Tired and wired we ruin to easy*

Posted: November 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

*Aici

Am avut azi o idee bună în drum spre baie. Ca mai toate ideile mele bune, ea s-a dus atunci când am început să mă simt iar confortabil. Cine știe câte idei bune am pierdut pe drum de la masă, de la baie, de la cumpărături, de la un examen unde am făcut foarte, foarte bine sau de la o zi petrecută la birou care n-a fost tocmai în zadar – sau nu chiar în măsura în care sunt toate, până la urmă, în zadar.

Ideile bune se năruiesc ca oamenii buni. Unii din ei, cel puțin. Unii oameni trebuie să trăiască în tensiune. Permanent încordați, ca un arc înainte de atac. Mereu în dubiu, mereu în cursă. Numai așa storci ce e mai bun din ei. În momentele banale ale vieții, și ei sunt la fel, dacă nu mai banali.

Și mai sunt și ceilalți oameni, cei care strălucesc fără tensiune, fără presiune. Cei care știu că orice act, oricât de inutil, uman, pământesc ar fi el, chiar și, să spunem, să calci o cămașă, poate să fie unul destul de revelator.

Zilele, săptămânile astea am trăit, la rândul meu, revelații. Nu puține și nu legate de cele de mai sus. Am aflat că mai sunt oameni care dau tot ce e din ei când e vorba să impresioneze, alții care nu pot performa decât dacă există alți oameni care să îi compătimească și tot așa. Prea mulți oameni ca să le mai țin socoteala, ceea ce mă obosește cumplit. Nu știu ce fel de om sunt eu azi, dar știu că noiembrie e prilej de îndoieli și furtuni despre care nu am poftă să mai vorbesc. Nici lor, iată, nu le mai pot ține socoteala. Am impresia că mă depășesc.

 

I’m so surprised you want to dance with me now
I was just getting used to living life without you around
I’m so surprised you want to dance with me now
You always said I held you way too high off the ground


The art of autumn

Posted: September 14th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

Toamna lui 2013 se serveste cu o doza mare de maturizare. Se ia si niste cafea, se amesteca bine de tot cu niste planuri, se baga si niste bilete la cateva concerte, se mixeaza cu vin rosu sau Guinness, inca nu ne-am hotarat. Se fac planuri de vise, de duca, de intoarceri, de pribegiri, de carti, de oameni, de prietenii. Se incearca chestii noi, se uita chestii vechi doar pentru a le incerca din nou si a crede ca sunt noi.

Ce astept eu de la toamna asta nu stiu daca este ceea ce ea imi poate da. Eu astept copilarisme, plimbat prin frunze, bucurii cu iz de galben si amintiri din ploi traite candva de sub alte adaposturi.

In schimb o sa ma multumesc cu ce primesc si nu e deloc putin. E altfel, da. Oamenilor nu le place rutina. Sa fie totul altfel si sa nu mai stim nici cum ne numim.

Cand insa devenirea, transformarea nu e fortata, altfel-ul asta nu este nici el asa de aducator de spaima si de groaza. Poate, la o adica, sa mai fie si bine.

Cred ca de-aia ne si intoarcem la scoala, toamna. Cu sprancenele arse de soarele de august, cu parul incalcit, cu scoici in geanta si nisip in sandale, derutati in fata lumii reale si a chestiilor care devin, se transforma, trebuie sa mergem putin si la scoala.


Atatea drumuri

Posted: August 16th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Sunt foarte fericita ca majoritatea oamenilor pot sa ignore. Ca pot sa nu vada toate drumurile si sa nu stie ca un pas mai la stanga sau o strangere de mana in minus ii poate duce in cu totul alta lume, ca pot sa viseze diferit si sa ajunga altfel.

Sunt fericita pentru ca pamantul nu ne poate sustine pe toti, noi aia care putem sa vedem drumurile in zare, cu mana facuta cozoroc, noi care stim ca putem nu numai sa facem stanga sau dreapta, dar putem sa facem si inainte si inapoi, si cercuri si intoarceri felurite.

Noi astia care vedem potentialul, de cele mai multe ori paralizam.

Mecanismul meu de  “coping” era sa ma intorc in trecut si sa mi-l imaginez si reinterpretez. De la o vreme, am renuntat la aceasta forma tare smechera de automutilare emotionala. Am renuntat intr-un puseu absolut salbatic de a pune toate lucrurile in ordine, chiar daca am sacrificat alte lucruri care pareau in si mai ordine.

De atunci, am mers cumva drept, dar cu multe perioade in care stau.

