și ies din aeroport și trag aer străin în piept și-mi spun: ăsta e aerul meu acum.

Ce vreau să spun e asta: după ani și ani, mi-am dat seama că fiecare om ar trebui să-mi fie ca o călătorie, nu ca o haltă. Ceea ce vreau și eu să fiu: o vacanță, o gură de aer proaspăt. Ceea ce vă doresc tuturor.

Undeva bipăie o mașină de transportat bagaje, se ciocnesc căni de cafea, undeva departe un grup de spanioli ciocnește o bere craft britanică – ce dacă e abia 12. Cine știe ce lung e și drumul lor. Eu mă uit la ceas, tic, tac, 31 devine 32. Chiar, e dimineață în LA?


Și mai am o lună

Posted: July 2nd, 2015 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: | 4 Comments »

Număr cu sfințenie zilele până la plecarea mea în Scoția de parcă aș putea găsi o cale prin care să le fac să pară mai puține. Dar ca într-un film sci-fi, ele par că se lungesc din ce în ce, spre marea mea disperare.

Nu știu de ce am așa nevoie de o evadare. Să fie pentru că obosesc mai repede, din cauza tiroidei? Să fie pentru că sunt epuizată de la muncă? Să fie pentru că mai am o lună și 4 zile până când împlinesc 30 de ani și vârsta asta mă obosește a priori? Să fie pentru că am lansat cartea  și mi se pare uneori că am făcut fie prea mult, fie prea puțin? Să fie toate astea îngrămădite în mine, iar eu sunt doar un om mic?

Mă strânge vara de mâna dreaptă, mă așteaptă marea, mă învălui în vise, mai am puțin de tot și plec să văd locuri despre care am citit când eram mică. Mai am puțin și rucsacul îmi va deveni, iar, bun prieten. Mai e un pic până când singura grijă va fi să-mi leg șireturile bine, să mă dau cu loțiune de protecție solară, să beau a patra cafea și să uit de unde am plecat, doar un pic.

Mă obosesc locurile astea, cred. Aș migra ca o pasăre, juma’ de an pe te-miri-unde, doar-doar aș regăsi ceva din mine, un spirit liric pe care l-am înstrăinat, un fel de-a face lucrurile care îmi părea mai bun, putința de a visa ca înainte, ca demult, ca ieri.


Ca de aer

Posted: April 15th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Am nevoie de locuri noi ca de aer.

Altfel, sunt nevoită să caut noutățile în mine însămi, iar asta e de o mie de ori mai complicat decât să te urci în primul avion cu destinația oriunde.

Am nevoie de străzi noi pe care să-mi aștern pașii obosiți, de drumuri noi pe care să le bat cu ochii mereu semi-închiși, ca-ntr-un vis, am nevoie de oameni în jur pe care nu mai am cum să-i văd apoi așa ușor și, deci, să-mi port sentimentele pe mânecă mai bine decât o pot face în universul meu mic.

Am nevoie de stânci antice, de trenuri mirosind a nou, de muzee pline de gânduri și sentimente, de îmbulzeală, de bilete de intrare, de pedometru, de mese la restaurant îngrijite frumos, de visat cu ochii deschiși sub, în definitiv, același cer, doar că inima se transformă un pic atunci când ești departe.

Am nevoie de departe.

E singurul fel în care mai pot fi aproape de unele lucruri.

Și uite de-asta călătoresc eu.