Stau si fac ceea ce se cheama procrastinare. Paralizez. Ma imaginez in locuri si pe alte drumuri. Apoi imi imaginez alti oameni in alte locuri si pe alte drumuri. Petrec ore in sir cu ochii lipiti de cate un ecran, imaginandu-mi.

Nu-mi fac insa griji. Candva o sa obosesc. Si o sa inteleg. Varsta asta, anii astia nu trec nici ei degeaba. Cel putin pentru mine, cu toate defectele mele cu toate chestiile pe care mi le imaginez, si cu toate momentele in care stau, cu toate clipele in care paralizez, stiu ca e inca un drum, inca o dreapta, inca niste lucruri care se intampla oamenilor care… sunt fericiti.


Spaima de final de aprilie

Posted: April 16th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

O stiti? E spaima aia care te cuprinde cand iti dai seama ca nu te mai afli de mult la inceputul anului. Pentru unii dintre noi, mai putin norocosi, e spaima ce apare cand iti dai seama ca e momentul sa iti depui toate declaratiile fiscale posibile si imposibile. Pentru altii e doar spaima ca nu au apucat sa-si etaleze toata garderoba de iarna, sau ca nu au dat inca jos kilogramele puse de Craciun.

E insa in mod cert spaima de a realiza ca a trecut atata timp dintr-un an in care ti-ai propus, in secret sau explicit, sa schimbi lumea. Inca nu te-ai apucat nici macar de plan si uite ca suntem la jumatatea primaverii. E frica de a realiza ca sunt sanse mari ca si anul asta sa procrastinezi, teama de a te accepta inca o data asa cum esti.

E frica de a nu ramane iar pe dinafara, teama de a nu avea vacanta de vara perfecta pe care nici  macar nu ti-ai planificat-o, sunt palmele transpirate in fata faptului ca uite, te inradacinezi si incepi sa devii, te definitivezi, te statornicesti in a fi asa si nu altfel, in a fi tu si nimeni altcineva.

E spaima de a te trezi ca e iarna iar si de a privi inapoi si de a-ti da seama ca teama de final de aprilie a fost intrucatva nejustificata pentru ca nu ai cum sa prevezi nici un milifragment din cat de grozav o sa fie si o sa fii, de fapt.


Povestile care asteapta sa fie scrise

Posted: April 12th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

Sunt dupa colt, le simti? Iti sufla in ceafa. Du-te acolo, iti spun. Si simte asta. Si construieste-ti amintiri si semafoare interioare mereu pe rosu. Trebuie sa fii asa, si pe urma altfel, si niciodata acelasi.

Povestile care asteapta sa fie scrise sunt niste mici tirani. Poarta cu ele una din cele mai oribile arme: posibilitatea. Se poate sa se intample, se poate sa nu, sunt la fel de chinuite ca pisica lui Schrödinger – de fapt, stai, poate nu era chinuita. Dar nu vom sti asta niciodata. Vom sti insa si vom simti doar crunta presiune a povestilor ce asteapta sa fie scrise si a drumurilor ce asteapta sa fie umblate.

Si de crezi ca te poti feri de ele in casa ta, in singuratate, inconjurat de suficiente lucruri concrete cant sa nu ai timp de alte ganduri, te inseli. Povestile nescrise te judeca, te asteapta si te cheama, toate trei in acelasi timp. Pantofii te pandesc de dupa usa si se intreaba – oare sa fie asta ziua cand o luam pe drumul mai putin umblat? Si, desi se intreaba in soapta, o sa ajungi si tu sa iti pui semne de intrebare in curand. Intai din tastatura, pe urma incet incet in fiecare zi si prin toate povestile prin care umbli.

Asa ne trebuie daca ne place sa incercam. Si nici macar nu e pacat; posibilitatea e, poate, cea mai placuta angoasa posibila.


Runrunrun

Posted: May 16th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie, If only, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Ne petrecem timpul fugind. De ceasul desteptator, de sefi, de copii, de batranete, de griji, de scoala, de oamenii cu pistrui, de bigoti, de mincinosi, de blugii prea stramti care ne sugruma gambele, de pantofi incomozi, de restaurante murdare, de amintiri neplacute, de nunti, de botezuri, de cumetrii, de bani dati, de bani luati (de la noi), de autobuze gresite, de asternuturi de pat care iti cauzeaza mancarimi, de mochete albastre, de jaluzele verticale, de vandut casa copilariei, de cumparat casa copilariei altuia, de masini, de biciclete, de caini, de pisici, de hamsteri, de magazine mici in care miroase a mucegai, de molii, de poezii proaste, de poezii prea bune, de carti prea mari, de tehnologie, de lipsa ei, de mailuri, de posta, de cosuri, de dureri de cap sau abdominale sau ambele in acelasi timp, de stat noaptea pana tarziu, de mancat seara, de diete, de cosmaruri, de preoti, de covoare scamosate, de prieteni vechi, de fosti si foste, de viitori, de ganduri marsave, de ganduri murdare, de spovedanii, de perne colturoase, de hipsteri, de repetitie, de repetitii, de esec si unii de altii.

Intrebarile care se pun sunt:

a. stii cat de important e sa ai adidasi buni pentru alergat? Nu-i ai? Nu alerga.

b. spre ce dracului alergam asa pasionati? Unde credem ca o sa ne duca goana asta?

Mi-e dor sa zac pe plaja cu gasca mea de lei stravezii, linstiti si cuminti,care au adidasii potriviti pentru alergat, dar care au si inteligenta de a nu-i folosi.

Se pare ca trebuie sa fie vara ca sa mi se linisteasca gandurile prin cap.


Poate ar trebui sa devenim mai seriosi

Posted: April 9th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Scriu doar despre suflet, trairi; ici-colo se mai strecoara, gripat, cate un colt de realitate, suflandu-si nasul a concret. Dar chiar si colturile astea de realitate sunt atent selectionate. Cat sa reflecte o raza de soare, o bucurie, o carte buna, o bicicleta prietenoasa, ceva bun de mancare – ceea ce, in definitiv, tot sufletul ti-l rasfata.

Poate ar trebui totusi sa devenim mai serioase, eu si personajele din mintea mea. Poate ca nu mai e loc aici de vise si copilarii, de analize ale sufletului, de facut in asa fel incat sa-i fie lui bine, saracul, ca mult a patimit si de si mai multe ori a fost cusut pe viu, fara indemanare, cu ata colorata si un ac prea mare.

Poate ca vine vremea cand prieteniile sunt amicitii si proiectele de genul “o sa fac” nu-s nimic mai mult decat “as fi vrut sa fac”. Poate ca trebuie, de la un moment, sa ne asumam infrangerile, sa dam ascultare ratiunii, sa strangem bani la banca si sa devenim datori vanduti oricarui ne vinde putina rutina binefacatoare.

Vorbesc prostii; e din cauza ca a disparut soarele azi. Si o sa revina si o sa-mi treaca indispozitia; Scrooge spunea, in “A Christmas Carol”, ca poti sa vezi fantome din cauza a ceva stricat ce-ai mancat. Nu mai conteaza ca el chiar vedea fantome; sau poate ca toate acele 3 nopti au fost intr-adevar rodul unei indigestii. Nu stiu, chiar nu conteaza. Ideea e ca undeva aici e frumos si sufletul meu cusut se intregeste, la fel si eu si, candva, chiar o sa scriu acele povestioare pentru copiii batrani si cu angoase, asa cum intentionez de mult.


Sparks

Posted: March 13th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Suntem facuti din atatea piese mici incat e de mirare ca nu ne ratacim si ca nu ne amestecam mai mult.

Venus si Luna isi fac de cap, iar cand Mercur o fi retrograd, sa vezi atunci paranghelie.

Paranghelie intr-o lume pe care nu o pricepem.

Asa cum, de altfel, unii isi traiesc viata.

Uneori cred ca problemele s-ar rezolva mai simplu cu o cutie de cola si un lucky lights. Apoi imi amintesc ca m-am lasat si de cola, si de tigari, si de rezolvat probleme.

De ce fac oamenii curat? De ce doneaza haine? De ce isi arunca chestiile din dulapuri?

Ca sa stranga si mai multe, fireste.

Suntem facuti din bucati de alti oameni si uneori as vrea sa-i strang pe toti, toti intr-o camera mare, sa le dau cola si tigari si, in timp ce ei toti sunt ocupati sa se laude cu ce au mai primit/castigat, sa ma adun, sa te readun, sa fim o bucata intreaga de eu si de tine, fara altii.

Dar nu exista suficienta cola si suficiente tigari si in curand Mercur va fi retrograd si eu nu ma mai recunosc uneori si deja e tarziu si cred ca dieta asta nu imi prieste


Unde s-a terminat drumul

Posted: February 1st, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Pe cat de repede ma prind de unele chestii, pe atat de enervant de greu imi dau seama de altele. Ma tin de oameni cu exasperare, cu disperare, poate. Ma tin atat de enervant de strans, pana dupa ultima clipa. Iar pe clipa de dupa ultima clipa o simt asa de dureros, asa de puternic, ca nu mai exista cale de intoarcere.

Imi pare rau, pe de o parte, ca sunt asa cum sunt. Pe de alta parte, ma bucur, pentru ca nu am mai niciodata remuscari sau second thoughts. Daca am ajuns intr-un punct, am ajuns cu un rost si stiu foarte bine ca am incercat si ca m-am gandit foarte mult pana sa ajung acolo.

Pacat ca ma gandesc singura si ca imi ia, totusi, asa de mult timp pana sa ajung acolo. Acum o saptamana, in timp ce telefonul il suna pe fostul prieten secret fara sa fie niciun “alo” de partea cealalta a firului, am tras aer in piept, am oftat si am trecut pragul. Pragul ala pe care m-am ferit sa il trec si la care am ajuns de multe ori. Am in minte si acum listele mele negre cu prieteni, prieteni care m-au dezamagit, desconsiderat si ignorat de atatea ori, ca ai fi zis ca am un usor retard mintal de nu pricep aluzia. Dar eu, nu; la primul semn de bunavointa ii stergeam de pe lista neagra si ma bucuram ca uite, nu am renuntat si bine am facut! Mai e ceva acolo!

Prietenul secret e o amintire deja. O lectie invatata. Iar saptamanile astea de dupa trecerea pragului cu prietenul secret, am mai trecut inca vreo cateva. Unul m-a amarat pentru ca mi-a mai servit o lectie la fileu: ai grija cu cine te asociezi. Nu pot sa impart chestii asa de simplu cum o faceam inainte, nici macar prietenii.

Pe scurt, nu mai vad chestiile asa cum le vedeam inainte si cum eram mandra ca o fac. Am devenit mai… abrupta. Alt cuvant nu am. Am agonizat prea mult. M-am ratacit prea mult, am gasit scuze prea mult, mi-am dorit foarte, foarte tare lucruri fara sa vad ca numai eu le vreau.

Sigur ca o sa-mi fie dor de prietenul secret; deja imi e. Ca o sa-mi fie dor de cei care m-au ajutat, in momente foarte negre, sa vad putina lumina si care acum si-au luat torta si s-au carat. De cei care m-au plimbat prin parc si in acelasi timp legau prietenii cu oameni cu care nu pot sa ma asociez. Dar asta e. Lumea se invarte si Silvia cat traieste invata. Am, cred, 3 oameni care nu m-au dezamagit nici macar o data si nu am stat o clipa sa ma agat de ei cum am facut-o cu altii.

Am o gramada de chestii bune si calde in viata si cred ca de-asta am reusit, acum, sa trec Pragul.


Si, ce mai faci?

Posted: December 10th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu stiu daca sunteti familiarizati cu senzatia de confuzie pura atunci cand esti intrebat “ce mai faci?”. Mie mi se intampla foarte des. Pentru ca fac nimic si totusi o gramada, fac mai multe decat faceam ieri, dar nu stiu cate dintre ele merita a fi povestite, uneori mi se pare ca fac excelent, alteori ca m-as baga sub o piatra, iar asta se intampla in aceeasi ora uneori, si tot asa.

Ma tot gandeam ca acum mi-e usor sa raspund la intrebarea asta. Raspund cu “astept”. Inevitabil, urmeaza intrebarea “ce?”, iar acum ma scot foarte usor, pentru ca raspund, cat se poate de sincer, ca astept sa se sfarseasca anul.

2011 m-a secatuit, in mare parte. Nu am realizat nimic, dar nimic din ce imi doream si asta a durut rau, pe alocuri. Sigur ca a fost plin de suprize placute si de zambete neasteptate, sigur ca mi-a adus inapoi ceva ce nu credeam ca o sa mai am vreodata si sigur ca asta compenseaza mult de tot o multime de prostii. Dar tot astept sa se termine, ca am obosit. E misto in carusel, pana cand obosesti si ti se face dor de alte peisaje si de pamant stabil sub picioare.

Si cum intotdeauna o sa fie ceva de asteptat (Pastele, vara, primul mers la mare, un film, un album, Gaudeamus si tot asa), cred ca am gasit raspunsul universal la intrebarea “ce mai faci?”, raspunsul sincer si simplu, pentru ca intotdeauna va duce discutia in alta parte, ceea ce, nu-i asa, e si scopul intrebarii-minune.